PPS.MyForum.ro :: 4. Etapele experimentului psihologic

Marya · Administrator

Experimentul psihologic este un proces 4care se desfăşoară în etape. Acestea sunt: 1) observaţia, precizarea problemei de studiat, 2) formularea ipotezei (ipotezelor) cercetării, 3) verificarea ipotezei, sau experimentarea propriu-zisă şi 4) prelucrarea, analiza şi interpretarea datelor
4.1. Precizarea problemei (temei) cercetării este o fază al cărei conţinut este de obicei considerat ca fiind înţeles de la sine. Cu toate acestea sunt necesare unele precizări. Îndeobşte nu absolut orice poate fi experimentat. Sunt nereguli pe care stadiul actual al ştiinţei nu ne instrumentează de ajuns pentru a le aborda pe cale experimentală. Este suficient să enunţăm problema conştiinţei care persistă în continuare domeniul demersurilor speculative, şi de aceea, domeniul de predilecţie al filosofiei. Cercetarea experimentală se apleacă asupra unor aspecte limitate ale fenomenului conştiinţă pe care preferă să le înglobeze în noţiunea de conştienţă. Pe de altă parte o înșiruire de limitări ale libertăţii de experimentare vin din directia deontologică, atunci când avem subiecţi umani. Manipularea unor variabile psihofiziologice sau de personalitate poate afecta grav echilibrul personei. Dar cele mai grave limitări provin din experimentatorul însuşi, din calitatea lui de a sesiza faptul ştiinţific.
Ca indiferent ce ştiinţă psihologia operează cu fapte ştiinţifice. După Cl. Bernard un fapt capătă valoare ştiinţifică doar îm măsura ataşării sale unei idei. Piaget (1970) distinge următoarele caracteristici ale faptului ştiinţific: 1) răspunde la o întrebare şi presupune prin aceasta o întreagă elaborare solidară cu sistemul de informaţii care a condus la acea întrebare; 2) reprezintă o constatare sau o ''lectură'' a experienţei; 3) este întotdeauna solidar cu o interpretare.
Faptele ştiinţifice în psihologie sunt fapte psihice sau de conduită, se referă fie la comportamentul extern fie la conţinutul psihologic intern.
Cunoaşterea psihologică pleacă de la date de observaţie la ipoteze pe care le verifică pe baza faptelor ştiinţifice.
Sesizarea unui fapt demn de cercetat, care deține interes şi valoare ştiinţifică se cauzează pe fondul unor cunoştinţe teoretice solide, bine structurate care facilitează cercetătorul să sesizeze problema acolo unde simţul comun o trece neobsevată. Un fond larg de cunoştinţe echivalează cu un fond larg de ipoteze latente.
Observarea faptelor este indispensabilă în tot cursul experimentării. Situaţia experimentală îngăduie efectuarea unor observaţii riguroase ale conduitei subiectului în condiţiile controlării factorilor influenţabili. Observaţia poate fi obişnuită, sistematică sau organizată. Observaţia nu reprezintă o simplă lectură a faptului brut ci se prelungeşte într-un act de clasificare, de încadrare a informaţiei în anumite concepte şi de anticipare a unor relaţii. Ca instrumente de observaţie sunt utilizate grilele de observaţie care reprezintă un cadru de clasificare format din categorii. Astea trebuie să nu fie mai numeroase de 10 , să fie disjuncte şi să epuizeze aspectele principale ale fenomenului observat (exemplificare, în Radu, 1993, p.17)
4.2. Formularea ipotezei este a doua etapă a demersului experimental. Ipoteza reprezindă un răspuns anticipat pe care cercetătorul îl dă problemei puse. El realizează, astfel, un contur coerent al unui tip sau al unei teorii ştiinţifice care urmează a fi verificată odată cu ipoteza enunţată. Sursele ipotezelor sunt variate. Una dintre ele este de natură inductivă şi constă în observarea unui fapt inedit în cursul unui experiment. Deşi se naşte din observarea faptelor, ipoteza se reformulează în termenii proprii stadiului atins de ştiinţă. Un exemplu va fi edificator: Piaget emite ipoteza obiectului permanent pe baza observării comportamentului unui copil de 13 luni care are tendinţa de a căuta o minge în locul unde altădată a reuşit să o recupereze şi nu din locul unde mai recent nu reuşise să o găsească.
Ipotezele sunt, în alte cazuri, deduse dintr-o serie de legi sau regularităţi deja stabilite între anumite fenomene. Fraisse exemplică enunţând două legi privitoare la recunoaşterea unui cuvânt: 1) pragul de recunoaştere a unui cuvânt (timpul minim de expunere necesar) este cu atât mai mic cu cât frecvenţa cuvântului în limbă este mai mare; 2) pragul de recunoaştere pentru orice stimul este mai simplu dacă subiectul are o atitudine perceptivă adecvată (informaţii asupra naturii stimulului). Din cele două legi s-a dedus următoarea ipoteză: pragul de recunoaştere a cuvintelor de frecvenţă egală este mai mic dacă subiectul are elaborată o atitudine preperceptivă adecvată.
Etapa formulării ipotezei este faza cea mai creativă a experimentului. Confruntat cu o succesiune de fapte şi cunoştinţe cercetătorul presupune existenţa unei relaţii pe care căută să o verifice.
Condiţii cerute ipotezelor: să fie verificabile (testabile) şi cuantificabile (detalii în Aniţei, 2000)
4.3. Verificarea ipotezei constituie faza travaliului experimental. Dacă primele două etape pot fi întâlnite şi în activitatea scriitorului sau filosofului ultima este puternic specifică cercetătătorului care trebuie să demonstreze temeinicia ipotezei reproducând în condiţii de laborator relaţia dintre faptele observate. Principiul metodei experimentale este tăria ei de a produce şi reproduce un fapt.
Experimentul ştiinţific poate fi : a) provocat (variabilele independente sunt modificate de către experimentator.
b) invocat= experimentatorul foloseşte în comparaţii o serie de fapte naturale :vărstă, sex, aptitudini, accidente, etc. (modificările în variabila independentă au fost articole de condiţiile naturale şi sociale.) sau sociale : nivel de instrucţie, cultură, venit, etc.
Odată formulată, ipoteza este verificată printr-un demers experimental care constituie conţinutul experimentului însuşi. Asupra desfăşurării experimentului vom reveni în paragraful 6.
4.4. Prelucrarea, analiza şi interpretarea datelor. Desfăşurarea experimentului permite experimentatorului să culeagă o serie de date care sunt prelucrate statistic prin procedeul ipotezei de nul. Trebuie creată deosebirea între ipoteza de cercetare şi ipoteza statistică (ipoteza de nul. ). Următorul exemplu (reprodus din Radu, op.cit.) ne va ajuta să înţelegem această distincţie:
Ipoteza de cercetare afirmă că alcoolul modifică în sens negativ performanţele atenţiei. Se constituie două grupe de subiecţi. Subiecţilor din grupa experimentală li se dă să consume o anumită cantitate de alcool iar celor din grupul de control nu li se dă nici un fel de băutură alcoolică. Ambelor grupuri li se administrează un test de concentrare a atenţiei. Mediile aritmetice ale performanţelor celor două grupe pot fi diferite, mai precis media grupului experimental poate fi mai mică decât aceea a grupului de control. Ne punem întrebarea dacă diferenţa constatată este sufcient de pregnantă pentru a confirma ipoteza noastră de lucru. Apelăm la metoda ipotezei de nul. Această ipoteză de nul afirmă că diferenţa găsită este întâmplătoare şi că ea se datorează greşelilor de eşantionare recte de constituire a grupelor. Prin procedeul testului de semnificaţie '' t '' sau ''2'' sau F ( denumit şi testul lui Levene pentru egalitatea varianţelor) se confirmă sau se infirmă ipoteza de nul. Prin respingerea ipotezei de nul se obţine confirmarea ipotezei de lucru. Adăugăm că unei anumite dimensiuni a lui t rezultate din calcul îi corespunde în tabele unice (Fischer-Student) o anumită valoare care semnifică probabilitatea ca diferenţa constatată să nu fie întâmplătoare. De obicei în comunitatea ştiinţifică respingerea ipotezei de nul se face pentru o probabilitate de cel puţin P=0.05. Ceea ce înseamnă că dacă am avansa în 100 de cazuri similare aceeşi ipoteză de lucru, privitoare la efectele alcoolului, pe baza datelor obţinute pe alte 100 perechi de grupuri, am risca să greşim în cinci cazuri si să avem dreptate în 95.