PPS.MyForum.ro :: 10. ACTIVITATEA NERVOASĂ SUPERIOARĂ

Marya · Administrator

Viaţa psihică umană este rezultatul a trei compartimente strâns legate între ele.
1. Compartimentul de cunoaştere (gândirea, atenţia, orientarea, învăţarea, memoria etc.) cu ajutorul căruia omul cunoaşte realitatea obiectivă a lumii înconjurătoare.
2. Compartimentul afectiv constituit din trăirile, emoţiile, sentimentele şi pasiunile vieţii.
3. Compartimentul voliţional constă în totalitatea hotărârilor.
De-a lungul timpului, prin întrebuințarea mai multor metode anatomo-funcţionale (metoda extirpării, excitării directe, anatomoclinice, electroencefalografice, a potenţialelor evocate, modelării etc.) s-a ajuns la părerea unanimă că la baza activităţii corticale stau reflexele înnăscute şi condiţionate sau dobândite.
 Reflexele necondiţionate (înnăscute, absolute) există la toţi indivizii din aceeaşi specie, sunt permanente şi relativ fixe în tot cursul vieţii individului; ele se moştenesc de la o generaţie la alta, în cadrul aceleiaşi specii. Arcurile reflexe ale acestora se închid la nivelul etajelor inferioare ale nevraxului (diencefal, mezencefal, metencefal, mielencefal, măduvă).
Reflexele necondiţionate sunt independente de experienţa personală, individuală.
Reflexele necondiţionate sunt esenţiale, absolute pentru viaţa individului, pentru existenţa speciei, însă la animalele superioare şi la om, în absenţa scoarţei cerebrale, ele nu pot realiza integrarea sublimă a organismului.
Actele reflexe necondiţionate sunt reacţiile organismului faţă de anumiţi agenţi externi sau interni; ele integrează organismul în mediul înconjurător, dar singure nu-i pot asigura existenţa.
Excitanţii care stimulează reflexul necondiţional poartă numele de excitanţi absoluţi (necondiţionali); acţiunea lor asupra receptorilor este urmată constant şi stabil de aceeaşi reacţie. Astfel, reflexul salivar se declanşează ori de câte ori excitanţii acţionează asupra receptorilor gustativi.
În principal, reflexele necondiţionate sunt legate de funcţiile de relaţie şi vegetative (de circulaţie, nutriţie, reproducere, …); ca exemple, putem cita: reflexul salivar, reflexul de introducere a hranei în gură, reflexul cardioaccelerator, reflexul de vasomotricitate, reflexul sudoraţiei, strănutul, tusea, voma, clipitul, suptul, respiraţia, dilatarea şi micşorarea pupilei, reflexul erecţiei, reflexul bicipital, tricipital, rotulian, ahilian, cutanat abdominal, cutanat plantar etc.
 Reflexele condiţionate sunt cele care se dobândesc în momentul vieţii, în anumite situaţii, condiţii. Reflexele condiţionate sunt temporare, nepermanente, individuale.
Arcurile reflexe se închid la nivelul scoarţei cerebrale şi reprezintă un important mecanism de învăţare.
Reflexele condiţionate au rolul de a adapta în mod permanent organismul la mediul înconjurător, la condiţiile mereu schimbătoare ale acestuia; ele se formează pe baza reflexelor necondiţionate. În absenţa reflexelor condiţionate, animalul sau omul nu se poate integra în mediu, nu poate supravieţui. Astfel, un câine adult cu scoarţa cerebrală extirpată nu mai recunoaşte hrana, aceasta fiind ingerată de animal numai dacă i se introduce în gură. Deci acest animal are reflexe necondiţionate intacte, dar nu poate să se integreze total în condiţiile mediului înconjurător şi va pieri.
Reflexele condiţionate se realizează prin coincidenţa repetată în timp a doi excitanţi:
- un excitant indiferent (E.I.), spre exemplu lumina, sunetul, … şi
- un excitant necondiţionat (E.N.), spre exemplu hrana care produce salivaţia = un răspuns înnăscut (reflex necondiţionat).
Ca rezultat, se stabileşte o legătură la nivelul cortexului cerebral care permite ca, pe urmă un număr de asociaţii între cei doi excitanţi, excitantul nou, indiferent (E.I.) să devină excitant condiţionat (E.C.) care să inducă singur răspunsul reflex (salivaţia) al excitantului obişnuit, necondiţional (E.N.) – hrana.
Mecanismul elaborării reflexului condiţionat ar consta în stabilirea unor conexiuni funcţionale între focarele de excitaţie corticală ale celor doi stimuli care au coincis repetat, respectiv E.I. care a devenit E.C. şi E.N.; excitaţia va iradia spre focarul mai viguros (E.N.).
Procesele corticale fundamentale sunt excitaţia şi inhibiţia.
Excitaţia la nivel celular este acea situație a neuronului care lasă să treacă prin el influxul nervos. Dacă neuronii dintr-un centru cortical sunt străbătuţi de influxul nervos, acest centru se găseşte în dispoziție de excitaţie; ea menţine sau crește activitatea organelor efectoare – ea este urmată de un efect pozitiv.
Inhibiţia este procesul cortical opus excitaţiei, frânează apariţia efectelor excitaţiei; ea este urmată de un efect negativ. La grad celular, prin inhibiţie se înţelege acea stare a neuronului care împiedică trecerea influxului nervos prin el (hiperpolarizarea – sinapsa inhibitoare; vezi sistemul nervos).
Formarea şi stingerea reflexelor condiţionate sunt determinate de interacţiunea celor două procese fundamentale ale activităţii nervoase superioare: excitaţia şi inhibiţia.
Reflexul condiţionat, fiind rezultatul unor legături temporare stabilite între acţiunea unui excitant intern sau extern şi o anumită funcţie a organismului (ca răspuns), aceasta se menţine atâta timp cât stimulul semnalează scoarţei o anumită modificare la care organismul trebuie să se adapteze. îndată ce stimulul îşi pierde semnificaţia de semnal, încetează de a mai fi un E.C. şi nu mai declanşează reacţia condiţionată (răspunsul) – fenomen denumit inhibiţie corticală; ea poate fi internă sau externă, după cum agentul (excitantul) determinant acţionează din interiorul sau din afara focarului de excitaţie corticală.
1. INHIBIŢIA INTERNĂ (condiţionată) este specifică scoarţei cerebrale şi mai nou apărută filogenetic; în funcţie de mecanismul de producere, poate fi:
- inhibiţie de stingere are loc atunci când se repetă acţiunea unui E.C. minus a fi întărit, din când în când, prin administrarea de E.N.;
- inhibiţie de diferenţiere apare când animalul este obligat să facă diferenţieri între excitanţi foarte apropiaţi, dintre care mai târziu numai unul este întărit; atunci animalul va răspunde numai la excitantul întărit (utilizat mai des);
- inhibiţie de întârziere apare atunci când există un interval de timp mai mare între E.C. care precede E.N.; atunci răspunsul la E.C. apare ulterior o perioadă mai lungă;
- inhibiţie condiţionată este caracterizată prin faptul că efectul condiţionat (R.C.) reduce dacă, concomitent cu un E.C., acţionează un nou stimul şi acesta nu este întărit prin E.N.
2. INHIBIŢIA EXTERNĂ (necondiţionată, înnăscută) apare când în timpul elaborării unui R.C. intervine un alt agent (stimul) necunoscut care inhibă RC, căci inhibă focarul cortical al E.C. prin inducţie negativă.
Un alt tip de inhibiţie externă este şi inhibiţia supraliminală sau de protecţie – ea are loc atunci când E.C. atinge o intensitate prea mare.
Excitaţia şi inhibiţia prezintă o mobilitate, o anumită dinamică în care deosebim fenomene de iradiere, concentrare şi inducţie reciprocă.
 Fenomenul de iradiere constă în extinderea excitaţiei sau inhibiţiei dintr-o zonă corticală la zone vecine sau mai îndepărtate; mărimea iradierii depinde de intensitatea stimulului. Iradierea procesului de excitaţie este mult mai grabnică decât a inhibiţiei.
 Fenomenul de concentrare este un proces activ, opus celui de iradiere; el constă în revenirea excitaţiei (inhibiţiei) iradiate la zona de plecare.
Viteza iradierii este de 4-5 ori mai mare decât viteza concentrării.
 Fenomenul inducţiei reciproce constă în faptul că un focar de excitaţie provoacă inhibiţia în jurul lui, în timp ce un focar de inhibiţie provoacă în preajma lui excitaţia; în primul caz avem o inducţie negativă, iar în al doilea, o inducţie pozitivă – aceasta limitează foarte mult iradierea inhibiţiei.
Aceste trei fenomene se intercondiţionează şi din interacţiunea lor rezultă complexitatea funcţională a activităţii nervoase superioare.
Funcţiile de analiză şi sinteză ale scoarţei cerebrale sunt dependente de neocortexul de asociaţie şi în mod deosebit de zona prefrontală (ariile 9, 10, 11 şi 13), precum şi de alţi centri de asociaţie motori (ai vorbirii şi scrisului) şi senzitivi (centrul înţelegerii cuvintelor vorbite şi scrise) care contribuie la determinarea personalităţii, a vieţii psihice a conştiinţei umane.
Activitatea psihică se referă la reflectarea realităţii, a senzaţiilor, percepţiilor şi reprezentărilor; ea este produsul scoarţei cerebrale, al cărei tonus stă sub dependenţa sistemului activator ascendent al substanţei reticulate.
Particularitatea conştiinţei constă în tăria de sinteză a scoarţei cerebrale, care exprimă idei şi simboluri, deținând ca excitant cuvântul. în raport cu acestui proces de abstractizare, omul include relaţiile sale cu natura înconjurătoare în formele generale ale cauzalităţii timpului şi spaţiului.
Spre deosebire de segmentul periferic al analizatorilor, scoarţa cerebrală realizează o discreminare şi o analiză de mare fineţe a excitaţiilor brute venite de la receptori. Datorită analizei, cortexul este capabil să separe din complexul de excitanţi care ajung la ea, numai pe aceia care sunt importanţi pentru viaţa organismului şi să provoace reacţii (reflexe) corespunzătoare acestora. Astfel, scoarţa cerebrală este capabilă să realizeze o fină adaptare a organismului la acţiunea diferiţilor excitanţi; la baza funcţiei de analizat a cortexului stă inhibiţia internă şi îndeosebi inhibiţia de diferenţiere.
Odată cu analiza excitanţilor, în scoarţa cerebrală se produce şi sinteza lor. Funcţia de sinteză constă în valoarea scoarţei cerebrale de a grupa, de a sistematiza sau de a sintetiza excitanţii ce acţionează simultan sau succesiv asupra ei.
Funcţiile de analiză şi sinteză nu sunt separate, izolate, ci dimpotrivă ele se condiţionează reciproc, asigurându-i scoarţei o funcţionare unitară, prin care aceasta realizează integrarea organismului în mediu.
Învăţarea şi memoria sunt şi ele procese fundamentale ale sistemului nervos central, respectiv al scoarţei cerebrale, întregul nostru comportament fiind un proces învăţat, suprapus şi dezvoltat pe baza unor reflexe necondiţionate. Funcţiile psihice ale omului, atât de complexe, sunt determinate de un program ereditar, dar şi de mediul înconjurător, în singular de cel social, printr-un proces de învăţare permanentă.
 Memoria este posibilitatea sistemului nervos de fixare, conservare, recunoaştere şi evocare a experienţei umane; este un proces de reflectare selectivă, activă şi inteligentă a experienţei acumulate anterior.
Memoria stă la baza procesului învăţării. Sunt cunoscute trei soiuri de memorie:
- memoria de reţinere momentană, cu o durată de secunde – minute (exp. reţinerea unui număr de telefon până la formarea lui);
- memoria de scurtă durată, persistând minute, ore şi
- memoria de lungă durată, care se menţine uneori toată viaţa.
Mecanismele memoriei sunt încă insuficient studiate.
Cercetările efectuate au demonstrat că nu există o localizare strictă a memoriei, deşi anumite zone corticale par a deţine o importanţă mai mare: lobii frontali şi temporali, chiar şi sistemul limbic şi anumite formaţiuni subcorticale. La nivel biochimic, se pare că ARN-ul reprezintă “Molecula memoriei”; s-a evidenţiat că acidul ribonucleic se află în cantităţi mai mari în celule neurale nespus de active şi destul de reduse în celulele gliale. Acest lucru s-ar datora faptului că impulsul nervos necesită sinteza crescută a unor sisteme enzimatice, a unor complexe proteice care ar constitui suportul memoriei şi al învăţării.
 Învăţarea constituie procesul de înmagazinare conştientă şi comparării unor informaţii şi date existente în memorie. Învăţarea este în strânsă dependenţă cu alte procese cerebrale, mai ales cu atenţia şi starea de activitate corticală, care fac scoarţa capabilă să primească şi să prelucreze informaţiile. La om, învăţarea poate avea loc şi fără un stimul extern, evocând mintal evenimente şi stabilind raporturi logice noi între diferitele noţiuni şi concepte aflate în memorie.
Învăţarea este legată de activitatea de analiză şi sinteză a scoarţei cerebrale, la procesul învăţării participând şi alte regiuni ale sistemului nervos central: sistemul limbic, talamusul, hipotalamusul şi formaţiunea reticulată.
Mecanismele învăţării, extrem de complexe, sunt atât nervoase, cât şi umorale. Mecanismele nervoase ale învăţării sunt:
- condiţionarea clasică pavlovistă, având la bază elaborarea unor reflexe condiţionate – tipul cel mai simplu şi mai general de învăţare şi
- condiţionarea aparentă, care intervine atunci când în mod voit, printr-o anumită activitate, se obţine o recompensă sau se evită o sancţiune.
Substratul morfologic al procesului de învăţare nu este încă bine precizat. Se presupune că învăţarea implică formarea unor conexiuni sinaptice, pentru că stimularea repetată a unor structuri nervoase produce în neuroni creşterea numărului dendritelor şi umflarea terminaţiunilor butonale axonice.

SISTEMUL NERVOS VEGETATIV

Sistemul nervos vegetativ este segmentul sistemului nervos care intervine în reglarea funcţiilor organelor interne şi a metabolismului (în distinct în controlul homeostaziei).
La nivel periferic, sistemul nervos vegetativ este separat de sistemul nervos al vieţii de relaţie, însă la nivel central există o strânsă corelaţie între cele două sisteme: somatic şi vegetativ. Legătura funcţională apare pregnant cu ocazia adaptării organismului la diverse variaţii ale mediului extern şi intern, când se produc concomitent atât modificări somatice, cât şi viscerale; de exemplu, în cursul adaptării la temperaturi scăzute, când intervin modificări ale sistemului nervos vegetativ (vasoconstricţie periferică, intarirea metabolismului etc.) şi modificări mediate de sistemul nervos al vieţii de relaţie – somatic (creşterea tonusului muscular scheletic, frisoanele).
Activitatea sistemului nervos vegetativ are un caracter lent dar continuu, realizându-se atât în stare de veghe, cât şi în timpul somnului; viteza de propagare a impulsului nervos în cadrul sistemului nervos somatic este de 60-120 m/sec., producând reflexe rapide, pe când în sistemul nervos vegetativ viteza de propagare este de numai 1-30 m/sec.
Sistemul nervos vegetativ este constituit, ca şi sistemul nervos de relaţie (somatic), dintr-o porţiune centrală şi una periferică.
• Porţiunea centrală se află în:
- măduva spinării, respectiv centrii vegetativi din substanţa cenuşie a coarnelor laterale toracolombare (T8-L3) şi sacrale (S2-S4), precum şi în porţiunea internă a coarnelor anterioare din S5;
- trunchiul cerebral şi diencefal (în aparte în hipotalamus).
Centrii vegetativi de la nivelul măduvei şi a trunchiului cerebral se numesc centrii vegetativi inferiori, iar cei din diencefal sunt centrii vegetativi superiori; atât unii cât şi alţii sunt legaţi de cortexul cerebral.
• Porţiunea periferică este situată în afara nevraxului şi este reprezentată prin:
- ganglionii vegetativi (ganglionii laterovertebrali, prevertebrali, intramurali) şi
- fibre nervoase vegetative preganglionare, mielinice care transmit impulsul nervos de la centrii vegetativi la ganglionii vegetativi şi postganglionare, amielinice care pornesc de la ganglionii vegetativi şi ajung la organele interne.

Unitatea elementară morfofuncţională a sistemului nervos vegetativ este arcul reflex compus din calea receptoare – senzitivă (aferentă) şi calea efectoare – motorie (eferentă) şi centrii nervoşi viscerali.
• Calea aferentă reprezentată de neuronii vegetativi din ganglionii spinali de pe traiectul rădăcinii posterioare prin care pătrund în măduvă stimulii receptorilor viscerali (baroreceptori, osmoreceptori, chemoreceptori, …) şi ganglionii analogi ai nervilor cranieni (VII, IX şi X). Impulsurile de la nivelul diferitelor viscere sunt transmise ascendent prin căi nespecifice şi prin căile sensibilităţii somatice (tracturile spinotalamice) ajung la hipotalamus, talamus, sistemul limbic şi în anumite arii corticale (exp. – în partea inferioară a zonei somestezice-I).
• Centrii care coordonează activitatea viscerală se află la diferite nivele ale nevraxului, de la măduvă, până la scoarţa cerebrală.
• Calea eferentă, motorie este alcătuită din doi neuroni:
a) – un neuron se află în nevrax (preganglionar), la nivelul coloanei medulare toracolombare pentru simpatie şi nivelul bulbo-mezencefalic şi sacral, pentru parasimpatie.
b) – altul, în ganglionii vegetativi (laterovertebrali, prevertebrali şi intramurali), care formează aşa-numitul “neuron postganglionar”.

Pe baza unor particularităţi morfofuncţionale se consideră că sistemul nervos vegetativ este format din două porţiuni: ortosimpaticul (simpaticul) şi parasimpaticul. Cele mai multe organe primesc o inervaţie vegetativă dublă (simpatică şi parasimpatică) şi antagonică; aşa, de exemplu, inima are o inervaţie simpatică, cu efecte activatoare asupra miocardului, cât şi parasimpatică, cu rezultate inhibitoare. În puţine organe, cele două componente ale sistemului nervos vegetativ exercită efecte asemănătoare; de exemplu, stimularea secreţiei salivare.
Sistemul nervos vegetativ plăcut acţionează, în principal, în situaţii neobişnuite, periculoase, de stress. Segmentul eferent este constituit din doi neuroni:
- primul este din grupul preganglionar din măduva toracolombară (C8 T1-L3), care trimit axonii prin rădăcinile anterioare ale nervilor rahidieni  ramurile comunicante albe  în lanţul ganglionar simpatic paravertebral, format din 22 perechi de ganglioni (3 cervicali, 10 toracali, 5 lombari, 4 sacrali); cei mai mulţi fac aici sinapsă cu al II-lea grup;
- neuronii postganglionari, ale căror fibre formează ramura comunicantă cenuşie (amielinică)  în trunchiul nervului spinal  se distribuie efectorilor (muşchii netezi ai firelor de păr, ai vaselor sanguine, glande tegumentare etc.) viscerali  plexuri.
Sistemul simpatic intervine permanent prin descărcări adrenergice (mediatori chimici: adrenalină şi noradrenalină) în situaţii de stress: dilatarea pupilei, sporirea activităţii cordului şi creşterea tensiunii arteriale, secreţia glandelor sudoripare şi sebacee, intensificarea metabolismului energetic (glicogenoliza), secreţia medulosuprarenalei, contractă sau inhibă musculatura netedă a pereţilor stomacali etc.
Sistemul nervos parasimpatic acţionează în condiţii obişnuite de viaţă. Segmentul eferent parasimpatic este format din doi neuroni din zone diferite ale nevraxului (bulbo-mezencefal şi sacral), constituind parasimpaticul cranian şi sacral.
Neuronii preganglionari ai parasimpaticului cranian se găsesc în centrii vegetativi ai corpului cerebral, în vecinătatea nucleilor de origine a nervilor cranieni III, VII, IX şi X; axonii lor intră în constituţia acestor nervi şi fac sinapsă cu neuronii postganglionari din ganglionii cranieni (ciliari, submaxilari, sublinguali, sfenopalatin, optic, …), iar axonii acestora garantând inervaţia parasimpatică a musculaturii irisului, corpilor ciliari (sfincteri ai irisului), glandelor lacrimale, salivare (III, VII, IX) şi a viscerelor toraco-abdominale (X).
Neuronii preganglionari din porţiunea sacrală a parasimpaticului se găsesc în coarnele laterale ale măduvei în segmentele S2-S4 şi părăsesc măduva prin rădăcinile anterioare corespunzătoare. Axonii din aceste rădăcini vor face sinapse cu neuronii postganglionari din ganglionul hipogastric sau din ganglionii intramurali din viscerele inervate; fibrele postganglionare vor forma nervii pelvici care vor inerva tubul digestiv terminal, vezica urinară şi organele sexuale interne şi externe.