| Marya |
| Administrator |
 |
| |
| Data inscrierii: 20/Iun/2008 |
| Mesaje: 1104 |
| Localitate: Constanta |
|
|
|
 |
|
 |
|
Tesutul muscular este format din celule numite fibre musculare (miocite) la care citoplasma = sarcoplasmã, mitocondriile = sarcozomi, reticulul endoplasmatic = reticul sarcoplasmatic; membrana celularã = sarcolemã.
Caracteristic fibrei musculare este existenta inoplasmei = aceasta este citoplasma diferentiatã, contractilã, reprezentatã prin miofilamente de actina si miozina (macromolecule proteice contractile) Aceste miofilamente se pot grupa în miofibrile sau rãmân izolate. Pe baza acestui caracter fibrele musculare se clasificã în:
- fibre musculare netede, în care miofilamentele nu se grupeazã si
- fibre musculare striate, în care miofilamentele se grupeazã în miofibrile.
Tesutul muscular neted este format din fibre musculare netede, fusiforme, asezate în fascicule sau benzi dese, ori rãspândite izolat în masa tesutului conjunctiv. In celulã, miofibrilele sunt omogene, fãrã striatiuni, de unde si denumirea lor de fibre musculare netede; sarcoplasma contine incluziuni lipidice, incluziuni de glicogen (vacuole) si incluziuni pigmentare (granule). Nucleul este unic si situat în centrul celulei. Sarcolema are pe suprafatã numeroase invaginãri, asemãnãtoare unor buzunãrase determinate de fenomenul de pinocitozã.
Fibrele musculare netede sunt grupate în fascicule; între miocite se gãseste tesutul conjunctiv cu putine celule, dar cu multiple fibre de reticulinã si elastice, capilare sanguine si terminatiuni nervoase amielinice care ajung la fiecare miocit, prin ramificatii în formã de butoni.
Muschii netezi, viscerali, nu sunt comandati în mod direct de sistemul nervos central, ci posedã un sistem de autoreglare, un automatism. Sistemul nervos intervine doar în reglarea si adaptarea activitãtii lor pe calea sistemului nervos vegetativ; de aceea ei se mai numesc si muschi involuntari.
Tesutul muscular moale intrã în alcãtuirea musculaturii organelor interne: tub digestiv, tunica vaselor sanguine, cãile respiratorii, uter, vezica urinara, iris etc.
Tesutul muscular neted de tip cardiac. Acest tesut este unic în organism si este format din douã componente:
1. - tesutul muscular cardiac (miocardul) care, împreunã cu tesutul conjunctiv vasculonervos formeazã peretele contractil al inimii si
2. - tesutul nodal , care formeazã sistemul excitoconductor.
1. Tesutul muscular cardiac este alcãtuit din fibre musculare cu caractere duble (tesut muscular neted si tesut muscular striat). El are la suprafatã o sarcolemã care în unele locuri este foarte subtire (asemãnãtor fibrelor musculare striate), iar în altele este îngrosatã prin depuneri de colagen. Membranele unor fibre (celule) se lipesc de membranele fibrelor vecine, pe distante mari, formând între fibre un fel de “punti” de micã rezistentã, ceea ce face ca miocardul sã se comporte functional ca si când ar fi un sincitiu.
Sarcoplasma este mai concentratã în regiunea axialã a fibrei asa cum se gãseste în fibrele musculare netede. In aceastã zonã se gãseste un nucleu de formã ovalã. Miofibrilele sunt fasciculate, asezate în jurul sarcoplasmei; ele au aceeasi structurã ca a miofibrilelor din miocitul striat.
In fibra cardiacã se gãseste multã mioglobinã. In jurul miocitelor se aflã tesutul conjunctiv lax cu fibre de reticulinã, colagene si putine fibre elastice. Vasele sanguine formeazã retele de capilare în jurul miocitelor. Fibrele nervoase ajung la nivelul miocitelor, formând vezicule presinoptice; nervii simpatici si parasimpatici inerveazã mioocardul.
2. Tesutul nodal este format din celule nodale; ele sunt fibre musculare slab diferentiate, specializate pentru elaborarea si conducerea stimulilor care asigurã automatismul inimii. Celulele nodale au unul - mai multi nuclei. In sarcoplasma acestora miofibrilele sunt mai subtiri ca în miocitul miocardului, însã formeazã retele în toate directiile, trec de la o celulã la alta si astfel se explicã transmiterea excitatiei în toate sensurile. Tesutul nodal este grupat în formatiuni, dintre care mentionãm: nodulul sinusal (Keith-Flack), nodulul atrio-ventricular (Aschoff-Tawara), fasciculul His si reteaua Purkinje.
Tesutul muscular striat este format din fibre musculare striate de formã alungitã, cilindricã, usor prismaticã, la care lungimea este de 5-15 cm (max. 12-25 cm), iar grosimea de 20-100 µ. In miocitele striate, miofibrilele ocupã cea mai mare parte, fiind dispuse în grupuri - “colonetele lui Leydie” - înconjurate de sarcoplasmã. Caracteristica morfologicã principalã a miofibrilelor striate este alternanta de zone clare si întunecate de-a lungul lor (discuri clare si discuri întunecate). Aceastã alternantã se datoreazã indicilor de refractie diferiti ai constituentilor miofibrilei. Discul întunecat este format din miofilamente de miozinã (100 Å) si o micã parte de miofilamente de actinã, iar cercul clar este alcãtuit numai din miofilamente de actinã (~ 50 Å).
Discurile întunecate se numesc benzile A (anizotrope).
Discurile clare = benzile I (izotrope) sunt întrerupte de o linie densã întunecatã - linia Z, care împarte fibrele musculare în segmente microscopice numite sarcomere. Aceasta este unitatea contractilã a fibrei musculare.
In mijlocul benzilor întunecate se gãseste câte o zonã mai putin întunecatã = membrana H (stria lui HENSEN), formatã numai din miofilamente groase (cca 100 Å) de miozinã.
In discurile întunecate se gãseste glicogen muscular, ioni de Ca++, Mg++ si K+; o substantã organicã = mioglobina, care dã culoarea rosie a muschiului si reprezintã pigmentul respirator, echivalent hemoglobinei.
In discurile clare sunt acumulate substante macroergice (ATP si acid creatinfosforic).
In componenta fibrei musculare striate întâlnim 30-40 nuclee/cm asezate periferic, fără întârziere sub sarcolemã.
Membrana citoplasmaticã a fibrei - sarcolema este structuratã în douã portiuni distincte:
- prima are o grosime de cca 70 Å si are proprietãtile celebre ale membranelor, însã rolul ei fundamental este acela de a propaga excitatia de-a lungul fibrei musculare;
- a doua este “membrana bazalã” (30-50 Å) constituitã din substante proteice colagene. Rolul ei fiziologic este de a mentine în limite naturale forma fibrei musculare (a miocitului).
Fibrele musculare striate se dispun sub forma de fascicule. Intre fibrele musculare si fascicule se gaseste tesut conjunctiv bogat în fibre elastice. Tesutul conjunctiv din jurul fibrei musculare se numeste endomysium, iar cel dintre fascicule se numeste perimysium intern.
In tesutul conjunctiv se mai gasesc vase sanguine si fibre nervoase. Fibrele nervoase sunt motorii, senzitive si vegetative.
- Fibra motorie se termina la nivelul fibrei musculare striate printr-o formatiune speciala, numita placa motorie; prin aceasta fibra nervoasa intra în legatura cu sarcolema fibrei musculare.
- Fibra senzitiva inițiază la nivelul fibrelor musculare striate, printr-o formatie speciala, numita fus neuromuscular, prin care se receptioneaza dispoziția de contractie a fibrelor musculare striate.
Principalele proprietãti fiziologice ale fibrei musculare (tesutului muscular):
- Elasticitatea = proprietatea de a opune rezistentã deformãrii, revenind la forma initialã dupã încetarea actiunii fortei deformante.
- Excitabilitatea = proprietatea de a trece din starea de repaus - > starea activã sub actiunea unui stimul de o anumitã intensitate, denumit prag.
- Contractilitatea = proprietatea specificã fibrei musculare de a se scurta rapid, urmând o revenire (secusa muscularã = o contractie muscularã simplã).
Prin studii microscopice s-a precizat cã scurtarea fibrelor musculare striate este consecinta diminuãrii lungimii discului clar, în timp ce discul întunecat nu îsi modificã dimensiunile. Explicarea acestei modificãri este alunecarea filamentelor de actinã printre cele de miozinã, demonstratã prin apropierea membranelor “Z” în timpul contractiei si al îndepãrtãrii lor în relaxare.
Contractia muscularã normalã este rezultatul unor impulsuri rapide, repetate, de duratã, realizând o contractie tetanica; aceasta poate fi:
- tetanos incomplet, îndată ce stimulii au frecventã mai micã si apar relaxãri incomplete între stimuli (miograma înscrie un platou dintat);
- tetanos complet, când frecventa stimulilor este mare si nu mai apar relaxãri între stimuli (miograma înscrie un platou).
Mecanismul contractiei:
Stimulul natural care provoacã contractia fibrei musculare este impulsul nervos. Acesta, prin intermediul acetilcolinei, provoacã o depolarizare localã a membranei fibrei musculare (urmare a influxului de Na+ celular); când depolarizarea atinge un anumit nivel, se declanseazã un potential de actiune care se propagã de-a lungul membranelor fibrelor musculare, cu o vitezã de 30 m/s. Potentialul de actiune ajunge la nivelul reticulului endoplasmatic si determinã eliberarea de Ca++ care difuzeazã spre miofibrile, declansând contractia.
Ionii de Ca++ determinã legarea miozinei de actinã si constituirea actomiozinei; aceasta hidrolizeazã ATP-ul (acidul adenozintrifosforic) în ADP si o moleculã de acid fosforic (H3PO4) cu eliberare de potență care declanseazã contractia.
Reticulul endoplasmatic începe iute sã acumuleze ionii de Ca++, urmeazã desfacerea dintre actinã - miozinã si muschiul se relaxeazã. Reintroducerea activã de Ca++ în reticul se face tot cu energie eliberatã prin hidroliza altei molecule de ATP.
Musculatura de tip striat formeazã cea mai mare parte a musculaturii somatice (scheletice) si o parte a musculaturii tubului digestiv.
IV. TESUTUL NERVOS
Este de naturã ectodermicã si este alcãtuit din celule nervoase (neuroni) care au proprietatea de a genera, primi si transmite excitatii prin influxul nervos si din nevroglii (celule gliale), specializate cu rol trofic si de sustinere.
Dupã unii histologi, nevrogliile formeazã asa-numitul tesut glial (nevroglic) care, împreunã cu tesutul conjunctiv, vase si tesutul nervos propriu-zis structuralizeazã SISTEMUL NERVOS central si periferic.
NEURONUL reprezintã unitatea structuralã si functionalã a tesutului nervos; este alcãtuit din pericarion (corpul celular) si una sau mai multe prelungiri.
• Corpul celulei nervoase poste fi de formã ovalã, sfericã, stelatã, piramidalã, piriformã etc. Mãrimea lui este cuprinsã între 10-150 µ. Pericarionul are o structurã caracteristicã; este delimitat de o membranã = neurilema (neurolemã) de naturã lipoproteicã, cu structurã obisnuitã trilamelarã (ca a celorlalte membrane celulare). Citoplasma (neuroplasma) contine organite celulare comune (mitocondrii, aparatul Golgi etc.), dar si specifice:
- corpusculii Nissl (substanta tigroidã), formati din mase dense de reticul endoplasmatic rugos si corpusculii lui Palade (ribozomi); corpusculii Nissl au rol aparte în biosinteza proteicã neuronalã;
- neurofibrilele, de naturã nucleoproteicã, realizeazã în masa neuroplasmei si în toate prelungirile celulei o retea omogenã, cu rol în transportul substantelor nutritive si de sustinere (= un citoschelet);
- incluziunile citoplasmatice (ergastice) sunt reprezentate prin granule de glicogen, grãsimi si pigment melanic.
Nucleul neuronului este în general situat central si este voluminos; contine unul - mai multi nucleoli, iar carioplasma are o cantitate modestã de cromatinã.
• Prelungirile neuronale sunt de douã feluri: dendrite si axoni.
Dendritele sunt prelungiri citoplasmatice, relativ scurte, groase si ramificate. Functia dendritelor este de a receptiona excitatiile si de a le conduce la corpul neuronului (= prelungiri celulipete).
Axonul (cilindraxul) este o prelungire unicã, care poate ajunge la o lungime de 1 m; el este învelit de o membranã - axolema ; ea este prolongația neurolemei. In citoplasma sa - axoplasmã - se gãsesc neurofibrile, mitocondrii si reticul endoplasmatic neted.
Functia lui este de a conduce influxul nervos de la trupul celular la dendritele sau corpul celular al altui neuron, sau la o celulã efectoare (se mai numeste prelungire celulifugã) .
Axonul se terminã printr-o ramificatie bogata - arborizatie terminala, cu butoni.
Axonul este învelit într-o teaca triplã. Teaca interna = teaca de mielina si este de natura lipoproteica plus colesterol, fosfolipide, cerebrozide etc.; ea prezinta niste gâtuituri = strangulatiile Ranvier care o segmenteaza la distante variabile (100-600 µ) si da culoare alba tesutului nervos.
La exteriorul acestei teci se aflã teaca Schwann; ea este formatã din celule gliale = celule Schwann. Fiecãrui segment de mielinã dintre douã strangulatii Ranvier îi corespunde câte o celulã Schwann, cu un nucleu situat la mijlocul segmentului de mielinã. Teaca de mielinã este structuratã în lamele spiralate; ele nu sunt altceva decât suprapuneri concentrice ale membranei plasmatice a celulelor Schwann. La periferia tecii Schwann se aflã o teacã continuã ce însoteste axonul pânã la ultimele sale ramificatii; aceasta este teaca Henle (Key-Retzius), formatã din substantã fundamentalã si fibre elastice în retea. Teaca de mielinã are rol în protectia si izolarea functionalã a axonilor învecinati.
Teaca Henle, conjunctivã, are rol nutritiv si de protectie.
Legãtura dintre neuroni se realizeazã prin sinapse; ea se face între butonii terminali ai axonului si dendritele sau trunchiul celular al altui neuron, sau cu portiunea incipientã a axonului vecin; existã deci sinapse axodendritice si axoneuronale (axopericarionice) si sinapse axoaxonice. Ele sunt legãturi de atingere (de contiguitate) si nu de continuitate între neuroni. Oricare ar fi tipul de sinapsã, structura acesteia are urmãtoarele elemente:
- componenta presinapticã;
- componenta postsinapticã si
- spatiul sau fanta sinapticã.
Componenta presinapticã este reprezentatã de butonii terminali ai axonilor. In butonii terminali se gãsesc, în afarã de organitele celulare din axoni, si niste vezicule sinaptice care contin mediatorii influxului nervos: acetilcolina, noradrenalina etc.
Componenta postsinapticã este reprezentatã de corpul unui neuron, de dendritele acestuia sau de portiunea incipientã a axonului unui neuron.
Fanta sinapticã reprezintã spatiul dintre membrana plasmaticã a butonilor sinaptici si membrana plasmaticã a componentelor postsinaptice; ea poate fi de cca 200 Å.
Din punct de vedere functional, sinapsele pot fi excitatoare si inhibitoare.
In cazul sinapselor excitatoare, când potentialul de actiune de pe axonul neuronului presinaptic ajunge la butonii terminali, mediatorul chimic din veziculele sinaptice este eliberat prin spargerea acestora. Acetilcolina eliberatã actioneazã ca un excitant, strãbate fanta sinapticã si depolarizeazã membrana neuronului postsinaptic. Prin depolarizarea membranei neuronului postsinaptic se întelege modificarea permeabilitãtii membranei, astfel cã ionii de Na+ extracelular vor pãtrunde rapid în neuron si vor pozitiva fata internã a membranei, respectiv vor negativa fata externã. Acest potential de actiune apãrut va fi propagat ca o excitatie prin depolarizãri succesive prin dendritele neuronului receptor la corpul acestuia si de aici mai departe pe traiectul cãii nervoase.
Actiunea mediatorului este foarte scurtã, fiindcă acetilcolina va fi descompusã în colinã si acid acetic de cãtre enzima sa - colinesteraza; aceastã inactivare enzimaticã a acetilcolinei are loc deci în componenta postsinapticã, imediat dupã excitarea ei, astfel urmeazã repolarizarea membranei si revenirea potentialului de repaus (electronegativarea internã prin mecanismele active de transport care vor expulza extracelular ionii de Na+). In felul acesta, pe aceeasi fatã a membranei iau nastere diferente de potential care se transformã în curenti de actiune (= influx nervos) ce se propagã în lungul membranei fibrei nervoase. Propagarea influxului nervos prin fibra nervoasã nu se face în mod pasiv, ca un simplu curent electric, ci este un proces biologic activ de autopropulsare care se realizeazã cu consum de energie metabolicã.
In cazul sinapselor inhibitoare, mediatorul chimic (glicocolul, serotonina, dopamina), prin descãrcare si transfer prin fanta sinapticã, mãreste permeabilitatea membranei postsinaptice pentru ionii de K+. Acestia, iesind într-o cantitate mare în afara neuronului, provoacã o hiperpolarizare (creste diferenta de potential electric de repaus prin accentuarea electronegativãrii fetei interne membranare), deci acesta devenindã hipoexcitabil.
Trebuie mentionat cã sinapsele se fac nu numai între neuroni, ci si între neuron si altã formatiune anatomicã (celule receptoare, muschi), constituind alte modele de sinapse:
- sinapsa receptoare, care reprezintã legãtura dintre o celulã receptoare aflatã eventual într-un organ de simt si dendrita unui neuron senzitiv (receptor); de exemplu, la nivelul corpusculilor gustativi, al organului Corti etc.;
- sinapsa efectoare, când arborizatia terminalã a axonului unui neuron motor (= efector) intrã în contact cu organul efector; de exemplu legãtura cu fibrele unui muschi prin placa motoare, într-o regiune specializatã a sarcolemei, numitã jonctiune neuromuscularã.
In structura plãcii motorii intrã butonii terminali ai axonilor neuronilor motorii periferici si o regiune circumscrisã specializatã a sarcolemei care se gãseste în fata arborizatiei terminale a axonului.
Fibra nervoasã axonicã de la nivelul plãcii motorii nu are teacã mielinicã, iar teaca Schwann înveleste portiunea terminalã axonicã si se continuã cu sarcolema fibrei musculare striate. Teaca Henle se continuã cu tesutul conjunctiv din jurul fibrelor musculare (endomysium). Butonii terminali se gãsesc situati în spatiul foitelor sarcolemei. Sarcoplasma din jonctiunea neuromuscularã este mai bogatã în nuclee si mitocondrii, este mai abundentã si nu prezintã miofibrile. Ultima foitã a membranei plasmatice a fibrei musculare prezintã numeroase invaginatiuni în care se înfundã butonii terminali.
Transmiterea influxului nervos de la fibra nervoasã la fibra muscularã se realizeazã prin mecanismul descris la sinapsa dintre neuroni. Când unda de influx nervos a ajuns la butonii terminali, veziculele sinaptice din acesti butoni se sparg si elibereazã acetilcolinã. Mediatorul chimic pãtrunde în fanta sinapticã si, actionând asupra membranei miocitului, îi mãreste permeabilitatea pentru ionii de Na+, se creeazã un potential electric de actiune care depolarizeazã membrana miocitului. Potentialul de actiune se va propaga de-a lungul întregii sarcoleme; dupã ce a fost depolarizatã, se declanseazã contractia fibrei musculare.
Tipuri de neuroni
Existã mai multe criterii dupã care neuronii pot fi clasificati.
Dupã mãrimea expansiunilor, sunt neuroni destul de lungi si neuroni cu expansiuni scurte.
Dupã numãrul prelungirilor, sunt:
- neuroni unipolari - prezintã o singurã prelungire, respectiv axonul (celulele
cu conuri si bastonase din retinã);
- neuroni pseudounipolari, care prezintã o singurã prelungire ce porneste din corpul celular si care, dupã un traiect scurt, se împarte în axon si dendritã (neuronii din ganglionii spinali);
- neuronii bipolari, prevãzuti cu un axon si o dendritã (neuronii din retinã, ganglionul Corti);
- neuroni multipolari, prevãzuti cu un axon si numeroase dendrite (majoritatea neuronilor din tesutul nervos).
Dupã forma corpului celular, neuronii pot fi rotunzi, ovoizi, alungiti, piramidali, piriformi.
Dupã functia lor pot fi:
1. neuroni senzitivi - somatosenzitivi si
- viscerosenzitivi
2. neuroni motori - somatomotori si
- visceromotori
3. neuroni de asociatie .
Neuronii senzitivi (neuroni receptori) sunt cei care primesc excitatiile receptionate de celulele senzoriale din mediul extern sau intern. Dendritele acestor neuroni se distribuie la celulele senzoriale; spre exemplu neuronii senzitivi din mucoasa nazalã olfactivã, din ganglionii Corti, Scarpa etc.
Neuronii motori (neuroni efectori) sunt cei ai cãror axoni se terminã în organele efectoare (muschi, glande etc.); au dimensiuni mari si sunt multipolari: celulele piramidale din scoarta cerebralã.
Neuroni de asociere (neuroni conectori) sunt neuroni intercalari, ale cãror dendrite fac legãtura cu un neuron senzitiv, iar axonul face legãtura cu un neuron motor. Neuronii de asociatie sunt multipolari, mici, cu o mare importantã în conectarea fiziologicã a neuronilor senzitivi si motori. Ei se gãsesc în toate segmentele sistemului nervos central.
Fibrele nervoase
Axonii si dendritele alcãtuiesc fibrele nervoase prin care circulã influxul nervos. Ele se gãsesc atât în sistemul nervos central - S.N.C. (mãduva spinãrii, encefal), cât si în sistemul nervos periferic (nervi spinali, cranieni, simpatici si parasimpatici).
Dupã situatia topograficã sunt fibre nervoase centrale (cãi de conducere ale S.N.C.) si fibre nervoase periferice (nervi periferici: corpul celular formeazã ganglionii nervosi periferici, iar prelungirile lor formeazã nervii).
Dupã prezenta/absenta tecii de mielinã, fibrele nervoase se împart în fibre nervoase mielinice si fibre nervoase amielinice. Fibrele amielinice se gãsesc îndeosebi în substanta cenusie a S.N.C., împreunã cu corpii neuronilor, iar fibrele nervoase mielinice formeazã substanta albã a S.N.C. si cea mai mare parte a nervilor periferici.
Dupã criteriul functional, fibrele nervoase se împart în fibre nervoase senzitive si fibre nervoase motorii. Fibrele senzitive sunt fibrele al cãror filament axial este o dendritã si prin care influxul nervos circulã de la periferie spre centrii nervosi. Aceste fibre intrã în alcãtuirea nervilor senzitivi, adicã a nervilor cranieni senzitivi si a rãdãcinilor posterioare ale nervilor spinali. Fibrele motorii sunt acele fibre al cãror filament axial este un axon si deci conduc influxul nervos de la centrii nervosi la organele efectoare. Aceste fibre intrã în alcãtuirea nervilor motori, adicã a nervilor cranieni motori si a rãdãcinilor anterioare ale nervilor spinali.
Proprietãtile neuronilor
Proprietãtile fundamentale ale neuronilor constã în generarea si conducerea impulsurilor nervoase. Sub actiunea unor stimuli (fizici, chimici, electrici etc.) se produc în neuron anumite modificãri fizico-chimice care stau la baza generãrii impulsului nervos. Proprietatea neuronului de a rãspunde la actiunea unui excitant reprezinta EXCITABILITATEA; pentru a produce un impuls nervos, stimulul trebuie sã aibã o anumitã intensitate = prag. Prin impuls (influx) nervos se întelege propagarea undei de excitatie într-o fibrã nervoasã.
CONDUCTIBILITATEA este proprietatea neuronului de a conduce influxul nervos; aceastã conducere (autopropagare) se realizeazã cu consum energetic. Forța se elibereazã în singular prin oxidarea glucozei si necesitã un aport crescut de oxigen; în lipsa acestuia, conductibilitatea nervoasã dispare în câteva ore.
NEUROSECRETIA este proprietatea unor structuri nervoase de a secreta substante hormonale; acest fenomen se întâlneste, de exemplu, la neuronii din nucleii supraoptic si paraventricular din hipotalamus.
NEVROGLIA
Aceste celule se interpun între neuroni si vasele sanguine, jucând un dublu rol: de sustinere si trofic. Ca si neuronii, nevrogliile au tipare variate, caracterizându-se prin numeroase expansiuni citoplasmatice.
1. Nevroglia protoplasmaticã. Are un corp mic, prelungiri scurte ramificate dicotomic si sinuoase. Se gãsesc în substanta cenusie alãturi de corpul neuronilor. Au rol trofic, iar prin proprietatea de a se divide, pot ocupa locul neuronilor distrusi.
2. Nevroglia fibroasã se caracterizeazã prin gliofibrile care pãtrund în prelungirile lungi citoplasmatice si putin ramificate. Prelungirile care ajung în vecinãtatea peretilor vasculari se lãrgesc în formã de trompã (= trompa vasculara). Prin reunirea acestor trompe se formeazã o manta nevralgicã în jurul vaselor (= manta glialã). Aceasta se comportã ca un filtru si joacã un rol important în protectia neuronului; ea se comportã ca o barierã fiziologicã, care se opune trecerii din sânge în tesutul nervos a unor substante nocive pentru neuroni. De asemenea, mantaua glialã are rol în nutritia si cicatrizarea tesutului nervos. Nevroglia fibroasã se gãseste în nevrax, dar mai ales în substanta albã a acestuia.
3. Oligodendroglia este o celulã micã, cu prelungiri scurte care au, din loc în loc, îngrosãri punctiforme; sunt putin ramificate. Se gãseste atât în substanta cenusie, cât si în substanta albã a nevraxului. Rolul principal al oligodendrogliei este de a sintetiza mielina din teaca mielinicã a fibrelor nervoase centrale.
4. Microglia este de dimensiune nespus de mic ; are citoplasmã putinã si nucleu mare. Expansiunile acestor celule sunt sinuoase si cu numeroase ramificatii dispuse diferit. Se gãseste în tot sistemul nervos. Are puterea de mobilizare (de a se deplasa) si de a fagocita celule nervoase degenerate (neuronofage), fibre nervoase dezafectate.
5. Nevroglia ependimarã cãptuseste canalul ependimar al mãduvei spinãrii si ventriculii centrali; formeazã de asemenea epiteliul plexurilor coroide, care secretã lichidul cefalorahidian.
6. Nevroglia perifericã este reprezentatã de celula Schwann din teaca Schwann care înveleste fibrele nervoase periferice, precum si de celulele “satelite” din ganglionii nervosi spinali si simpatici. Rolul de seamă al acestor nevroglii este de a secreta mielina.
|
|
