| Marya |
| Administrator |
 |
| |
| Data inscrierii: 20/Iun/2008 |
| Mesaje: 1104 |
| Localitate: Constanta |
|
|
|
 |
|
 |
|
7.1. Aspecte generale
Necesitatea unor procesări selective a informaţiilor din mediu este determinată de:
Mediul hipercomplex (100.000 biţi/secundă).
Capacitatea limitată de procesare a informaţiilor (25 – 100 biţi/secundă).
Sistemul cognitiv selecţionează doar acei stimuli care au o valoare motivaţională sau adaptativă semnificativă. Mecanismele psihofiziologice implicate în aceste selecţii poartă denumirea de atenţie.
Selectivitatea prelucrării informaţiei are două sensuri:
- selecţia itemurilor (stimulilor) care sunt prelucraţi;
- selecţia prelucrărilor (procesărilor) pentru aceeaşi categorie de stimuli.
Mecanismele atenţiei sunt reclamate din alte două cerinţe:
a) Atenţia vizuală este necesară pentru orientarea sacadelor oculare.
La nivelul procesărilor periferice numai zona foveală are calitatea de a uimi detaliile fine ale stimulilor. Zona foveală este foarte redusă ceea ce face ca discriminarea detaliilor fine ale stimulilor vizuali trebuie suplinită prin sacadele oculare. Aceste sacade nu sunt aleatorii, ci sunt orientate de factorii motivaţionali.
Atenţia (procesarea selectivă a stimulilor vizuali) determină mişcările oculare şi atenţia este o pricină şi nu un urmare al mişcărilor oculare.
b) Posbilitatea procesării informaţiei parafoveale prin comutarea atenţiei în condiţiile fixării (imobilităţii) privirii.
Moran şi Desimore, în 1985, au descoperit posibiul substrat fiziologic al acestui fenomen, numit detectori de trăsături (neuroni ai atenţiei). Aceşti neuroni detectează stimulii doar dacă intră în câmpul atenţiei. Simpla prezenţă a stimulilor într-o regiune retinală nu este suficientă pentru detectarea lor.
Există două tipuri de detectori de trăsături:
Preatenţionali (implicaţi în prelucrarea primară a informaţiilor).
Atenţionali.
7.2. Neurofiziologia atenţiei
Principala formaţiune implicată este sistemul reticulat care pregăteşte contextul şi căile senzoriale pentru a răspunde la stimuli. Lezarea sistemului reticulat duce la comă, iar stimularea lui duce la trezire şi apariţia reflexului de orientare.
Pe baza sistemului reticulat activator ascedent, formaţiunea reticulară activează cortexul
- din corpul cerebral – produce o reacţie tonică ce alertează cortexul;
- proiecţiile talamice determină o reacţie fazică (concentrare şi comutare a atenţiei).
Cortexul acţionează descendent asupra sistemului reticulat. Acţiunea cortexului poate fi inhibitoare sau excitatoare. În funcţie de nivelul de activare pe care formaţiunea reticulată îl induce, cortexul realizează o procesare selectivă a informaţiilor recepţionate de la analizatori.
Dacă anumite patternuri de activare receptate de cortex sunt dublate de un nivel de activare adecvat indus de formaţiunea reticulată, atunci procesarea acestor patternuri este prioritară, selectivă.
Informaţiile subactivate, insuficient susţinute de sistemul reticulat activator ascendent, sunt ignorate, slab procesate. Această subactivare se poate datora:
- valoarea motivaţională redusă a stimulului;
- intensităţi reduse a stimulului;
- analizei descendente insuficiente.
Concluzie: Cortexul poate activa formaţiunea reticulată care susţine insuficient din punct de vedere energetic o anumită informaţie. Odată activată, formaţiunea reticulă susţine activitatea cortexului de prelucrare a mesajului recepţionat.
Relaţiile dintre formaţiunea reticulată şi cortex au fost nidekate de Sokolov în 1963 pentru a explica reflexul de orientare.
Reflexul de orientare cuprinde ansamblul de modificări neurofiziologice şi comportamentale care apare când stimulul este nou sau îndată ce are o valoare motivaţională puternică.
Reflexul de orientare constă dintr-o redirecţionare a atenţiei asupra acestui stimul.
După 10 - 15 prezentări ale stimulului apare efectul de habituare (reflexul de orientare scade ca intensitate). Pe electroencefalogramă se înregistrează o activitate semnificativă doar în zona de proiecţie a stimulului respectiv care dispare după alte 25 - 30 stimulări. Aceste modificări neurofiziologice k-au determinat pe Sokolov să postuleze existenţa unui model acceptor concretizat în forma unor patternuri de activare specifice de care conține cortexul în vederea identificării stimulului.
Dacă stimulul corespunzător unui model acceptor din cortex care îngăduie identificarea sa rapidă, automată, atunci cortexul inhibă căile colaterale de la receptor la formaţiunea reticulată care, la rândul ei, nu mai induce sporirea nivelului de activare în cortex.
Dacă cortexul nu dispune de un model adecvat pentru stimul, mesajele de la receptor activează formaţiunea reticulată care, la rândul ei, activeaază informaţia sosită deja la cortex, ceea ce permite prelucrări mai laborioase ale stimulului.
Modelul lui Sokolov poate explica şi atenţia voluntară. În urma intenţiei de a prelucra în detaliu un anumit stimul, cortexul activează formaţiunea reticulată care, la rândul ei, prin sistemul reticulat activator ascendent sporeşte nivelul de activare a cortexului astfel încât mesajul recepţionat (fiind mai activat decât restul mesajelor recepţionate în acelaşi moment de cortex) face ca el să fie prelucrat, procesat preferenţial. Cu cât un mesaj este mai activat, cu atât mai mult sunt inhibate celelalte mesaje prin mecanismul inhibiţiei laterale.
Concluzie: nu atenţia selectează itemii (informaţia) care urmează a fi procesată mai laborios, ci procesările ascendente (intensitatea stimulului, frecvenţa, caracterul neobişnuit) şi procesările descendente (valoarea motivaţională, adaptativă a informaţiei).
Prin inhibiţie laterală ele reduc nivelul de activare a mesajelor concurente intrând astfel în câmpul atenţiei. Atenţia nu este o cauză, ci un efect al activării şi inhibiţiei laterale a unor mesaje.
Atenţia este o funcţie distribuită = la îndeplinirea ei contribuie mai numeroase formaţiuni nervoase.
Exemplu: detecţia unei ştiinţe este concepută cu ajutorul cortexului cingulat anterior.
Urmărirea ştiinţei şi comutarea atenţiei este realizată de cortexul cingulat posterior şi sistemului reticulat din creierul mijlociu. Lezarea lobului frontal drept face ca sistemul să nu-şi poată focaliza atenţia stimulului din fracțiune stângă a câmpului vizual.
7.3. Modelarea atenţiei (în paradigma clasică). La nivelul algoritmic şi computaţional
Modelul filtrajului timpuriu – Broanbendt
Segregarea procesării informaţiei se realizează la nivel senzorial, filtrându-se informaţiile stocate în memoria senzorială.
Filtrele sunt mecanisme care blochează procesarea unor informaţii, favorizând prelucrarea preferenţială a altor informaţii. Criteriul de selecţie al informaţiilor relevante vizează caracteristicile fizice ale stimulului (intensitate, frecvenţă, locaţie, mişcare) – modelul filtrării timpurii.
Modelul filtrajului târziu – Norman
Selectivitatea procesării apare la nivelul procesărilor superioare, centrale ale informaţiilor.
Procesarea stimulilor la nivelul senzorial (procesare primară a informaţiilor) se realizează automat (stimulii iniţiază detectoare de trăsături care funcţionează privat de implicarea atenţiei).
Recunoaşterea obiectelor (procesare secundară a informaţiilor) presupune punerea în corespondenţă a trăsăturilor detectate cu modelele stocate în MLD. Temporar, unele dintre aceste eșantioane sunt activate – bucată activată a MLD se numeşte MSD. Această activare temporară este menţinută datorită unor mecanisme de pertinenţă care stabilesc ce informaţii sunt relevante sub aspect motivaţional. Selectivitatea intervine deci mai târziu iniţierea procesărilor semantice (atât mesajele dublate de efort atenţional, cât şi cele recepţionate pe canalele alternative – subconştient – sunt parţial procesate semantic, ulterior intervin mecanismele de pertinenţă care aduce informaţiei semnificative o stocare pe o perioadă de timp mai lung).
șablonul filtrelor atenuante – Treisman
Filtrul nu funcţionează discontinuu (totul sau nimic), ci atenuează semnalele recepţionate (realizează selecţii succesive la diverse nivele de procesare a informaţiei).
Dacă prelucrarea stimulului la care subiectul este prudent nu-i ridică dificultăţi deosebite, atunci celelalte mesaje din afara câmpului atenţiei pot beneficia de procesări mai laborioase, chiar până la indice semantic.
Dacă mesajul dominant solicită o mare parte din resursele cognitive ale stimulului, atunci procesarea mesajului nondominant este mai mică.
Avantaj – modelul concordă cu datele experimentale obţinute până în prezent.
Dezavantaj – noţiunea de filtru este prea generală, multidimensională, greu de operaţionalizat.
7.4. Abordarea neoconexionistă a atenţiei
Selectivitatea procesărilor nu este rezultatul filtrărilor, ci a modului de gestionare a resurselor cognitive – mecanismele atenţionale de filtrare nu sunt cauza procesării aprofundate, ci efectul alocării preferenţiale de resurse cognitive.
Cu cât o sarcină este mai complexă sau mai nouă, cu atât mai mari sunt resursele cognitive pe care le necesită. Gestiunea resurselor cognitive se află (în strânsă legătură cu nivelul general de activare psihofiziologică – sistemul de AROUSAL).
Unităţile cognitive activate formează conştienţa noastră. Dacă depăşesc un anumit prag de activare, atunci fac obiectul atenţiei (cele mai activate formează câmpul A).
Un stimul sau o unitate cognitivă activată inhibă lateral celelalte unităţi concurente (unităţile cognitive formează o reţea neuromimetică).
Predicţie – fenomenul de intergerenţă = deteriorarea unei performanţe datorită competiţiei sale cu o altă performanţă care necesită aceleaşi mecanisme de procesare.
Inhibiţia laterală e cu atât mai puternică cu cât două noduri (unităţi cognitive) se află într-o mai mare proximitate – 2 sarcini similare ce implică procesări şi reprezentări similare sau învecinate interferează mai puternic decât 2 sarcini complet diferite. Rezultatul interferenţei constă în scăderea performanţei în realizarea ambelor sarcini.
Factorii implicaţi în apariţia interferenţelor:
Gradul de similitudine a stimulilor sau a procesărilor sau a tipului de răspuns.
Nivelul de automatizare a realizării sarcinii (cu cât sunt mai automatizate procedurile implicate în obținerea unei sarcini, cu atât sunt mai puţin afectate de interferenţe cu alte elemente ale fluxului informaţional).
Nivelul de dificultate al sarcinii.
Concluzie: rezultatele experimentale conduc la următoarea ipoteză – există resurse cognitive diferenţiale pentru diferite feluri de procesări sau informaţii, iar gestionarea acestor resurse se face independent pentru fiecare dintre situaţii. |
|
