PPS.MyForum.ro :: 3. Scurt istoric privind fundamentarea metodei experimentale

Marya · Administrator

Începuturile psihologiei experimentale sunt legate solidar de progresele ştiinţelor naturii în rarisim ale fizicii şi fiziologiei. Nu întâmplător ea a fost fondată de fizicieni şi fiziologi. În întâia jumătate a sec. al XIX-lea progresele neurofiziologiei au permis elaborarea unor eșantioane care încercau să descifreze relaţiile organismului cu mediul înconjurător precum şi condiţiile vieţii psihice în general. De reţinut sunt în acest sens: distincţia concepută de Bell şi Magendie între nervii senzitivi şi nervii motori (1811-1822); măsurarea de înspre Helmholtz a vitezei de propagare a influxului nervos (1850); descoperirea de către Broca a centrului limbajului în emisfera stângă a cortexului (1861); stabilirea de către Cl. Bernard a existenţei glandelor endocrine (1853). În prima jumătate a sec. XX, descoperirea activităţii electrice a creierului (prima EEG) de către Berger (1929) sau demonstrarea rolului activator al substanţei reticulate de către Mgoun şi Moruzzi reprezină etape fundamentale ale dezvoltării metodei experimentale.
Cercetarea experimentală a senzaţiilor constituie începutul psihologiei experimenatale. În a doua jum. a sec. al XIX-lea paradigma ştiinţelor naturii avea drept caracteristică esenţială cuplul metodologic dintre disciplina în cauză şi matematică. În psihologie este vorba de asocierea dintre observaţie -experiment şi metoda statistică.
Începuturile psihologiei experimentale sunt legate de lucrarea lui Fechner ''Elemente der Psychophysik'' apărută în 1860. Fechner experimentează să stabilească relaţiile existente între creşterile stimulării fizice şi creşterile fenomenului psihic corelat - adică ale senzaţiei. Anterior, Weber stabilise deja o lege care îi poartă numele: cea mai mică diferenţă perceptibilă faţă de o greutate dată (prag diferenţial) se află într-un raport constant cu aceasta (I/I=K).
Importanţa operei lui Fechner poate fi rezumată, odată cu Fraisse (1970) astfel:
a) Pune o adevărată problemă psihologică, aceea a intensităţii senzaţiilor, într-un domeniu în care soluţia era posibilă în acel stadiu al cunoştinţelor ştiinţifice: măsurarea stimulării fizice.
b) Pentru măsurarea celuilalt termen al relaţiei, anume al intensităţii stimulului el adoptă ca unitate de mărime pragul diferenţial: unei unităţi de prag diferenţial îi corespunde o unitate de senzaţie în plan psihologic, unitate care este stabilită prin metode despre care vom vorbi în cursul următor. De menţionat că aceste metode sunt esenţialmente psihologice.
c) Fechner stabileşte o lege psihologică: senzaţia creşte proporţional cu logaritmul intensităţii stimulării.
Cu toate meritele acestui început psihofizic al psihologiei experimentale, cea din urmă nu trebuie redusă la primele. Ceea ce a asigurat permanneţa metodelor şi rezultatelor lui Fechner în psihologia experimentală este faptul că dincolo de crezul său introspecţionist el a procedat în stil behaviorist punând în relaţie reacţiile de răspuns ale subiectului cu stimulii la care acesta era expus.
Un rol importantant în afirmarea psihologiei experimentale l-a avut înfiinţarea la sfârşitul sec. al XIX-lea a primelor laboratoare de psihologie. Psihologia experimentală nu se confundă cu psihologia de laborator dar aceste laboratoare trebuie menţionate pentru că activitatea lor a avut un impact deosebit asupra afirmării metodei experimentale în psihologie datorită orientării lor către un control riguros al condiţiilor de manifestare a proceselor psihice studiate.
În 1879 Wundt înfiinţează la Leipzig inițialul laborator adresat studiului proceselor psihice elementare cum sunt vederea, auzul, pipăitul, gustul, percepţia timpului, etc. Ulterior acest laborator va deveni institut de psihologie. Aici se vor forma pionierii psihologiei experimentale din Europa şi America. Wundt era de părere că procesele psihice complexe nu pot fi abordate experimental ci numai prin studiul psihologiei popoarelor. Metoda de studiu era esenţialmente introspecţionistă, şi urma linia stabilită de Fechner a punerii în relaţie a unor conţinuturi de conştiinţă cu fapte fizice sau fiziologice. Wundt considera că psihologia experimentală nu va putea depăşi terenul psihofiziologiei. Metoda introspecţiei s-a dovedit ineficientă, ea fiind depăşită în activitatea de laborator de însuşi promotorii ei. Explicaţia succeselor lor în domeniul psihofizicii este că astea s-au datorat faptului că în ciuda poziţiei lor teoretice Fechner, Wundt şi chiar Binet studiau răspunsurile verbale ale subiecţilor (''A este mai mare decât B'', '' M este roşu'') la diversele situaţii experimentale articole în condiţii de laborator.
Behaviorismul înseamnă din punctul de vedere al afirmării metodei experimentale o adevărată tăietură epistemologică. Dincolo de o serie de limite, deloc neglijabile, pe care deja le cunoaşteţi de la cursul de istoria psihologiei, se produce o schimbare de perspectivă asupra obiectului psihologiei: nu faptele interne la care oricum nu avem acces ci comportamentul, activitatea omului trebuie să devină adevăratul obiect al psihologiei dacă aceasta doreşte să se afirme ca ştiinţă. Manifestul behaviorismului este reprezentat de articolul lui Watson din 1913 '' Psycholgy as the behaviorist views it'' (=''Psihologia aşa cum o vede un behaviorist''. Dincolo de exagerarea scoaterii din preocupările psihologiei a faptelor de conştiinţă, behaviorismul conţine într-o formă implicită o paradigmă epistemologică fundamentală, valabilă şi astăzi, aceea că psihologia are un acces indirect la faptele psihice care sunt accesibile doar prin intermediul indicatorilor comportamentali şi ai activităţii. Mai mult, psihismul nu poate fi înţeles decât prin activitate. Psihologia trebuie să renunţe la introspecţie iar soluţia care situează psihologia în concertul ştiinţelor este limitarea demersurilor ei la faptele observabile şi măsurabile.
Modelul iniţial behaviorist S-R este treptat corectat: Tolman introduce noţiunea de variabilă intermediară ca o recunoaştere a faptului că subiectul de experiment (om sau animal) nu reacţionează automat la stimulii experimentali ci prin angajarea condiţiilor sale interne.
Woodworth propune tiparul S-O(rganism)-R; Neobehaviorismul recomandă conceptul de ''self''.
Fraisse propune urm. schemă: R=f(S P) . Răspunsul este rezultatul interacţiunii persoanei cu stimulul.
Datele conduitei externe nu exprimă univoc conţinutul psihologic intern. O parte din acesta rămânre mereu un lucru în sine kantian. De aceea paradigma behavioristă a suferit o extensiune în sensul că este nevoie să fie surprins conţinutul psihologic intern, sensul său, luminat de întregul context de viaţă în care se manifestă. (Radu, 1993)