| Marya |
| Administrator |
 |
| |
| Data inscrierii: 20/Iun/2008 |
| Mesaje: 1104 |
| Localitate: Constanta |
|
|
|
 |
|
 |
|
Aparatul locomotor cuprinde sistemele care participă la susţinerea corpului uman şi îi asigură, totodată, posibilitatea de locomoţie; el este compus din oase şi articulaţiile lor (= sistemul OSTEOARTICULAR) şi din muşchi – elemente active ale locomoţiei (sistemul MUSCULAR).
OSTEOLOGIA ŞI ARTROLOGIA
OSTEOLOGIA este ramura anatomiei care studiază oasele (gr. osteon = os; logos = ştiinţă) din organismul uman; ele sunt în număr de 223.
Oasele sunt organe dure, rezistente, dar şi cu un coeficient de elasticitate.
Rolul oaselor. Prin duritatea lor, oasele ajută la determinarea siluetei corpului, constituind laolaltă cu articulaţiile dintre ele – scheletul, suportul părţilor moi.
Participă la formarea cavităţilor de protecţie în care sunt adăpostite organele (cutia craniană, canalul vertebral, cutia toracică, bazinul etc.).
Luând parte la formarea articulaţiilor şi servind ca puncte de inserţie pentru muşchi, oasele sunt organe ale mişcării.
Măduva roşie din epifizele oaselor lungi, din oasele late şi cele scurte este organ hemopoetic (formează elementele figurate ale sângelui).
Prin compoziţia lor minerală, oasele constituie un depozit de substanţe minerale, fosfocalcice, pe care organismul le poate mobiliza la necesitate (… în sarcină).
Forma oaselor. În general, oasele se împart în patru categorii:
- oase scurte (carpienele, tarsienele, vertebrele);
- oase late (omoplatul, oasele calotei craniene, vomerul etc.);
- oase lungi (humerus, radius, femur, tibie etc.); ele au două extremităţi mai voluminoase (epifize) şi o regiune mijlocie mai subţire – diafiză;
- oase mixte, cu forme neregulate (osul maxilar, mandibula, temporalul etc.).
Structura oaselor este adaptată funcţiei de a rezista la presiune şi tracţiune. Indiferent de forma lor, oasele sunt alcătuite în principal din ţesut osos compact şi spongios, la care se mai adaugă şi alte varietăţi de ţesut conjunctiv. Întrucât însă felul în care este alcătuit osul diferă în raport cu forma acestuia, vom descrie pe rând structura oaselor lungi, scurte şi late.
Pe o secţiune longitudinală într-un os lung se remarcă faptul că ţesutul osos compact se găseşte în regiunea diafizei, iar ţesutul osos spongios în regiunea epifizelor.
În axul diafizei se află canalul medular în care se află măduva osoasă.
La periferia diafizei se găseşte o membrană conjunctivă – periost. Între periost şi canalul medular, în peretele diafizei se găseşte ţesut osos compact.
Periostul este alcătuit din celule conjunctive, fibre conjunctive şi elastice, vase şi nervi. În structura lui se distinge un strat extern – pătura fibroasă şi un înveliș intern – generator (osteogen); stratul osteogen cauzează creşterea în grosime a oaselor lungi.
Măduva osoasă se găseşte în canalul medular, canalele Havers mai mari şi în areolele ţesutului spongios din epifize. Culoarea, structura şi funcţiile măduvei corespund vârstei osului; ea se prezintă sub trei varietăţi: roşie, galbenă şi cenuşie.
Măduva roşie este de două feluri: osteogenă şi hematogenă (hematopoietică). Măduva roşie osteogenă se găseşte în diafiza oaselor în perioada intrauterină şi de creştere; din celule conjunctive se diferenţiază osteoblaşti, osteoclaşti (= metaplazia ţesutului conjunctiv fibros). Măduva roşie hematopoietică se găseşte în măduva diafizei oaselor fătului, în măduva diafizelor şi a unor oase: stern, coaste, clavicule, corp vertebre etc.); cantitatea ei corespunde unei jumătaţi din greutatea sângelui circulant al adultului.
Măduva galbenă se găseşte în toate oasele adultului, cu excepţia celor cu măduvă roşie; ea derivă din măduva roşie în care cea mai mare parte a elementelor hematogene au dispărut, iar majoritatea celulelor ei devin adipoase, adică celule care acumulează picături de grăsime. Această măduvă înseamnă pentru organism o rezervă nutritivă. Transformarea celulelor reticulate (elemente hematogene) în celule adipoase este reversibilă, întrucât în anumite stări de anemie aceste celule îşi reiau funcţia hematopoietică. Cu alte cuvinte, între măduva galbenă şi măduva roşie hematogenă există un echilibru dinamic de reversibilitate ori de câte ori nevoile organismului o cer.
Măduva cenuşie – la indivizi în vârstă, măduva galbenă este înlocuită prin măduva cenuşie; la tineri, această înlocuire se face numai în cazuri patologice. Această măduvă nu îndeplineşte nici un rol în organism – numai de umplutură.
În structura epifizelor predomină ţesutul osos spongios, ţesutul osos compact formând un strat foarte subţire la suprafaţă. În zona de articulaţie a epifizelor peste ţesutul osos compact se găseşte cartilajul articular.
În structura oaselor scurte, ţesutul osos spongios este aşezat în bucată internă, iar la periferie se găseşte un strat de ţesut osos compact învelit în periost. Grosimea stratului osos compact variază pe urmă funcţia osului respectiv.
Oasele late au o structură oarecum asemănătoare cu a oaselor scurte; ele au în interior o lamă de ţesut spongios care se numeşte diploe. Aceasta este înconjurată de un strat de ţesut osos compact învelit în periost. Raportul grosimii celor două straturi variază foarte mult, nu numai la diferitele oase late, dar chiar în diferitele părţi ale aceluiaşi os.
Oasele mixte au aceeaşi structură cu oasele scurte.
OSTEOGENEZA constituie procesul de formare a osului ca organ; ea conține creșterea şi creşterea oaselor. Prin dezvoltarea oaselor se înţelege constituirea osului, prin metaplazia ţesutului care îl precede; prin creştere se înţelege sporirea în lungime, în grosime a piesei osoase.
Osificarea nu se realizează deodată în toată masa ţesutului care urmează să se osifice; ea inițiază în anumite puncte ale acestui ţesut – puncte de osificare, de la care procesul se va generaliza în toate direcţiile. De exemplu, progresul osului lung pornește cu apariţia a trei puncte: unul în mijlocul diafizei, două în cele două epifize.
În dezvoltarea unui os se disting două faze:
- I-a fază corespunde cu metaplazia ţesutului conjunctiv sau cartilaginos, se numeşte faza osului primar;
- a II-a fază corespunde cu remanierea şi distrugerea parţială a osului primar, deci remodelarea acestuia; astfel se constituie osul definitiv – osul secundar.
Există două forme de osteogeneză:
1. Când osteogeneza se realizează prin metaplazia ţesutului conjunctiv, deci osificare fibroasă, se numeşte osteogeneză endoconjunctivă; oasele noi formate se numesc oase de membrană (oasele bolţii cutiei craniene, unele oase ale feţei, clavicula).
2. Când osteogeneza se realizează prin metaplazia ţesutului cartilaginos, se numeşte endocondrală, iar oasele care rezultă se numesc oase de cartilaj (oasele membrelor, vertebrele, oasele de la baza craniului).
Osteogeneza ENDOCONJUNCTIVĂ presupune trei faze principale:
1. Faza proteică a osteogenezei în care fibrele colagene din membrana conjunctivă se înmulţesc, se îngroaşă, se condensează şi se orientează paralel cu vasele, formând trabecule sau lamele conjunctive. Celulele conjunctive din vecinătatea trabeculelor se înmulţesc şi se schimbă în osteoblaste care se dispun în straturi pe marginea trabeculelor. Substanţa fundamentală se îmbibă cu mai multă apă şi cu proteine secretate de osteoblaste (de aici denumirea de fază proteică). Această substanţă constituită în cea mai mare parte din oseină se numeşte substanţă preosoasă.
Materialul biologic astfel constituit din trabecule conjunctive, osteoblaste şi substanţă preosoasă este foarte avid pentru săruri minerale (de Ca – în special).
2. În faza următoare, faza minerală a osteogenezei, se produce o depozitare şi o impregnare a substanţei preosoase cu săruri de calciu, care devine substanţă osoasă. In momentul acestei impregnări, osteoblastele care s-au răspândit în toată masa substanţei preosoase îşi pierd încet proprietăţile secretoare şi se transformă în osteocite – celule osoase adulte. La suprafaţa acestei piese osoase primare se găseşte periostul.
3. În ultima fază, faza de remaniere, are loc modelarea structurii osoase prin două procese: osteoliză şi osteoclazie, fabricate de osteoclaste.
Prin osteoliză se înţelege distrugerea osului primar acolo unde este nevoie, printr-o acţiune mecanică, fizică sau biochimică-enzimatică, provocând separarea sărurilor minerale de oseină. Sărurile minerale vor fi absorbite pe cale vasculară, iar oseina va fi distrusă prin hidroliză enzimatică.
Prin osteoclazie se înţelege distrugerea substanţei osoase prin fagocitoză.
Ţesutul osos provenit este la început spongios, mai târziu care periostul din jurul lui va da naştere, de o parte şi de alta a ţesutului spongios, la cele două lame de ţesut osos compact; se formează astfel osul de tip lat (exp. oasele bolţii cutiei craniene).
Osteogeneza ENDOCONDRALĂ are loc în organele cartilaginoase hialine cu aceeaşi formă ca a oaselor care vor rezulta; şi ea se realizează tot în trei faze:
1. Faza de distrugere a cartilagiului hialin, embrionar începe printr-o înmulţire a condroblastelor; ulterior, aceste celule cartilaginoase cresc, se hipertrofiază în dauna volumului substanţei fundamentale şi la urmă se distrug, acceptând în locul lor spaţii goale – condroplaste. Treptat, substanţa fundamentală cartilaginoasă devine şi mai densă şi se impregnează cu săruri de calciu. După aceste transformări, se observă că ţesutul conjunctiv şi vascular, pericondral pătrund în interiorul cartilajului, în condroplastele goale. Urmează distrugerea pereţilor despărţitori ai condroplastelor şi apariţia unor canalicule umplute şi ele cu ţesut conjunctiv bogat vascularizat. Această distrugere se realizează prin acţiunea enzimatică, mecanică şi fagocitară a ţesutului pericondrial. Teritoriul în care are loc procesul de distrugere a pereţilor condroplastelor se numeşte ”zonă de eroziune”.
2. Faza de osificare se va realiza pe seama ţesutului conjunctiv pericondral care a invadat cartilajul hialin; celulele acestui ţesut se vor transforma în osteoblaste care vor începe secreţia de oseină şi se formează astfel substanţa preosoasă.
Procesul de osificare va fi în continuare analog osteogenezei de membrană (endoconjunctive) prin faza a III-a de remaniere a osului primar şi definitivare a osului secundar.
CREŞTEREA oaselor se realizează atât în extindere cât şi în grosime (creşterea în lungime se realizează numai la oasele lungi). Creşterea osului are la bază aceleaşi procese ca şi la osificarea primară şi secundară, adică activitatea osteogenetică a periostului şi a cartilajului.
Creşterea în mărime se face prin intermediul cartilajelor de conjugare (… de creştere) care se găsesc la limita dintre diafiză şi epifiză. Iniţial creşterea se desfăşoară atât spre epifiză, cât şi spre diafiză; ulterior procesul de creştere spre epifize se opreşte şi continuă numai spre marginea diafizară a cartilajului de conjugare, până la vârsta de 22-25 de ani. În timpul creşterii osului, cartilajul este supus în permanenţă unui proces de neoformaţie şi în acelaşi timp de distrugere (eroziune), fapt pentru care zona de creştere în lungime prezintă o structură caracteristică formată din:
- zona de cartilaj hialin;
- zona de cartilaj seriat;
- zona de cartilaj hipertrofiat, degenerat şi calcifiat;
- zona cu cartilaj erodat şi
- zona de osificare (osteoidă)
Creşterea în grosime se face la toate formele de oase, prin activitatea periostului. La adult, după încetarea creşterii oaselor, periostul devine inactiv din punct de vedere osteogenetic, dar nu-şi pierde calitatea de osteogeneză, care poate reveni în situaţia unor fracturi; el poate reface structura osului prin calus.
Creşterea şi dezvoltarea oaselor se află sub dependenţa unor enzime (fosfatazele, …), hormoni (somatotrop – creşterea oaselor în lungime; parathormonul şi calcitomina – reglează echilibrul fosfocalcic; hormonii gonadotropi masculini şi feminini – influenţează gradul de maturare a osului; hormonii tiroidieni, epifizari, paratiroidieni, ai timusului, glandelor corticosuprarenale şi sexuale – intervin în metabolismul oaselor), vitamine (“A” – antixeroftalmică, “C” – antiscorbutică şi “D” – antirahitică), de aportul alimentar de aminoacizi esenţiali, glucide, de solicitarea funcţională a oaselor, prin mişcare etc.
SCHELETUL trupului omenesc se subîmparte, în raport cu diferitele regiuni, în: scheletul capului, trunchiului şi membrelor.
Scheletul capului (craniul) este alcătuit din NEUROCRANIU care adăposteşte encefalul, formând o cavitate ovală de 1100-2000 cm3 şi VISCEROCRANIU care formează oasele feţei, care susţine şi conţine segmente periferice ale unor analizori şi segmente iniţiale ale aparatului respirator şi digestiv.
Neurocraniul, din punct de vedere topografic, este împărţit în două zone: bolta craniană şi baza craniului; la alcătuirea lui iau parte 8 oase, dintre care 4 neperechi – frontal, etmoid, sfenoid şi occipital şi 2 perechi – temporalele şi parietalele.
Viscerocraniul (14 oase) prezintă o porţiune superioară formată din 13 oase, dintre care 12 pereche – lacrimale, nazale, cornete nazale inferioare, malare (zigomatice), maxilare şi palatine şi unul nepereche – vomerul; porţiunea inferioară este reprezentată de un solitar os nepereche – maxilarul inferior (mandibula).
Scheletul trunchiului este format din coloana vertebrală, coaste şi stern.
• Coloana vertebrală constituie scheletul axial, situat în plan median-posterior al corpului; ea are un triplu rol:
- de susţinere a întregului schelet;
- de protecţie a măduvei spinării şi
- de participare la mişcările trunchiului şi capului.
Este o coloană osoasă rezistentă şi flexibilă, constituită din vertebre şi discuri intervertebrale. Are o lungime medie de 70 cm la bărbat şi 60 cm la femeie.
Vertebrele, în număr de 33-34, se pot grupa în două categorii: propriu-zise şi false.
Vertebrele propriu-zise (24) au o înfățișare şi structură caracteristică. În general, partea anterioară, mai voluminoasă – corpul vertebrei, iar partea posterioară de forma unui arc – arcul vertebral. Între corpul şi arcul vertebrei se găseşte gaura (orificiul) vertebrală; în ansamblu, ele alcătuiesc canalul vertebral.
Corpul vertebrei are o formă relativ cilindrică, cu o faţă superioară şi una inferioară.
Arcul vertebrei prezintă de o parte şi de alta câte o apofiză transversală, iar deasupra şi dedesubtul acestora câte o apofiză articulară (în integral patru); posterior are o apofiză spinoasă. Porţiunile arcului vertebral situate între corpul vertebral şi emergenţa apofizelor transverse se numesc pediculi vertebrali, iar porţiunile situate între apofizele transverse şi emergenţa apofizei spinoase poartă numele de lame vertebrale.
Apofizele transverse servesc la inserţii musculare; cele din regiunea toracală se articulează cu coastele.
Apofiza spinoasă se inserează cu muşchi şi ligamente.
Apofizele articulare (două superioare şi două inferioare) servesc la articulaţia între vertebrele vecine.
Pediculii vertebrali au o incizură superioară şi alta inferioară, care prin suprapunerea vertebrelor, formează găurile intervertebrale, prin care ies nervii spinali, din canalul medular.
Coloana vertebrală este împărţită în 5 segmente:
1. segmentul cervical, format din 7 vertebre;
2. segmentul toracal, format din 12 vertebre;
3. segmentul lombar, format din 5 vertebre;
4. segmentul sacral, format din 5 vertebre sudate care formează osul sacru şi
5. segmentul coccigian, format din 4-5 vertebre sudate care formează osul coccis.
Morfologia vertebrelor diferă mai mult sau mai puţin de la un segment la altul al coloanei, în funcţie de rolul lor.
Vertebrele cervicale au corpul mic, apofiza spinoasă este bifurcată (excepţie vertebra a VII-a, C7), apofizele transversale au la bază un orificiu, iar vârfurile sunt şi ele bifide formând un tubercul posterior şi unul anterior; orificiul vertebrei are siluetă triunghiulară.
Prima vertebră (C1) se numeşte atlas, ea nu are corp vertebral. Are forma unui inel, este constituit din două arcuri (anterior şi posterior) şi două mase laterale; arcul anterior este mai mic şi prezintă un tubercul în dreptul căruia este o suprafaţă articulară pe faţa inferioară pentru apofiza odontoidă a vertebrei a II-a (axis). Masele laterale au câte o apofiză transversă şi câte o cavitate glenoidă pe faţa superioară, pentru articularea cu condilii occipitali.
A doua vertebră cervicală – axis, prezintă pe faţa superioară a corpului o apofiză odontoidă. Caracteristica esenţială a segmentului cervical este mobilitatea în rotirea craniului, mobilitate datorată apofizei odontoide a axisului, în jurul căreia se roteşte atlasul, articulat cu condilii occipitali.
Vertebrele toracice au suprafeţe de articulare pentru coaste; corpul vertebrei este mai înalt şi mai lat decât corpurile vertebrelor cervicale. Apofiza spinoasă este lungă şi înclinată în jos. Segmentul toracic este cel mai fix pentru a asigura o rezistenţă mai mare cuştii toracice.
Vertebrele lombare sunt cele mai mari; corpul vertebrei este voluminos şi alungit transversal, de forma unui rinichi (reniform). Apofiza spinoasă este turtită lateral şi orientată dorsal, cu poziţie orizontală. Apofizele transverse sunt slab dezvoltate – apendice costiforme, iar gaura vertebrală este de forma unui triunghi echilateral.
Vertebrele sacre (5) sunt sudate, alcătuind osul sacru de aspect piramidală, cu baza în sus. Din sudura apofizelor spinoase a rezultat o creastă vizibilă pe faţa posterioară – creasta sacrală. Pe părţile laterale ale corpurilor vertebrelor sudate există câte o înșiruire verticală de 4 orificii sacrale prin care nervii rahidieni părăsesc canalul medular sacral al acestei regiuni. Faţa anterioară a osului sacru este uşor concavă; osul sacru dă rezistenţă bazinului.
Vertebrele coccigiene au fuzionat şi au format osul coccis, un vestigiu al cozii (este un atavism).
Coloana vertebrală prezintă pe plan sagital (antero-posterior) patru curburi fiziologice; ele sporesc rezistenţa şi elasticitatea coloanei, conducând la poziţia naturală bipedă a corpului uman.
1. Curbura cervicală – ea are convexitatea îndreptată anterior (lordoza cervicală) şi este puţin pronunţată; se întinde între C1 (atlas) şi T2;
2. Curbura toracală – ea are convexitatea îndreptată posterior (cifoză toracală); este cea mai întinsă dintre curburi, cuprinsă între T3 şi T12;
3. Curbura lombară (lordoza lombară) este mai accentuată la femeie; se întinde între L1 – L5;
4. Curbura sacrococcigiană – este o cifoză şi se extinde pe mărimea osului sacru şi coccisului.
Din cauze foarte variate, aceste lordoze şi cifoze îşi pot modifica raza de curbură, devenind mai accentuate şi dau stări patologice care deformează coloana, respectiv întreg corpul; spre exemplu, cifoza bătrânilor care este o accentuare a razei de curbură toracală şi duce la aşa-numita “cocoaşă”, aplecarea trunchiului înainte.
Se mai cunoaşte un tip de curbură în plan frontal, în regiunea cervicală inferioară şi toracală superioară, cu convexitatea la dreapta, denumită scolioza toracală; ea se produce datorită tracţiunilor musculare ale mâinii drepte (la dreptaci) şi se inversează la stângaci şi această scolioză poate cunoaşte forme patologice.
• Sternul este un os lat situat pe linia mediană-anterioară a cutiei toracice; el are trei părţi: manubriul sternal, corpul sternului şi apendicele xifoid. Între primele două părţi există un unghi cu proeminenţă anterioară, numit unghi sternal. Pe marginea superioară a manubriului se găseşte o faţă articulară pentru claviculă – incizura claviculară a sternului. Pe marginile laterale ale primelor două părţi se găsesc incizurile costale pentru articulaţia cu cartilajele costale.
• Coastele sunt oase lungi, perechi, curbate, fără canal medular, care se articulează posterior cu coloana vertebrală şi anterior cu sternul; ele sunt în număr de 12 perechi. După raporturile lor cu sternul, avem:
- coaste adevărate (primele 7 perechi); ele se articulează direct cu sternul;
- coaste false (perechile 8, 9 şi 10) se articulează cu sternul prin intermediul cartilajului costal al ultimei perechi de coaste adevărate (a VII-a) şi
- coaste flotante (11, 12) nu se articulează cu sternul.
Fiecare coastă posedă o porţiune posterioară osoasă şi o porţiune anterioară – cartilajul costal, cu care se atașează de stern.
Scheletul membrelor superioare este alcătuit din oasele centurii scapulare şi oasele penisului superior propriu-zis.
Oasele centurii scapulare sunt omoplatul (scapula) şi clavicula.
Oasele extremităţii libere a membrelor superioare sunt: humerusul – care formează scheletul braţului, radius şi ulna (cubitus) – scheletul antebraţului, oasele carpiene (8), metacarpiene (5) şi falangele (14) – care formează oasele mâinii.
Scheletul membrelor inferioare este alcătuit din oasele centurii pelviene şi oasele membrului inferior propriu-zis.
Oasele centurii pelviene sunt reprezentate prin cele două oase coxale. Posterior, între cele două oase coxale se găseşte osul sacru şi osul coccis, care împreună formează bazinul (= o formaţiune osoasă ale cărei componente sunt bine articulate între ele).
Osul coxal este format prin sudarea a trei oase: ilionul, ischionul şi pubisul.
Bazinul osos este perfect adaptat staticii şi locomoţiei bipede.
Oasele extremităţii libere a membrelor posterioare sunt: femurul – care formează scheletul coapsei, rotula (patella) – în zona de articulaţie a genunchiului, tibia şi peroneul (fibula) – scheletul gambei şi oasele piciorului (7 tarsiene, 5 metatarsiene şi 14 falange); piciorul, adaptat pentru staţiunea bipedă, are o construcţie în boltă.
Articulaţiile cuprind ansamblul formaţiilor anatomice care contribuie la îndeplinirea legăturilor dintre oase.
Ramura anatomiei care se ocupă cu studiul articulaţiilor osoase se numeşte ARTROLOGIE.
După gradul de mobilitate pe care îl oferă pieselor osoase, articulaţiile pot fi: fixe (sinartroze), semimobile (amfiartroze) şi mobile (diartroze).
1. Sinartrozele (gr. sin = împreună, arthrosis = încheietură) sunt acele articulaţii în care oasele sunt imobile sau fac mişcări extrem de reduse; ele nu au cavitate articulară. După ţesutul care face legătura dintre oasele articulaţiei, putem avea:
a) Sinartroze sindesmozale, unde legătura dintre oase se face prin ţesut fibros; spre exemplu: suturile dinţate – frontoparietală, interparietală; suturi squamoase (solzoase) la care marginile oaselor se subţie şi se suprapun – temporoparietală; suturi plane, cu margini drepte – între oasele nazale;
- gonfozele – în care unul din oase este scobit, iar celălalt pătrunde în el, între ele existând ligamente – articulaţiile dinţilor în alveole;
- sindesmoze propriu-zise, prin ligamente interosoase – între oasele coxale şi osul sacru; între epifizele tibiei-fibulei; între partea mijlocie şi inferioară a ulnei – radiusul;
b) Sinartroze sincondrozmale realizate cu susținerea ţesutului cartilaginos – articulaţia primei perechi de coaste – stern; cartilajele de creştere; occipitalul – sfenoidul;
c) Sinartroze sinostozomale formate prin osificarea la vârsta adultă a sindesmozelor, sincondrozelor (- osificarea suturilor, a cartilajelor de creştere).
2. Amfiartroze în care suprafeţele oaselor articulate sunt uşor concave, aproximativ plane şi legătura dintre oase se face printr-un fibrocartilaj – spre exemplu articulaţiile dintre corpurile vertebrelor sau simfiza pubiană, simfiza sacrococcigiană, articulaţiile costovertebrale, sternocostale, …
3. Diartrozele sunt articulaţiile în care oasele sunt mobile unul faţă de celălalt. În acest tip de articulaţie se disting mai numeroase elemente: capsula articulară, suprafeţe articulare, cavitatea articulară etc.
Capsula articulară este un manşon fibros în jurul articulaţiei; este alcătuită din fascicule de fibre colagene, paralele, care trec de pe un os pe celălalt, la nivelul articulaţiei, reprezentând periostul oaselor care se articulează. Orientarea grupelor de fascicule din pastilă este determinată de direcţia forţelor mecanice ce se exercită asupra articulaţiei. Această capsulă are drept căptuşeală spre partea interioară membrana sinovială .
Suprafeţele articulare sunt părţile din suprafaţa capetelor oaselor care face articularea; ele au forme foarte variate: sferice, ovoide, de trohlee etc. Suprafeţele articulare corespund între ele – componentă convexă a unui os pătrunde în concavitatea celuilalt cu care se articulează. Oasele au în regiunea de articulaţie a lor, în zonele periferice, ţesut osos compact – lamelă articulară. Peste această lamelă, fiecare suprafaţă articulară este acoperită cu un cartilaj articular din ţesut cartilaginos hialin fără nervi şi vase de sânge; el are rol de protecţie pentru suprafeţele articulare şi în acelaşi timp facilitează mişcarea în articulaţie.
Cavitatea articulară este un spaţiu virtual, închis ermetic. De multe ori, când suprafeţele de articulare nu se potrivesc asemenea (exp. – în articulaţia temporomandibulară), în interiorul cavităţii se poate afla un fibrocartilaj de forma unei lentile (disc articular) care va înlesni adaptarea formelor celor două suprafeţe de articulaţie; mai pot exista ligamente intraarticulare care au rol în a fixa suprafeţele de articulaţie într-o anumită poziţie optimă sau oase sesamoide (rotula – în articulaţia genunchiului) care vin să ordoneze un anumit mod de articulaţie a oaselor.
Diartroze întâlnim în articulaţiile coxo-femurală, scapulohumerală, temporomandibulară, interfalangiană, humero-radioulnară (a cotului), tibio-femurală, radio-carpiană, atlantoaxoidiană etc.
Tulburări morfofuncţionale
Principalele deficienţe ale sistemului osos sunt: rahitismul infantil, rahitismul tardiv, osteomalacia, boala lui Recklinghausen, deformările coloanei, fracturile osoase, osteoporoza etc.
|
|
