PPS.MyForum.ro :: 1 FUNDAMENTE BIOLOGICE ALE ACTIVITATII PSIHICE pe pps.myforum.ro

Marya · Administrator

Curs 1

FUNDAMENTE BIOLOGICE ALE ACTIVITATII PSIHICE NATURALE SI PATOLOGICE

Asa dupã cum bine se cunoaste, PSIHOLOGIA prezintã strânse legãturi cu STIINTELE NATURII si este în mare mãsurã o stiintã a naturii; psihicul este un rezultat al activitãtii nervoase superioare, activitate determinatã de actiunea lumii obiective si totodatã el este reflectarea acestei lumi.
Activitatea complexã a scoartei este, în acelasi timp, activitate fiziologicã (nervoasã) si activitate psihicã. Pentru fiziologie realitatea se manifestã ca o totalitate de stimuli care actioneazã asupra organismului în general, asupra analizorilor si creierului, în special, pe câtã vreme pentru psihologie realitatea se manifestã ca obiect al cunoasterii si actiunii - obiect cu care omul, ca subiect, se aflã în actiune reciprocã.
Pentru cunoasterea legilor activitãtii psihice a omului normal si a tulburãrilor acestor activitãti, pentru întelegerea si utilizarea metodelor de diagnozã, pentru gãsirea cãilor de restabilire a functiilor tulburate, psihologul si psihopedagogul trebuie sã stãpâneascã fundamentele biologice ale activitãtii psihice normale si patologice.
Dintre aceste fundamente biologice fac parte ANATOMIA SI FIZIOLOGIA, respectiv FIZIOPATOLOGIA UMANA.

Studiul corpului omnesc, ca si al tuturor vietuitoarelor, formeazã obiectul larg al BIOLOGIEI. Principalele ramuri ale biologiei care se ocupã cu studiul corpului omenesc sunt ANATOMIA si FIZIOLOGIA.
Termenul anatomie provine din douã cuvinte grecesti: ana = prin si teme = tãiere, actiunea de a tãia. Anatomia înseamnã astfel studiul structurii fiintelor, folosind ca metodã principalã - tãierea, disectia. Anatomia umanã este stiinta care se ocupã cu studiul formei, dimensiunilor si structurii corpului omenesc (ca un tot unitar), al componentelor care-l alcãtuiesc (ca pãrti componente) si cu pozitia si raporturile topografice ale acestora.
Anatomia omului are trei ramuri importante, în functie de modul de studiu al trupului omenesc: anatomia descriptivã, anatomia topograficã si anatomia functionalã.
1. Anatomia descriptivã (generalã) studiazã analitic organele corpului omenesc, grupându-le în sisteme, aparate, fãrã sã tinã cont de dispozitia lor.
2. Anatomia topograficã (gr. topos = loc) studiazã aceleasi organe, însã în mod sintetic, urmãrind în mod deosebit pozitiile si raporturile dintre acestea.
3. Anatomia functionalã studiazã si explicã morfologia corpului uman si a diferitelor sale organe în raport cu functia îndeplinitã.
Datoritã numeroaselor aspecte, atât în ceea ce priveste metodica si materialul de cercetare, precum si în scopul de a sintetiza cunostintele de anatomie, astãzi mai sunt cunoscute câteva discipline anatomice:
4. Anatomia patologicã (gr. pathos = boalã, logos = stiintã, cuvânt) studiazã modificãrile macro- si microscopice, histo- si citochimice ale organismului ca urmare a unei stãri de boalã.
5. Anatomia comparatã studiazã forma si structura organismelor, a organelor si sistemelor de organe la deosebite specii, comparativ, în legãturã cu evolutia lor filogeneticã.
6. Anatomia artisticã studiazã profilul estetic al alcãtuirii corpului omenesc, ca dimensiuni, forme, proportii, reliefuri în repaus sau în miscare.

Metode de cercetare

Pentru studiul anatomic al trunchiului uman se foloseste observatia, care are douã aspecte:
1. metoda macroscopicã, care constã în cercetarea directã, cu ochiul liber, a organismului, organelor, aparatelor si sistemelor; aceasta foloseste diferite procedee: explorarea pe viu; explorarea radiologicã - cu raxe X (Röntgen), prin radioscopie sau radiografie; disectia - este procedeul cel mai utilizat; de aici vine si denumirea de “anatomie”;
2. metoda microscopicã, care constã în cercetarea organismului cu susținerea unor instrumente optice: lupa, microscopul optic, microscopul electronic etc.
Acest mod de cercetare a dus la aparitia unor stiinte de specialitate - discipline anexe anatomiei:
- citologia, care se ocupã cu studiul celulei (cytos = cavitate, celulã);
- histologia, care studiazã tesuturile (histion = tesãturã; logos = vorbire);
- histo-citochimia, care studiazã structura, compozitia chimicã si biochimicã ale celulei, tesuturilor;
- embriologia, care studiazã dezvoltarea intrauterinã a embrionului, a fãtului uman de la fecundarea si aparitia celulei ou (zigot) pânã la nasterea organismului (toate etapele si stadiile de dezvoltare si crestere intrauterinã).

In general, cunostintele de anatomie a organismelor, a omului, au fundamentat cunostintele de FIZIOLOGIE. Fãrã îndoialã, aceastã stiintã este una din cele mai complexe discipline biologice.
Fiziologia (gr. physis = naturã; logos = stiintã, vorbire, cuvânt) se ocupã cu studiul functiilor si constantelor normale ale organismului viu. Albrecht von Heller (1708-1777), prin reducerea conventionalã a semnificatiei etimologice vagi a acestui termen (physiologia = stiinta naturii) îi contureazã sensul de stiinta a vietii, semnificatie mai restrânsã si mai apropiatã de obiectul actual al fiziologiei, care constã în studierea manifestãrilor functionale ale vietuitoarelor.
Fiziologia omului este stiinta care studiazã functiile diferitelor structuri anatomice (celule, tesuturi, organe, sisteme, aparate) si mecanismele de reglare a functiilor si de integrare a lor, astfel încât organismul sã constituie un tot unitar în echilibru dinamic permanent cu mediul exterior.
Complexitatea sa rezultã, pe de o parte, din faptul cã ea are ca obiect studiul fenomenelor si proceselor fiziologice de la nivelul celular la nivelul întregului organism (cel mai evoluat din regnul animal), si pe de altã parte din cauzã cã, fiind o disciplinã explicativã, ea nu se multumeste numai sã înregistreze si sã descrie modul cum apar si se desfãsoarã fenomenele vitale ale organismului, ci cautã sã descopere si cauzele care le determinã mecanismele prin care se realizeazã, ca de pildă si modalitãtile în care ele pot fi influentate si dirijate.
Tinând seama de aceste aspecte, de multitudinea cunostintelor dobândite pânã în prezent, s-a simtit nevoia delimitãrii, dupã diferite criterii, a unor domenii ca de pildã:
- fiziologia generala, care se ocupã de studiul functiilor fundamentale ale organismului uman: stãrile, fenomenele si procesele comune tuturor nivelelor de organizare din organism, precum si mecanismele generale de autoreglare si de conexiune a reglãrilor la scarã individualã;
- fiziologia nutritiei, având ca obiect de studiu modalitãtile prin care se realizeazã intrãrile, circulatia, transformãrile si iesirile de substante din organism (- întregul metabolism);
- fiziologia relatiilor, care studiazã diversele aspecte ale modului cum se efectueazã integrarea pãrtilor organismului într-un tot unitar si ale acestuia cu mediul sãu de viatã;
- fiziologia reproducerii, privind studiul proceselor fiziologice prin care se realizeazã perpetuarea speciei, un alură al acesteia fiind embriofiziologia.
Din trunchiul fiziologiei au derivat o serie de discipline functionale, ca de exemplu: histofiziologia, citofiziologia, biochimia, histochimia, biofizica etc. Aceste noi domenii, stiinte de interferentã, studii interdisciplinare au adus un numãr imens de noi cunostinte care au contribuit la întelegerea mai profundã a intimitãtii proceselor care stau la baza diferitelor functii.
Dintre noile domenii ale fiziologiei umane, amintim si FIZIOPATOLOGIA, care are ca obiect studiul manifestãrilor functionale ale organismului bolnav. Cercetarea acestor manifestãri se face atât la nivelul întregului organism, considerat ca un tot unitar, cât si la nivelul diferitelor lui componente (formatiuni subcelulare, celule, tesuturi, organe, sisteme, aparate).
Pentru studiul fiziologiei si fiziopatologiei se folosesc metode variate, cum sunt:
- observatia clinica, una dintre cele mai obisnuite metode directe asupra omului;
- analizele de laborator chimice, fizice si biologice; ele urmãresc o succesiune de parametri implicati în procesele fiziologice de crestere si dezvoltare, de nutritie, de relatie, metabolism etc.;
- experimentul, fundamentat de Claude Bernard (1813-1997), care constã în întrebuințarea unor factori, stimuli de naturã fizicã, chimicã sau biologicã care sã inducã o modificare în starea functionalã a unui animal de laborator (broaste, cobai, soareci, iepuri, maimute etc.). Noua manifestare functionalã ± normalã sau integratã în domeniul patologicului reprezintã un dezechilibru fatã de homeostazia obisnuitã. Se pot urmãri astfel constantele functionale, oscilatiile lor, functiile diferitelor structuri anatomice, mecanismele de autoreglare a unor functii vitale si integrarea lor în sistem, a organismului în mediu. Pe aceste animale se poate folosi vivisectia, care dã posibilitatea cercetãrii organelor interne în activitate; în acest sens se apeleazã la metoda patologiei comparate. Dintre formele acestei metode, amintim:
1. - experimentul acut;
2. - experimentul pe organul izolat;
3. - experimentul crenic;
4. - experimentul microfiziologic (celule izolate, organite etc.).
De un real folos se dovedesc si explorãrile functionale efectuate pe cazuri clinice.
Actualmente, investigarea complexã a modificãrilor patologice la nivelul întregului organism sau al unor pãrti ale acestuia se rezolvã prin utilizarea unei aparaturi moderne - rezultat al ultimelor progrese tehnice si stiintifice din domeniile fizicii, chimiei, electronicii, automaticii, ciberneticii etc.
Prelucrarea rapidã a datelor obtinute în acest mod se efectueazã cu ajutorul metodelor electronice de calcul, apelându-se la bio-matematica.

Relatiile anatomiei, fiziologiei si fiziopatologiei cu alte stiinte

Anatomia si fiziologia omului sunt studiate împreunã, deoarece reprezintă o unitate dialectica - structura, forma si functia sunt caracteristicile fundamentale ale organismelor vii, în permanentã interrelatie si interconditionare. Atât forma cât si functia sunt produse ale procesului de creștere si transformare a materiei vii, fiind de neconceput existenta uneia în absenta celeilalte.
Anatomia si fiziologia, desi sunt definite ca douã stiinte diferite, se gãsesc într-o strânsã legãturã, formând un tot unitar.
Acumularea cunostintelor de anatomie umanã a condus la evoluția fiziologie si respectiv a fiziopatologiei. Acestea însã au rãmas în continuare interconectate stiintelor morfologice: anatomia, citologia, histologia, embriologia - căci întelegerea proceselor vitale nu se poate realiza fãrã cunoasterea perfectã a structurii substratului biologic unde ele se desfãsoarã.
La rândul ei, fiziopatologia prezintã conexiuni strânse cu stiinta din care a derivat - fiziologia ; aprecierea modalitãtilor de dereglare ale mecanismelor în cursul unei boli, cu precizarea limitelor dintre normal si patologic, presupune cunoasterea temeinicã a legitãtilor functionarii normale a organismului.
In prezent se poate aprecia cã atât anatomia cu restul stiintelor morfologice, cât mai ales fiziologia, respectiv fiziopatologia, au evoluat în urma progreselor realizate în chimie si fizica, prin folosirea metodelor din ce în ce mai perfectionate oferite de aceste discipline. Cunoasterea legilor fizice si chimice este extrem de importantã, însã fenomenele viului nu pot fi reduse la legi fizico-chimice, ele se supun legilor biologice, obiective, care au apãrut în procesul evolutiei. In cadrul acestor cercetãri interdisciplinare au apãrut noi domenii: biofizica si biochimia. Descoperirile fãcute în ultima perioadã la interferenta disciplinelor susmentionate, si în primul rând cele referitoare la functia celulara si biologia moleculara, prezintã o importantã deosebitã pentru expansiunea anatomiei si fiziopatologiei.
Studiul anatomiei si fiziologiei sistemului nervos central a dus la concluzia cã activitatea psihica are un substrat material: scoarta cerebralã si un caracter reflex, unitar cu al celeilalte pãrti ale nevraxului uman. Anatomia si fiziologia omului fundamenteazã PSIHOLOGIA: comportarea psihicã a individului reprezintã expresia activitãtii corticale, dependentã de integritatea morfo-functionalã a organismului si de mediu.
Pedagogia este sprijinitã de anatomie si fiziologie-fiziopatologie, în sensul necesitãtii cunoasterii particularitãtilor organismului omenesc în curs de crestere si dezvoltare, în relatie permanentã cu mediul natural si artificial - antropic, în vederea aplicãrii metodelor pedagogice corespunzãtoare.
Stiintele studiate de noi au de asemenea legãturi cu microbiologia, imunologia, farmacologia si toxicologia întrucât în aparitia bolilor, un rol important revine actiunii factorilor biologici si chimici din mediu.
Anatomia si fiziologia stau la baza igienei scolare care, printre altele, elaboreazã normele si regulile corespunzãtoare prevenirii bolilor si întãririi sãnãtãtii colectivitãtilor de copii. Un bun pedagog, un bun cadru didactic, trebuie sã cunoascã si sã aplice normele si regulile de igienã ce se impun în cursul procesului didactic si în general în cursul întregii sale activitãti profesionale.

IMPORTANTA ANATOMIEI SI FIZIOLOGIEI OMULUI

Studiul anatomiei si fiziologiei omului prezintã importantã teoreticã si practicã.
Importanta teoreticã constã în faptul cã s-au putut stabili legi generale privind structura si functiile organismului. Astea aratã interdependenta dintre structurã si functie. S-au stabilit, de asemenea, legile generale ale materiei, cum ar fi si faptul cã legile conservãrii si transformãrii materiei si energiei se aplicã si la organismul omului.
Importanta practicã a studiului anatomiei si fiziologiei omului constã în faptul cã ele constituie baza medicinei umane. Nu se poate aplica un remediu medicamentos fãrã cunoasterea perfectã a functionãrii normale si patologice a organismului. Tot astfel nu ne putem închipui o interventie chirurgicalã fãrã o cunoastere perfectã a structurii corpului.
Studiul anatomiei si fiziologiei omului prezintã importantã deosebitã atât pentru cultura generalã, cât si ca discipline de culturã specialã.

PRINCIPIILE ANATOMIEI SI FIZIOLOGIEI

La baza studiului anatomiei si fiziologiei stau urmãtoarele principii:
1. Principiul unitatii dintre structura si functie, care dovedeste cã nu vom putea întelege functia unui organ decât cunoscându-i structura, dupã cum nu vom putea explica o anumitã structurã a organului decât tinând seama de functia pe care o îndeplineste. Indiferent ce modificare intervenitã în structura unui organ atrage dupã sine modificarea corespunzãtoare în functia acestuia si invers.
2. Principiul - organismul este un tot unitar. Conform acestui principiu,
• pãrtile ingrediente ale organismului sunt în strânsã legãturã si se influenteazã reciproc;
• un organism prezintã însusiri diferite fatã de organele ce intrã în alcãtuirea sa, dar formeazã un tot unitar. La organismul uman, din interactiunea diferitelor sisteme anatomice si fiziologice, se realizeazã starea de homeostazie = ea functionând ca un tot unitar. Interactiunea complexã dintre sisteme si organe, conditionarea lor reciprocã, determinã unirea lor într-un tot unitar - organismul individual. Aceastã unitate se realizeazã morfo-functional pe cale nervoasã si umoralã.
3. Principiul unitatii dintre organism si mediul de viata, care aratã cã organismul si mediul sãu înconjurãtor constituie o unitate indisolubilã. Absolut orice modificare survenitã în mediul de viatã aduce modificãri în structura si functiile organismului. Acestea duc la adaptarea permanentã a organismului la conditiile de viatã aflate în schimbare. Rolul de seamă în adaptare îl are scoarta cerebralã, care este organul integrator al organismului în mediul sãu de trai.