| Marya |
| Administrator |
 |
| |
| Data inscrierii: 20/Iun/2008 |
| Mesaje: 1104 |
| Localitate: Constanta |
|
|
|
 |
|
 |
|
8.1. Aspecte generale ale gândirii în psihologia cognitivă
În psihologia cognitivă nu vom întâlni o abordare a gândirii ca cea din psihologia tradiţională. Viziunea gândirii ca proces complex, actual, unitar dispare lăsând locul unor domeniii cum ar fi înţelegerea, categorizarea, conceptualizarea, rezolvarea de probleme, raţionamentul, inteligenţa.
8.2. Înţelegerea
Studiul înţelegerii se referă la două aspecte: înţelegerea limbajului şi înţelegerea imaginilor.
Există trei aspecte: înţelegerea presupune în primul rând punerea faţă în faţă a informaţiilor ce vin pe cale senzorială cu informaţiile anterior stocate. Înţelegerea este o funcţie între inputul senzorial şi cunoştinţele activate; înţelegerea nu apare prin asimilarea pasivă a înţelesului pentru că asta există deja potenţial în subiect, aşadar înţelegerea este un proces activ prin aceea că subiectul construieşte înţelesul din input şi din cunoştinţele anterioare; omul înţelege atunci când este capabil să dea un sens de ansamblu informaţiei.
Concluzie: înţelegerea constă în elaborarea unei reprezentări integrate a situaţiei respective.
Natura activă a înţelegerii: procesul înţelegerii trebuie să fie capabil să utilizeze cunoştinţele la un nivel mai general pentru că informaţiile au un caracter parţial (sunt incomplete) şi necesită prelucrări şi inferenţe suplimentare.
Van Dijk şi Kintsch (1983) au elaborat modelul înţelegerii verbale şi au pornit de la următoarea ipoteză: înţelegerea unui text implică construcţia a patru modele de reprezentări. Microstructura se referă la înţelegerea literală a textului, macrostructura presupune o prelucrare adițională şi extragerea esenţei.
Superstructura este o reprezentare care se referă la stilul textului. Modelul situaţional presupune folosirea unor seturi de cunoştinţe ce se referă la sensul real al textului. Acest model a fost testat în deosebite situaţii şi are o putere de predicţie foarte bună.
8.3. Rezolvarea de probleme
O chestiune apare atunci când subiectul intenţionează să-şi realizeze un scop sau să reaţioneze la o situaţie stimul pentru care însă nu are un model adecvat în memorie.
O complicație apare atunci când se află trei aspecte: o situație iniţială a organismului şi a mediului; o dispoziție scop adică o stare dezirabilă pe care subiectul este motivat să o atingă; acţiuni sau operaţii a căror realizare face plauzibilă atingerea scopului.
Diferenţele existente la nivelul stării actuale, la nivelul motivaţiei pentru contactul unei stări dezirabile, la nivelul capacităţii operatorii şi modului de estimare a şanselor de reuşită determină diferenţele interindividuale ale repertoriului de probleme.
Rezolvarea de nereguli implică o secvenţă de procese sau operaţii mintale confecționate asupra informaţiilor din memoria subiectului. Este o secvenţă de stări interne sau modificări mintale ale informaţiilor care progresează ușor înspre scop.
Herbert Simons scrie în 1978-1979 „Rezolvatorul de probleme” şi sugerează că absolut orice discuţie pe tema rezolvării de complicații trebuie să aibe în vedere trei componente mari:
o Rezolvatorul de probleme, adică sistemul de procesare a informaţiei, care poate fi uman sau artificial.
o Problema.
o Spaţiul problemei.
Rezolvarea de dificultăți apare atunci când un rezolvator traduce o problemă într-o reprezentare internă a acestora şi apoi caută un drum prin spaţiul problemei, drumul ducând de la elementele iniţiale la elementele finale sau la soluţii.
o Rezolvatorul de probleme.
Studiat cel mai mult Lindsay şi Norman în 1972. Ei au conceput diferenţe între mai multe tipuri de cunoştinţe existente în memoria subiectului şi care sunt utilizate în rezolvarea de probleme. Aceste cunoştinţe sunt faptele care sunt enunţuri, propoziţii care sunt imediat accesibile subiectului, algoritmii sunt seturi de reguli care generează automat răspunsuri, euristicile sunt reguli conducătoare sau planuri mai generale de acţiune (algoritmii garantează ajungerea la răspuns prin introducerea unui set de reguli verificate la o situaţie nouă).
În memoria subiectului algoritmii se stochează sub formă de subrutine (care sunt şir de operaţii înalt automatizate). Spre deosebire de algoritmi, euristica nu asigură ajungerea la soluţii.
Ernst şi Newell în 1969 au furnizat o versiune simplificată a modului în care rezolvatorul de probleme se implică în rezolvarea de probleme: descrierea problemei este pusă în funcţiune de translator care este un mecanism semimisterios care converteşte problema (adică situaţia din exterior) într-o reprezentare internă are conține datele iniţiale sau starea iniţială (datele problemei), dispoziția finală (soluţia) şi mijloacele de care dispune subiectul pentru a apropia cele două stări.
Reprezentarea internă este activată prin tehnicile de rezolvare de probleme care în principiu ar trebui să genereze soluţia. Procesul de trasnlaţie este echivalent cu cel al construirii reprezentării, dar a fost cle mai puţin studiat.
Tehnicile de rezolvare a problemelor se referă la operaţii, fapte, subrutine, euristică.
o Problema.
Clasificarea obstacolelor s-a creat pe urmă trei criterii: datele iniţiale, datele finale şi necesarul de operaţii de transformare. Au rezultat două categorii:
Probleme bine definite în care se specifică perfect starea iniţială, starea finală, setul de operatori şi condiţiile de aplicare ale acestora (exemplu: probleme de matematică).
Probleme insuficient definite în care nu sunt complet specificate stările problemei sau blocul de operatori sau condiţiile de aplicare ale acestora (exemplu: creaţia ştiinţifică, jocul de şah).
Spaţiul problemei se referă la o reprezentare internă a stării iniţiale, a stării finale şi a stărilor intermediare. Toate aceste stări pot fi stări fizice, stări de cunoştinţe aflate iniţial la dispoziţia subiectului sau dobândite pe parcursul procesului rezolutiv.
Operatorii se supun unor constrângeri de aplicare astfel rezolvarea de probleme poate fi văzută ca fiind identificarea rutei corecte prin spaţiul problemei. Căutarea în spaţiul problemei necesită tehnici sau strategii care să realizeze o reprezentare corectă şi concretă a ceea ce înseamnă înţelegerea problemei.
Strategii rezolutive. Strategiile prin care omul navigă în spaţiul problemei pot fi grupate în mai multe categorii:
După vectorul sau direcţia procedurii rezolutive:
Strategii prospective – acele metode de rezolvare care pornesc de la starea iniţială şi aplică diverşi operatori pentru a ajunge la starea finală. Exemplu: matematică; drumul la Craiova. Acestea sunt eficient mai ales atunci când starea finală nu este foarte bine definit sau numărul de căi de acces de la datele problemei la soluţie este redus.
Strategii retrospective – drumul invers de la starea finală la cea iniţială. Presupune cunoaşterea exactă a soluţiei, a stării finale şi se găsesc nişte soluţii intermediare. În mare parte a situaţiilor suniecţii recurg alternativ la cele două strategii.
Din punctul de vedere al certudinii cu care duc la soluţia corectă:
Algoritmi – proceduri standardizate care garantează obţinerea soluţiei corecte printr-un număr finit de paşi, sunt operaţii strict determinate, se aplică la o clasă întreagă de probleme şi orice procedură algoritmică poate fi implementată în calculator.
Euristicile – strategii de mare complexitate, au numeroase variabile care presupun adaptarea permanentă la un mediu dinamic şi hipercomplex. Exemplu: inovaţii; compunem o poezie, alegerea unui partener de cuplu, orice problemă de decizie. Euristicile se împart în două categorii:
specifice - care sunt dependente de un complex de aplicare şi de un volum de cunoştinţe bine precizate. Sunt utilizate mai ales de experţi;
generale - care sunt aplicate de toată societatea în diverse situaţii. Exemplu: analiza mijloace – scopuri; analogia; planificarea; analiza prin sinteză.
Euristicile sunt proceduri care limitează numărul de căutări în spaţiul problemei şi care ne conduc spre o soluţie în spaţiul problemei, dar nu garantează obţinerea soluţiei şi nici nu certifică faptul că soluţia obţinută este optimă. Pot duce totuşi la soluţii satisfăcătoare.
1. Analiza mijloace – scopuri.
A fost studiată de Simons şi Newell şi se referă la analiza diferenţelor se referă la analiza diferenţelor între starea finală şi starea iniţială sau stările intermediare din spaţiul problemei şi în reducerea succesivă a acestor diferenţe prin încorporarea unui bloc de operatori, presupune următorii paşi:
dacă se dă o stare şi ea nu este dezirabilă trebuie detectată diferenţa dintre starea actuală şi starea dezirabilă;
se caută minimalizarea diferenţei prin adăugarea unui operator dintr-un bloc de operatori;
dacă nu se poate aplica acest operator trebuie modificată starea problemei astfel încât el să poată fi aplicat;
unele diferenţe sunt mai greu de eliminat decât altele.
Trebuie căutată eliminarea prioritară a diferenţelor dificile chiar cu preţul creării de noi diferenţe.
Analiza mijloace – scopuri amestecă strategia prospectivă cu cea retrospectivă. Evidenţiază faptul că rezolvarea de probleme este un comportament intenţionat şi direcţional. Procesul rezolutiv este marcat de scopul urmărit, capacitatea de stabilire a subscopurilor şi blocul de operatori.
2. Rezolvarea prin analogie
Se referă la analogia cu o altă dificultate a cărei soluţie este deja cunoscută. Cuprinde două etape: stabilirea analogiei şi transferul.
Analogia este atunvci când două obiecte (pot fi două stări, două probleme) notate cu X şi cu Y sunt analoage dacă descoperim un punct de vedere astfel încât X să poată fi văzut ca Y şi Y ca X.
Fundamentală este descoperirea punctului de vedere în care X este analog cu Y. X şi Y pot diferi sub multe aspecte, important este însă ca analogia respectivă să fie relevantă pentru soluţionarea problemei. Pe baza analogiei se poate realiza transferul de la o încurcătură anterior rezolvată la problema ţintă.
1). Ce anume tranferăm de la o problemă la alta?
Obiectul transferului trebuie să fie spaţiul problemei (adică structura de scopuri şi subscopuri) sau poate fi procedura de rezolvare (secvenţa de operatori care să permită navigarea prin spaţiul problemei).
Observaţia 1: Analogia spaţiului nu trebuie neapărat să vizeze toate spaţiile problemei, este suficient să stabilim analogia unei submulţimi a lor. Atunci când atât spaţiul problemei, cât şi blocul de operatori utilizaţi pentru rezolvare sunt analoage, în cazul problemei ţintă şi problemei sursă se realizează un transfer al procedurii de realizare.
Dacă două au acelaşi spaţiu şi acelaşi bloc de operatori de transformare a stărilor din spaţiul problemei atunci cele două probleme se numesc izomorfe. Dacă structurile scopurilor şi subscopurilor sau blocului de operatori se suprapun doar parţial atunci ele se numesc probleme analoage.
Observaţia 2: Nu orice transfer ajută înfăptuirea unei sarcini. Există cazuri în care transferul unor proceduri dobândite anterior la noi situaţii problematice deteriorează performanţele.
2). Cum se realizează transferul?
Transferul se realizează în cel puţin două modalităţi.
Prima modalitate de realizare a transferului – Landers spune că subiecţii îşi fac o reprezentare a problemei ţintă, aceste reprezentări cuprinzând caracteristici rezolutive, similare, din memorie, care activează la rândul lor diverse situaţii analoage.
A doua modalitate de realizare a transferului se face printr-o schemă cognitivă mai generală în care subiecţii îşi formează o reprezentare a problemei ţintă, apoi o categorizează, categoria respectivă permiţând apoi reamintirea unei probleme sursă relevantă.
8.4. Categorizarea
8.4.1. Necesitatea teoretică şi practică a categorizării
Complexitatea lumii este un alură bulversant al realităţii, diversitatea schimbărilor ar putea practic copleşi pe oricine care nu ar recurge la grupări ale stimulilor ulterior anumite caracteristici ale acestora. Gruparea se face prin generalizare.
Beneficiile grupării:
se obţin o clasă şi un concept;
accesul rapid la informaţii utile;
sistemele cognitive au capacitatea de a face predicţii.
8.4.2. Funcţiile categorizării
Gruparea elementelor similare în aceeaşi categorie. Elementele similare sunt grupate în aceeaşi categorie mai târziu următoarele criterii:
Fizice. Exemplu: formă, culoare, mărime.
Funcţionale. Exemplu: aparate electrocasnice.
Dacă obiectele servesc unui scop sau mai multor scopuri asemănătoare atunci ceea ce primează în gruparea lor este similaritatea funcţională.
Tendinţa categorizării este maximizarea similarităţii intracategoriale şi minimizarea similarităţilor intercategoriale.
Codarea informaţiei. Categoriile facilitează accesul sau prelucrarea informaţiilor pentru că în loc să operăm cu un obiect operăm cu o categorie. Nu toate categoriile sunt la fel de accesibile şi nu cu toate lucrăm la fel de des, ci mai ales lucrăm cu acele categorii care au un nivel suficient de mare de generalitate pentru a facilita desfăşurarea celorlalte procese cognitive.
Cercetările făcute de Eleanor Rosch în 1980 arată că există o preferinţă accentuată a omului pentru categirue cu nivel mediu de generalitate pe care le-a numit categorii de bază.
Caracteristicile categoriei de bază:
Sunt reprezentate în limbajul natural printr-un solitar cuvânt (scaun, floare, copil). Reciproca nu este valabilă.
Cuvintele corespunzătoare categoriei de bază au cea mai mare frecvenţă în limbajul vorbit.
Ontogenetic categoriile de bază şi expresiile lingvistice corespunzătoare sunt dobândite mai timpuriu decât celelalte.
Pot fi definite ostensiv, adică prin indicarea lor directă, prin arătarea lor. Acest lucru însă e posibil şi pentru unele categorii subordonate.
Sunt cele mai abstracte categorii care pot fi asociate cu o formă fizică specifică.
Observaţia 1: Realitatea impune constrângeri de categorizare, de exemplu: contururile unui obiect ne constrâng să-l delimităm de fond.
Observaţia 2: Omul învaţă categoriile de bază prin socializare (sursa categoriilor este grupul social).
Observaţia 3: Asocierea repetată a unui stimul complex cu o anumită categorie determină activarea mai grabnică a categoriei respective într-o sarcină de recunoaştere a stimulului. Aceste asociaţii sunt modulate de context, de procesele de analiză descendentă şi de stările afectiv motivaţionale.
Generarea de inferenţe. Categoriile constituie baza realizării raţionamentelor. Adică proprietăţile clasei sunt inferate şi asupra inidivdului categorizat chiar dacă aceste nu sunt vizibile la întâia vedere.
Prin generarea acestor tipuri de raţionamente categorizarea permite predicţii cu privire la comportamentul persoanei sau la evoluţia fenomenului la care se aplică.
Observaţia: Nu toate categoriile au aceeaşi formă generativă. Categoriile reale consimt realizarea mai multor inferenţe decât categoriile artificiale pentru că sunt mai bogate în detaliu şi mai puţin clare.
8.4.3. Reprezentarea mentală a categoriilor
Categoria este o clasă de obiecte mentale instituită pe baza similarităţii fizice sau funcţionale care capătă o anumită etichetă lingvistică. Această etichetă nu este identică cu reprezentarea mentală a categoriei respective.
Reprezentarea pe bază de concept. Definiţie ce cuprinde toate caracteristicile necesare şi suficiente pentru a defini clasa necesară. Pe baza acestei definiţii se stabileşte apartenenţa sau nu a unui item la respectiva clasă. Operarea pe categoria respectivă este mediată prin operare asupra conceptului.
Corectitudinea unei categorii este condiţionată de corectitudinea conceptului dobândit (o definiţie incorectă sau incompletă implică o categorie nevalidă).
Într-o primă instanţă se presupune că toate elementele unei categorii sunt egale, adică că orice element reprezintă categoria respectivă la fel de bine ca oricare altul, dar cercetările au arătat că există un efect de prototipicalitate, adică că unele elemente sunt considerate mai tipice pentru categoria respectivă decât alte elemente ale ei. Acest efect este întâlnit în orice categorie.
Reprezentarea bazată pe prototip. Prototipul este un termen lansat de Eleanor Rosch în 1980 care are două accepţiuni.
Prima accepţiune se referă a unul sau mai multe exemplare a unei categorii care sunt cel mai frecvent citate atunci îndată ce se menţionează categoria respectivă. Proceduri pentru identificarea exemplarelor prototipice:
Construirea unei scale în 7 trepte pe care un lot de subiecţi trebuie să evalueze măsura în care fiecare dintre exemplarele listate ale unei categorii este socotit reprezentativ pentru categoria respectivă, apoi se ordonează rezultatele.
Măsurarea timpului de reacţie. Unui lot de subiecţi li se deține câte un exemplar al unei categorii şi li se cere să răspundă cât pot de repede dacă acesta aparţine sau nu categoriei respective.
Solicitarea unui eşantion reprezentativ să listeze în timp de 90 de secunde cât mai multe exemplare ale unei categorii, apoi se stabilea frecvenţa menţionării unui exemplar.
Când stabilim dacă un element este membru sau nu a categoriei respective nu-l mai comparăm cu conceptul clasei, ci cu prototipul. Rezultă că cu cât similaritatea este mai mare între elemente şi prototip cu atât el este mai uşor recunoscut ca penis al categoriei.
A doua accepţiune. Prototipul nu este un exemplar real al categoriei, ci unul ideal. De exemplu: cum sunt latinii sau germanii. Acest portret-robot vizează însumarea trăsăturilor mai multor membrii ai categoriei.
Observaţia 1: Cele două sensuri nu sunt întreg exclusive, ci indică grade variate de abstractizare.
Observaţia 2: Putem opera simultan şi cu conceptul şi cu prototipul unei categorii.
Observaţia 3: întrebuințarea prototipurilor în locul conceptelor se numeşte fixitate funcţională. |
|
