PPS.MyForum.ro :: 6. Problemele percepţiei

Marya · Administrator

6.1. Aspecte generale
În mod empiric se consideră că percepţia nu este o complicație pentru că informaţiile despre lume sunt recepţionate în mod automat şi prelucrate foarte rapid. Percepţia s-a considerat a fi chiar o chestiune provocată de psihologie.
De exemplu: modul cum un stimul care se proiectează bidimensional pe retină generează o fotografie tridimensională. Acest element se realizează automat, deci cunoaşterea lor este destul de dificilă.
OBS: Absolut orice stimul, oricât de perfect ar fi nu are cum să surprindă dispoziția de fapt a lumii reale, este o reflectare parţială a realităţii.
Pentru ca această reflectare parţială să nu denatureze realitatea însăşi este nevoie de un ansamblu de asumţii (constrângeri) suplimentare cu privire la lume pentru ca experienţa perceptivă să se realizeze clar şi fără ambiguităţi.
Sistemul perceptiv rezolvă următoarele probleme: Ce este acolo în realitate?, Unde este?, Cum se manifestă acel ceva din realitate? Percepţia este un proces activ ce se desfăşoară în mai numeroase etape şi implică o prelucrare în cele două sensuri şi în care deferite nivele de analiză interacţionează pentru a determina ceea ce înţelegem şi percepem.
Constrângerea rigidităţii este o presupunere conform căreia obiectele realităţii sunt tari (în sensul că au o anumită rigiditate).
Constrângerea umbrei este o presupunere conform căreia orice obiect are o umbră şi analiza umbrei furnizează informaţii despre formă, poziţie, mişcare.
6.2. Prelucrarea primară a informaţiei vizuale
Procesarea primară cuprinde prelucrările preatenţionale cu o perioadă de aproximativ 200 milisecunde. Procesarea primară oferă informaţii despre caracteristicile fizice ale stimulilor şi anume contur, textură, mişcare, culoare.
Procesarea secundară vizează mecanismele implicate în receptarea obiectelor şi în recunoaşterea lor. Inputul pentru procesarea secundară este rezultatul procesării primare. Outputul este o imagine tridimensională.
David Marr concepe un tip care vizează prelucrarea primară şi secundară a informaţiilor. Oferă o schemă generală a procesării informaţiilor vizuale.

prelucrări iniţiale

2½D

Procesarea distanţei, adâncimii; procesarea mişcării; procesarea poziţiei, formei;procesarea texturii şi procesarea culorii sunt mecanisme modulare.
Toate prelucrările primare au caracteristici comune care le diferenţiază de procesările secundare.
Caracteristici:
 Sunt organizate în moduli care funcţionează simultan şi în paralel. Organizarea modulară implică caracterul preatenţional şi impermeabilitate cognitivă, recte nu este influenţată de baza noastră de cunoştinţe.
 Sunt independente de natura stimulului, adică se realizează această prelucrări indiferent de obiect.
 Presupune o succesiune de asumţii despre realitatea obiectuală. Sunt nişte regularităţi statistice ale mediului în care trăim (câmpul gravitaţional, menţinerea nuanței pe timp de noapte) .
Schiţa primară. Extragerea contururilor.
Un contur marchează limita unei suprafeţe, a unei figuri a unui obiect. El conţine extrem de multă informaţie. Valoarea informaţională adaptativă a contururilor rezultă din două caracteristici a acestora:
 Contururile surprind multe din caracteristicile invariante ale stimulului – dispunerea lor relativă în spaţiu, proporţiile dintre segmente.
 Permit o procesare economică a informaţiei despre stimul pentru că reduc diversitatea detaliilor la esenţial.
Inputul pentru extragerea contururilor este variaţia semnificativă a intensităţii stimulilor luminoşi (aceste variaţii apar la nivelul zonelor de atingere ale obiectelor).
Sistemul nervos vizual tinde chiar să exagereze contururile, să îngroaşe variaţiile de luminozitate la limita dintre suprafeţe.
Datorită mecanismului inhibiţiei laterale care maximizează acest efect. Variaţia intensităţii stimulilor luminoşi este accentuată atât la nivelul neurofiziologic cât şi subiectiv pentru a permite desprinderea obiectului de fond.
Procesarea adâncimii şi distanţei. Calculul adâncimii se realizează printr-un mecanism numit STEREOPSIS. Acest mecanism se referă la faptul că cei doi ochi au unghiuri diferite de recepţie a stimulilor vizuali şi imaginile converg parţial în chiasma optică.
Un alt mecanism de procesarea adâncimii este numit gradientul texturii, asta reprezintă variaţia unei texturi constă în micşorarea sistematică a dimensiunilor elementelor texturii şi a distanţei dintre acestea.
Un rol important îl are la acest indice asumţia rigidităţii obiectelor.
Procesarea mişcării. Se pare că aceste procesări sunt mai rapide decât cele implicate în recunoaşterea formei sau a semnificaţiei obiectelor (o tendinţă generală a omului este de a-şi feri capul din calea obiectelor care se deplasează în spaţiu, indiferent dacă sunt periculoase sau nu).
Acest mecanism funcţionează pe baza unor celule ce sunt receptive la mişcarea pe verticală, la mişcarea pe orizontală, la mişcarea oblică.
Acest obiect deplasat în direcţii diferite este procesat de celule nervoase diferite. Aceste celule acţionează din primele săptămâni de viaţă. Aceste celule sunt mai consumatoare de substanţe neurofuncţionale, astfel încât obosesc cumplit de repede.
Extragerea formei. Are loc prin prelucrarea umbrei. Zonele de umbră şi penumbră aduc informaţii despre forma şi poziţia obiectelor într-un context.
Încă nu se află modele formal matematice sau să explice acest fenomen, dar se pare că un rol important îl are învăţarea implicită (asocierea unei anumite feluri şi poziţii a umbrei obiectului au o anumită formă şi poziţie a obiectului, asociere realizată printr-un lung şir de învăţări neintenţionate poate impune constrângeri severe modului de interpretare şi procesare a diferenţelor de luminozitate dintre zonele de umbră şi mediul obiectului respectiv.
Procesarea texturii. Cea mai mică unitate de textură se numeşte texton. Funcţia textonului realizează segregarea figurii de fond acolo unde diferenţele de luminozitate nu sunt suficiente pentru extragerea contururilor.
Caracteristicile textonilor: locaţie, densitatea lor pe o anumită suprafaţă, lungimea, orientarea. Detectarea textonilor se poate face fie automat (preatenţional) fie prin antrenarea atenţiei vizuale.
Procesarea culorilor poate servi la segregarea mai rapidă a figurii de fond.
Concluzii:
 Sistemul vizual realizează mai întâi de construcţie a stimulului şi apoi o reconstrucţie a acestora sub forma 2½D.
 Schiţa 2½D este centrată pe subiect, adică depinde de alinierea ochi-stimul (acest obiect poate avea reprezentări distincte în funcţie de poziţia subiectului faţă de el).
 Procesările adverse produc din schiţa 2½D schiţa 3D, adică recunoaşterea obiectelor sau stimulilor.
6.3. Recunoaşterea obiectelor. Procesarea secundară a informaţiei vizuale.
Inputul este schiţa 2½D. Outputul este schiţa 3D, recunoaşterea obiectelor şi a relaţiilor dintre acestea.
OBSERVAŢIE: Nu se ştie exact contribuţia procesării primare asupra procesării secundare, dar se ştie că o condiţie esenţială a realizării ei este prezenţa unei reprezentări anterioare a obiectului în memoria subiectului.
Cum se realizează corespondenţa este problema principală a recunoaşterii obiectelor.
Punerea în corespondenţă a reprezentării 2½D (centrată pe subiect) cu reprezentarea 3D care este centrată pe obiect este facilitată de existenţa unor detalii spaţiale constante sau se mai numesc proprietăţi neaccidentale (paralelism, simetrie, concatenare, rectiliniaritate).
Exemplu: o linie dreaptă persistă o linie dreaptă în condiţiile oricărei alinieri dintre ochi şi stimul.
Principiile gestaltiste
Caracteristicile constante ale schiţei 2½D este unul din factorii care pot explica flexibilitatea recunoaşterii obiectelor. Rapiditatea recunoaşterii reclamă prezenţa unor mecanisme de organizare a stimulilor complecşi în unităţi mai simple. Exemple:
 Principiul proximităţii: elemente aflate în apropiere spaţială sunt grupate într-o singură unitate perceptivă.
 Principiul similarităţii: elementele similare sunt grupate în această unitate perceptivă.
 Principiul bunei continuări: la intersecţia a două contururi stimulul este perceput mai târziu continuarea cea mai simplă.
Legea lui Prägranz: stimulii vizuali sunt în aşa fel grupaţi încât să rezulte configuraţia cea mai simplă. Una dintre tezele cele mai larg răspândite ale gestaltismului este aceea că percepţia configuraţiei a gestaltului este aceea că percepţia configuraţiei a gestaltului (a întregului) se realizează mai rapid decât percepţia părţilor componente.
Acestea nu înseamnă că prelucrarea întregului are loc înaintea procesării părţilor. Este vorba doar despre primordialitatea fenomenologică (adică aşa cum apare în experienţa noastră conştientizată), nu de primordialitate în sensul funcţionării sistemului cognitiv.
Principiile gestaltiste realizează un fel de categorizare neintenţionată a elementelor din câmpul vizual.