| Marya |
| Administrator |
 |
| |
| Data inscrierii: 20/Iun/2008 |
| Mesaje: 1104 |
| Localitate: Constanta |
|
|
|
 |
|
 |
|
Ramura anatomiei care se ocupă cu studiul muşchilor şi al anexelor lor se numeşte MIOLOGIE (gr. mys, myos = muşchi; logos = ştiinţă); totalitatea muşchilor care iau parte în anatomia corpului uman formează sistemul muscular.
Datorită proprietăţii lor principale de a se contracta, muşchii determină mişcarea corpului, ei fiind organe active ale mişcării. Sistemul muscular este principalul sistem efector.
CARACTERISTICILE MUŞCHILOR SOMATICI ŞI VISCERALI
După structura histologică şi funcţiile lor, muşchii sunt clasificaţi în:
I – muşchi striaţi, în cea mai mare parte a lor sunt legaţi de schelet (= muşchi scheletici), iar alţii se găsesc în constituţia unor organe ca: faringe, laringe, limbă, partea superioară a esofagului, sfincterului anal extern şi sfincterului extern al uretrei;
II – muşchi netezi, care formează musculatura unor organe cavitare (= muşchi viscerali);
III – muşchiul de tip cardiac (miocardul).
I. Muşchii somatici sau scheletici intră în structura aparatului locomotor, reprezentând elementele active ale acestuia. Funcţional, ei realizează contracţii rapide, bruşte, cu o rezistenţă mai mică la oboseală; ei sunt comandaţi direct de sistemul nervos central, activitatea lor fiind supusă voinţei (= muşchi voluntari).
• Rolul lor:
- în menţinerea poziţiei trupului şi a segmentelor sale, printr-o contracţie permanentă (tonică);
- în mişcarea, deplasarea în spaţiu, prin contracţii rapide;
- în determinarea formei corpului.
Muşchii scheletici formează peste 50% din greutatea corpului.
Muşchii sunt alcătuiţi dintr-un corp (pântec sau venter) şi două extremităţi (capete) care se continuă prin tendoane; acestea sunt piese intermediare cu care muşchii se prind de oase. Forma tendoanelor este variabilă; există tendoane cilindrice, turtite, late (aponefroze).
Capetele muşchilor sunt de două feluri: de origine şi de inserţie. Capătul de origine este acela care se susține de osul fix din timpul contracţiei muşchiului, iar capătul de inserţie se leagă de osul mobil.
După numărul capetelor de inserţie, muşchii scheletului pot fi:
- cu un solitar punct final de inserţie;
- cu 2 capete de inserţie (tip biceps);
- cu 3 capete de inserţie (triceps) sau
- cu 4 capete de inserţie (cvadriceps).
După unghiul pe care fibrele musculare îl fac cu tendonul, muşchii scheletici pot fi:
- muşchi cu fibre drepte, care nu fac unghi cu tendonul, majoritatea muşchilor şi
- muşchi cu fibre oblice, care fac unghi cu tendonul; aceşti muşchi se mai numesc penaţi; la rândul lor, pot fi unipenaţi – când fibrele musculare fac unghi cu tendonul pe o singură parte (muşchi tibial posterior) şi bipenaţi (muşchi brahial).
• Forma muşchilor este determinată de direcţia fibrelor, de raportul dintre dimensiunile lor: mărime – lăţime – grosime; în felul acesta, avem muşchi lungi, laţi, scurţi şi circulari.
Muşchii destul de lungi se găsesc mai ales la nivelul extremităţilor, se contractă mai repede, produc mişcări ample, dar nu mai puternice; mai sunt numiţi muşchi de viteză; exemple: bicepsul, tricepsul brahial; flexorii degetelor; bicepsul, tricepsul femural, croitorul (cel mai lung muşchi), cvadricepsul femural, …
Muşchii scurţi se găsesc în regiuni ale corpului cu mişcări reduse, dar în care este necesară o forţă musculară mare – sunt muşchi de efort; exemple: muşchii intercostali, intervertebrali.
Muşchii laţi se află de obicei în pereţii cavităţilor trunchiului, dar şi în alte zone; exemple: muşchii oblici (intern, extern), abdominali, occipitalul, frontalul, trapezul, marele dorsal, marele pectoral, fesierii etc.
Muşchii circulari se dispun sub formă circulară sau semicirculară în jurul orificiilor, formând sfinctere (anal, uretrali) şi muşchi orbiculari (ai gurii şi ai ochilor).
• Structura muşchilor somatici cuprinde două ingrediente distincte: corpul muşchiului şi tendonul.
Corpul muşchiului este alcătuit din ţesut muscular striat, ţesut conjunctiv, vase sanguine şi nervi.
• Ţesutul muscular este format din fibre musculare striate, dispuse în mănunchiuri numite fascicule musculare primare. Acestea se grupează în fascicule musculare secundare, iar la muşchii voluminoşi apar şi fascicule musculare terţiare, prin gruparea celor secundare. Numărul fasciculelor determină grosimea muşchiului.
• Tesutul conjunctiv formează la suprafaţa masei musculare un înveliş conjunctiv elastic numit perimisium extern (epimisium). Din acesta pornesc în interiorul muşchiului septuri conjunctive, elastice care vor înconjura diferitele fibre musculare formând perimisium intern care la rândul său trimite în jurul fiecărei fibre musculare striate un înveliş foarte subţire numit endomisium. Ţesutul conjunctiv astfel structurat are un dublu rol:
- prin solidarizarea fibrelor musculare, realizează o contracţie unitară, iar
- prin elementele lui elastice (fibre de colagen, elastină) determină relaxarea muşchiului mai târziu contracţie.
• Vasele sanguine (artere, arteriole, capilare, venule şi vene) se ramifică şi se anastomozează formând o reţea foarte bogată până la nivelul fiecărei fibre musculare. Lumenul capilarelor din jurul fibrelor musculare este mai mare în momentul contracţiei musculare şi se strânge până la închidere în timpul repausului; această dinamică a lumenului are o mare importanţă în funcţionarea muşchiului. Debitul sângelui în muşchi este direct proporţional cu fazele sale de activitate. Vascularizaţia intensă a muşchilor explică metabolismul crescut al acestor organe.
• Inervaţia. Fiecare muşchi este inervat de unul sau mai mulţi nervi. Aceştia pătrund în interiorul muşchiului, se ramifică, formând în pereţii conjunctivi ai fasciculelor musculare un plex intramuscular. Din acest plex pornesc la fiecare fibră musculară fibre motorii şi senzitive, iar la vasele sanguine, fibre vegetative simpatice şi parasimpatice.
Fibrele motorii se compun din axonii neuronilor motori din coarnele anterioare ale măduvii spinării şi din nucleii motori ai nervilor cerebrali. Aceşti axoni stabilesc legătura funcţională cu fibrele musculare somatice la nivelul plăcilor motorii. Un neuron motor şi axonul său (fibra nervoasă motorie), prin ramificaţiile terminale butonate, inervează mai multe fibre musculare; totalitatea fibrelor musculare inervate de un singur axon formează o unitate motorie – ea este unitatea funcţională a muşchiului scheletic.
Fibrele senzitive sunt reprezentate de dendritele neuronilor senzitivi din ganglionii spinali, cranieni sau cei de pe traiectul nervilor cerebrali senzitivi şi micşti; dendritele îşi au terminaţiile în pereţii conjunctivi (endomisium) dintre fibrele musculare unde formează terminaţiile libere, în tendoane – prin corpusculii tendinoşi Golgi sau în fibra musculară – prin fusurile neuromusculare. Fibrele senzitive transmit stimuli la cerebel şi scoarţa cerebrală, informând asupra stării de contracţie sau de relaxare a muşchilor. În felul acesta, contracţia musculară este reglată prin aşa-numita conexiune inversă (feed-back) – mecanism cibernetic.
Tendonul este o altă parte constitutivă a muşchiului – este structura de legătură a muşchiului propriu-zis cu osul. El este inextensibil, rezistent şi de nuanță alb-sidefie, format din ţesut fibros. Legătura tendonului cu muşchiul se realizează prin întrepătrunderea fibrelor conjunctive fibroase cu fibrele conjunctive ale muşchiului. Tendonul este bogat inervat prin terminaţii nervoase senzitive: corpusculii tendinoşi Golgi şi Vater-Pacinii (simţul Kinestezic).
Tendonul este înconjurat de o pastilă conjunctivă, formată dintr-un ţesut lax, denumită peritenonium extern, din care pătrund în interiorul tendonului septuri – peritenonium intern, care înfăşoară fasciculele tendinoase de variate mărimi. Un fascicul tendinos este structurat din fibre tendinoase (de colagen) groase, orientate într-o singură direcţie şi din celule - tenocite. Fibra tendinoasă are o mare rezistenţă la tracţiunea bruscă.
II. Muşchii viscerali intră în constituţia diferitelor organe cavitare: miocard, pereţii vaselor sanguine, a tubului digestiv, a căilor aeriene (trahee, bronhii), a căilor biliare extrahepatice, a căilor pancreatice, capsula splenică şi în căile urinare extrarenale; ei sunt alcătuiţi din două modele de ţesuturi musculare: ţesutul muscular de tip cardiac şi ţesut muscular neted.
Muşchii viscerali alcătuiţi din ţesut muscular neted se caracterizează din punct de vedere funcţional prin contracţii lente, rezistenţă la oboseală, putând susţine mai mult timp dispoziția de contracţie şi având tăria de a dezvolta o forţă mai mare; ei sunt structurile motilităţii viscerale. Spre deosebire de muşchii somatici, muşchii viscerali nu sunt comandaţi în mod direct de sistemul nervos central, ei posedând un automatism. Sistemul nervos intervine doar în reglarea şi adaptarea activităţii lor pe calea sistemului nervos vegetativ; ei se mai numesc şi muşchi involuntari. Un mare grad de automatism îl manifestă muşchiul cardiac, în structura căruia intră ţesutul nodal capabil să elaboreze şi să conducă stimulii care declanşează contracţiile ritmice ale activităţii inimii.
Rolul muşchilor viscerali:
- activitatea de pompă a inimii şi de circulaţie a sângelui;
- activitatea motorie a tubului digestiv, a glandelor anexe acestuia;
- activitatea motorie a căilor aeriene, renale etc.
Compoziţia chimică a muşchilor
Muşchiul are o compoziţie chimică complexă.
- Apa se găseşte în proporţie de 72-80%;
- Reziduul uscat, alcătuit din săruri minerale şi substanţe organice.
1. Sărurile minerale (1%) sunt reprezentate prin diferiţi compuşi anorganici: săruri de K, Na, Ca, Mg etc. Astfel, calciul, magneziul au rol în excitabilitatea musculară şi în producerea contracţiei; potasiul – în oprirea activităţii musculare, iar sodiul intervine în procesele chimice energetice.
2. Substanţele organice sunt reprezentate prin:
a) – substanţe azotoase (16,5-20%)
b) – substanţe neazotoase (glucide 0,2-8%; lipide 0,5-1,5%)
a) Substanţele azotoase predomină – musculatura este considerată ca un rezervor de proteide al organismului.
Substanţele azotate protidice mai importante sunt: miozina, actina şi mioglobina; miozina şi actina se găsesc sub forma compusului chimic actomiozină, care reprezintă 10% din greutatea muşchiului – ele sunt proteine contractile. Miozina şi actina, alături de ionii de Ca++ şi Mg++, au şi activitate enzimatică – descompun molecula de ATP ADP + o moleculă de acid fosforic (H3PO4) + (energie).
În afara acestor proteine, mai sunt: mioglobina şi miogenul.
Mioglobina fixează reversibil oxigenul molecular formând oximioglobina, compus ce constituie o rezervă locală de oxigen.
Miogenul este o proteină complexă cu proprietăţi enzimatice în procesele biochimice ale contracţiei musculare.
Dintre substanţele azotoase neprotidice, importante sunt:
- acidul adenozintrifosforic (ATP) – o combinaţie macroergică între adenozină şi acid fosforic (3 molecule); ADP; acidul uridintrifosforic (UTP); acidul guanozintrifosforic (GTP) etc.
- acidul creatinfosforic (fosfocreatina, fosfogenul – P. C.) – o combinaţie între creatină şi acidul fosforic printr-o legătură macroergică, asemănătoare celor de ATP, ADP. Creatina poate fi eliminată prin urină sub expresie de creatinină.
b) Dintre substanţele organice neazotoase, sunt glucidele şi lipidele.
Glucidele sunt reprezentate prin glicogen şi glucoză care se găsesc în sarcoplasma fibrei musculare (miocitului). Glicogenul se află în proporţie de 0,5-1,5%, iar glucoza, de 0,02-0,04%; glicogenul este forma de rezervă a glucidelor din muşchi. În timpul de repaus muscular, cantitatea de glicogen este mai mare, ea scade simţitor odată cu intarirea activităţii musculare.
Procese biochimice în timpul activităţii musculare
Muşchiul a fost definit ca o “maşină” care transformă vitalitatea chimică în energie mecanică. Principalele procese biochimice care au loc în muşchi sunt:
- transformarea ATP în ADP + ;
- resinteza ATP din ADP şi fosfocreatină şi
- degradarea glicogenului şi a glucozei, cu eliberare de şi resinteză de ATP.
În paralel cu aceste procese biochimice au loc şi procese mecanice care se caracterizează în de seamă prin scurtarea fibrei musculare.
Reacţiile biochimice au loc în două faze: - una anaerobă şi alta aerobă.
Prima reacţie care se cauzează în faza anaerobă a contracţiei este descompunerea ATP:
ATP + H2O ADP + PO4H3 + ( 12000 cal.)
Această reacţie are loc ca consecință al impulsurilor nervoase de la nivelul plăcilor motorii; acetilcolina depolarizează sarcolemele locale, se declanşează potenţialul de acţiune, are loc influxul de Na+ în interiorul miocitului; reticulul endoplasmatic eliberează ioni de Ca++ şi Mg++ care determină constituirea actomiozinei. Complexul actină-miozină va acţiona ca o enzimă, similar adenozintrifosfatazei, hidrolizând acidul adenozintrifosforic; energia eliberată (cca 12000 cal.) prin ruperea unei legături macroergice va fi uzată în contracţia musculară – scurtarea fibrei musculare.
După contracţia musculară, reticulul endoplasmatic pornește rapid să reacumuleze ionii de Ca++, Mg++; ca urmare a scăderii concentraţiei acestor ioni din sarcoplasmă, se desface legătura actomiozinică şi muşchiul se relaxează. Reintroducerea activă a ionilor în reticulul endoplasmatic se realizează tot cu potență eliberată de hidroliza ATP-ului prin enzima adenozintrifosfataza.
Deci, ATP-ul este necesar atât pentru contracţie, cât şi pentru relaxarea musculară; de aceea, pe măsură ce este hidrolizat, trebuie să se refacă.
În prezenţa acidului adenozintrifosforic (ADP) are loc descompunerea acidului creatinfosforic (CP) în creatină, acid fosforic şi energie. Energia astfel eliberată va fi folosită pentru resinteza ATP, după formula:
ADP + CP ATP + C
Această reacţie de importanţă fundamentală în contracţia musculară este catalizată de ATP – creatinfosfotransferaza, în contracţiile rapide şi de scurtă durată; ulterior cum se poate observa, această reacţie este reversibilă. În repaus, o anumită cantitate de ATP se descompune, eliberând gruparea fosfat care împreună cu forța eliberată va participa la resinteza fosfocreatinei (CP).
Dar puterea utilă atât resintezei ATP cât şi CP este furnizată, în ultimă instanţă, de degradarea glicogenului şi a glucozei.
Degradarea anaerobă a glicogenului şi a glucozei (ciclul Embden-Mayerhoff) se realizează pe urmă formula:
glucoză + 2ATP 2ac. lactic + 4ATP
Această catabolizare anaerobă a glucidelor furnizează fără întârziere o cantitate minimă de energie şi aduce contracţia în eforturi intense, de scurtă durată. Pentru eforturile pătrunzătoare şi îndelungate este neapărată o cantitate mai mare de energie metabolică care se realizează prin reacţiile oxidative ale ciclului Krebs, astfel că faza aerobă se va desfăşura după formula:
glucoză + 2ATP 6CO2 + 6H2O + 30ATP
Aceste procese necesită un aport crescut de O2, de aceea capilarele sanguine ale muşchiului în activitate se dilată, se deschid numeroase capilare nefuncţionale în repaus şi creşte șuvoiul sanguin.
Când efortul este mult prea puternic, aportul de O2 nu poate satisface nevoile oxidative; resinteza ATP se face pe seama CP, iar aceasta se resintetizează prin degradarea anaerobă a glucidelor până la acid lactic. O parte a acidului lactic rămâne în miocit şi inhibă sistemul enzimatic, tulburând procesele contracţiei (apare durerea musculară). Cea mai mare parte din acidul lactic trece în sânge şi transportată la ficat pentru a fi metabolizată în glucoză. După ce efortul s-a terminat, muşchiul în repaus va continua să consume mult oxigen pentru a metaboliza excesul de acid lactic şi a reface rezervele de ATP şi CP.
Când aportul alimentar de glucoză este scăzut sau rezervele de glicogen hepatic sau muscular sunt epuizate, pentru câștigarea unor eforturi musculare puternice şi îndelungate, organismul poate face apel la lipide sau în ultimă instanţă chiar şi la proteine. întrebuințarea acestor substraturi biologice poate duce la slăbirea, epuizarea organismului; lipidele şi proteinele mobilizate vor fi degradate prin ciclul Krebs, până la CO2 şi H2O cu eliberare de energie.
Principalele grupe de muşchi somatici
Muşchii somatici pot fi grupaţi după segmentele corpului în: muşchii capului, gâtului, trunchiului şi membrelor.
Muşchii capului, după acţiunea lor pe care o realizează, sunt dispuşi în două grupe:
1 – muşchii mimicii (cutanaţi) – muşchiul orbicular al gurii; muşchiul pătrat al buzei superioare; muşchiul pătrat al buzei inferioare; muşchiul buccinator; muşchiul orbicular al ochiului; muşchiul nazal etc.
2 – muşchii masticatori care acţionează asupra articulaţiei temporomandibulare – muşchiul temporal; muşchiul maseter; muşchiul pterigoidian median, muşchiul pterigoidian lateral.
Muşchii gâtului: pielosul gâtului; sternocleidomastoidienii, hioidienii etc.
Muşchii trunchiului se grupează, după originea şi acţiunea lor, în:
1 – muşchii spatelui şi ai cefei – muşchii trapezi; marii dorsali; muşchii şanţurilor vertebrale, …
2 – muşchii toracelui – pectoralii; dinţaţii; intercostalii; diafragma, …
3 – muşchii abdomenului – muşchii drepţi abdominali; muşchii oblici externi; muşchii oblici interni, …
Muşchii membrelor superioare se subîmpart în:
1 – muşchii umărului – muşchiul deltoid; muşchiul subscapular; muşchiul rotundul mare; muşchiul rotundul mic, …
2 – muşchii braţului – muşchiul biceps brahial; muşchiul triceps brahial; flexorii şi extensorii degetelor; pronatorii şi supinatorii etc.
3 – muşchii mâinii – muşchii aductori şi muşchii flexori ai policelui; muşchii degetului mic, muşchii regiunii palmare, muşchii interosoşi palmari.
Muşchii membrelor inferioare, care după aşezarea şi rolul lor se împart în:
1 – muşchii bazinului – muşchiul iliac; muşchiul psoasul mare; 3 muşchi fesieri;
2 – muşchii coapsei – muşchiul croitor; muşchiul cvadriceps femural; muşchii aductori; muşchiul biceps femural,…
3 – muşchii gambei – muşchiul tibial anterior; extensori ai degetelor; muşchii pronatori ai piciorului; muşchii extensori ai piciorului; flexori ai degetelor etc.
|
|
