PPS.MyForum.ro :: Adultul - Vizualizare subiect 114 pe pps.myforum.ro

Marya · Administrator

Perioada adultă

1. Aspectele dominante ale acestei perioade

În ultimele decenii s-a lărgit interesul pentru studiul* unitar şi evolutiv al omului, cu evidenţierea unor stadii relativ distincte, prin care se pune în evidenţă ceea ce îi este specific fiinţei umane, în zonele cu cele mai semnificative transformări. Întreaga perioadă este centrată pe problema continuităţii şi schimbării. Cel mai uşor de observat sunt modificările caracteristicilor fizice şi ale stării de sănătate, având repercusiuni de natură psihologică. Maturii reevaluează deciziile luate pe plan profesional ceea ce duce la ajustarea proiectelor de viitor. Uneori se înregistrează modificări notabile în evoluţia profesională. În final intervine retragerea din activitatea profesională, cu un impact semnificativ asupra situaţiei financiare şi sociale. La fel se întâmplă şi în sfera relaţiilor cu soţul/soţia, mai ales după ce familia revine la cuplul conjugal singur, după plecarea copiilor. Acest stadiu al ciclului vieţii familiale poate fi similar cu a doua lună de miere sau obligă partenerii să realizeze că îi înnodă extraordinar de puţine lucruri. Rolurile familiale* sunt în continuă schimbare, adulţii fiind prinşi între două generaţii: pe de-o parte continuă să-şi crească şi să-şi ajute copiii, adolescenţi sau tineri, iar pe de altă parte adulţii îşi sprijină acum părinţii. (E. Bonchiş, M. Secui).
Un eveniment major al acestei perioade este schimbarea modului în care ființele privesc relaţia dintre trecerea timpului şi propria existenţă. Orientarea se schimbă de la vârsta cronologică, la timpul care a mai rămas de trăit. Omul se întreabă dacă a reuşit să imprime vieţii sale sensul dorit şi modul prin care ar putea să schimbe cursul existenţei proprii cât încă mai are timp. Perioada adultă este considerată ca perioada maximei realizări, în care, în general, persoanele ating cel mai înalt statut socio-profesional şi cel mai ridicat nivel al bunăstării. Desigur că persoana în acest stadiu este confruntată cu o serie de probleme la care trebuie să se adapteze.

2. Etapele (substadiile)

Delimitarea în timp a stadiului a fost controversată şi diferit rezolvate. Autorii* români consideră că stadiul adult se delimitează între 35-65 ani şi se împarte în trei substadii (etape):
1. adultul tânăr (35-45 ani) – caracterizat prin integrarea şi adaptare profesională intensă, statut, roluri familiale şi sociale pline de responsabilităţi.
2. adultul matur* (45-55 ani) – îndată ce se atinge vârful ierarhiei profesionale în acord cu calificarea sa, poate avea valori sociale şi politice, iar cele parentale suferă modificări.
3. adultul tardiv între 55-65 ani preocupat de menţinerea competenţei profesionale şi ulterior de pregătirea pensionării, de diminuarea rolurilor parentale, de păstrarea sau amplificarea rolurilor sociale şi politice. (T. Creţu).
Perioada adultă dominată de tinereţe este mai târziu White (1975) una dintre cele mai importante, din pricina multiplelor structuri ce se solidifică acum. El identifică patru direcţii de dezvoltare caracteristice: a) stabilirea identităţii eului; b) independenţa relaţiilor personale; c) creşterea intereselor; d) umanizarea valorilor.
Fiecare aspect al dezvoltării adultului, pe fiecare stadiu, este trăit diferit, fiind afectat de contextul individual de viaţă şi de propriile trăsături de personalitate. (Apud G. Sion)

3. Schimbări în plan fiziologic*

La majoritatea oamenilor există un nivel funcţional organic stabilizat ca o condiţie de fond a bunei desfăşurări a tuturor activităţilor. Această stabilitate până către 60-70 ani se datorează sistemului nervos autonom şi hipotalamusului. Pe fondul acestui echilibru organic, apar discrete modificări începând cu vârsta de 40 ani, cum ar fi tensiunea arterială, funcţionarea inimii, declinul funcţiilor sexuale. Pierderea de ţesut osos pornește chiar de la 30, 40 de ani, iar ieşirea din funcţie a unor neuroni începe de la 25 ani, scade tonusul muscular, creşte greutatea corporală, apar modificări ale siluetei. Pe urmă 50 ani, se accentuează trăsăturile feţei, încărunţirea, apariţia ridurilor, în ritmuri diverse în funcţie de zestrea genetică şi stilul de viaţă. Toate modificările au ecou pe plan psihic, îndeosebi privind imaginea de sine, ceea ce incită găsirea unor modalităţi de compensare. Cele mai multe modificări ţin de sensibilitate şi psiho-motricitate. Atenţia profesională creşte.

4. Viaţa psihică în perioada adultă*

4.1. Aspecte caracteristice ale gândirii şi învăţării în perioada adultă

În timp ce unii teoreticieni ai dezvoltării de orientare cognitiv-com portamentalistă (de exemplu, Kolberg, Piaget) arată că dezvoltarea cognitivă se încheie în adolescenţă, alţii susţin că abilităţile cognitive continuă să se dezvolte şi în perioada adultă (Baltes, Loubovie-Veif, Perry, Schaie, Troumin), focusând cercetările lor pe operaţiile postformale şi pe ideea de înţelepciune ca un construct al cogniţiei adultului. Ideea piagetiană conform căreia expansiunea se încheie cu contactul stadiului de operare formală, pe de o parte, şi că aceasta se petrece în adolescenţă, pe de altă parte, este pusă în discuţie de cercetări recente, care prezintă al cincilea stadiu cel al operaţiilor postformale.
Concluziile* studiilor au arătat că operaţiile postformale includ 3 tipuri de raţionamente:
• gândirea relativistă - care presupune înţelegerea cunoaşterii ca fiind dependentă de perspectiva subiectivă a celui care cunoaşte;
• gândirea dualistă - abilitatea de a releva şi rezolva contradicţii survenite din viziuni/păreri contrare;
• gândirea sistematică - tăria de a gândi sau de a reflecta la toate sistemele de cunoaştere sau de idei.
Caracteristicile majore ale gândirii adultului: metacognitivă, dialectică şi pragmatică.
Deosebit de importantă pentru dezvoltarea adultului este evoluţia capacităţilor intelectuale, stadiul în care se află aceste capacităţi. Deşi nu se ştie încă suficient despre aceasta, cert este că devenirea adultă nu duce la o degradare sau o deteriorare a acestor capacităţi decât extrem târziu. Memoria se restructurează prin maxim de eficientizare la 25 de ani (Lowe), iar dintre componentele memoriei asigurarea şi păstrarea au o foarte mare longevitate. Recunoaşterea şi reproducerea devin mai puţin prompte după 55 de ani, dar memorarea logică este mai rezistentă, iar memorarea mecanică scade între 40 şi 45 de ani. învăţarea ca achiziţie de cunoştinţe atinge maximum la 40/50 de ani şi persistă stabilă şi deschisă ca posibilitate până la 58/60 de ani. Viteza şi randamentul învăţării se dezvoltă până la 21 de ani, după care se stabilizează şi scade lent după 30 (Thorndike). Thorndike nu viza mod special posibilitatea de învăţare, ci mai ales o capacitate de întipărire şi de reţinere în raport cu vârsta omului (Lowe, 1978). Cercetările lui Schaie şi Strother au demonstrat că înaintarea în vârstă nu este un factor care să influenţeze negativ abilitatea verbală, această capacitate rămânând stabilă sau chiar dezvoltându-se până în jurul vârstei de 55 de ani (Schwartz, 1989). Prin aplicare Thurstone pentru abilitate – Primar Mentale Abilities -, Schaie a confirmat că nu există un declin apreciabil al capacităţii intelectuale între 20 şi 50 de ani, nici chiar până la 60 de ani. (G. Sion, 2006)
Comparând învăţarea la adulţi cu învăţarea la adolescenţi, Ursula Şchiopu şi E. Verza (1997, p. 325) arată că faţă de perioada anterioară învăţarea câştigă în perioada adultă:
• coeziune, capacitate de îmbinare a formelor de analiză concret/abstract;
• extragerea ideilor esenţiale, sesizarea mai grabnică a semnifica-tivului;
• critica pragmatică a noului;
• atitudine clară de refuz a neclarităţilor, nevoia de precizie;
• evaluarea independentă a surselor de informare;
• cerinţă de aplicare şi practică;
• necesitatea de a completa informaţia cu deprinderile, tehnicile, procedeele necesare domeniului.
Teoriile* cu privire la învăţare în perioada adultă sunt centrate în jurul ideii educaţiei permanente. Conceptul învăţării transformative (Transformative Learning) este pus în circulaţie de pionierul acestei teorii, Jack Mezirow, autor al lucrării Transformative Dimensions of Adult Learning, care sugerează că individul poate fi transformat în procesul învăţării prin reflecţie critică. Un alt teoretician de orientare constructiv istă, Paulo Friere, descrie procesul conştientizării prin care adulţii capătă o cunoaştere profundă a realităţii socio-culturale care le modelează viaţa şi calitatea lor de a transforma realitatea prin acţiune asupra ei. învăţarea transformativă prin reflecţie critică implică:
• a fi mai reflexiv şi mai critic;
• a fi mai deschis la perspectiva celorlalţi;
• a fi mai puţin defensiv şi mai deschis la ideile noi.
Conform teoriei piagetiene, multitudinea de situaţii la care adultul trebuie să facă faţă sunt rezolvate sau pot fi rezolvate cu ajutorul operaţiunilor logice formale, prin raţionamente ipotetice de-ductive. Experienţele recente relevă însă că nu toţi adulţii sunt capabili de operaţii logice formale JN. Vinţanu (1998).
Aceleaşi experimente pun în evidenţă că nivelul intelectual nu este omogen. El este concret într-un domeniu şi opera-ţional formal în altul şi că nu există o corelaţie directă între nivelul de şcolarizare şi nivelul de dezvoltare a operaţiunilor logice, deşi o şcolarizare mai redusă poate implica un nivel logic mai deteriorat.
Concluzionând, învăţarea are noi funcţii în perioada adultă, aşa cum afirma Bogdan Suchodolscki (1974), învăţarea la vârsta adultă este nu numai necesitate socială, ci şi mijloc de învingere a alienării.

5. Caracteristicile personalităţii la vârstelor adulte

Personalitatea sănătoasă la vârsta maturităţii, spune Allport (1991, p. 280) îşi stăpâneşte în mod activ mediul, manifestă o anumită unitate a personalităţii şi este capabilă să perceapă în mod perfect mulțimea şi pe ea însăşi. Maturitatea personalităţii nu are o relaţie necesară cu vârsta cronologică (Allport, 1991 p. 280), dar expectanţa socială aliniază vârsta adultă cu maturitatea.
După Allport, criteriile de maturitate ale personalităţii sunt şase la număr, şi anume:
• Extensiunea simţului eului;
• Raportarea caldă a eului la ceilalţi;
• Securitatea emoţională (autoacceptarea);
• Percepţie realistă, abilităţi şi sarcini;
• Obiectivarea eului: intuiţie şi umor;
• Filosofia unificatoare a vieţii.
Extensiunea* simţului eului presupune dezvoltarea intereselor puternice în afara eului. Aceste interese se referă la participarea auten-tică a persoanei în câteva sfere semnificative ale efortului uman. A participa nu este acelaşi lucru cu a fi activ, spune Allport, iar domeniile sunt: economic, educaţional, recreaţional, politic, domestic şi religios. „Dacă nu s-au dezvoltat interese autonome în unele din aceste domenii - dacă munca noastră, studiul nostru, familia noastră, ocupaţia favorită din timpul liber, politica sau aspiraţia religioasă, nu au ajuns personale în mod semnificativ - nu putem fi calificaţi ca personalităţi mature" (Allport, 1991, p. 287).
În virtutea extensiunii eului, persoana matură este capabilă de o mare intimitate în capacitatea sa de a iubi. împreună de intimitate se află compasiunea, respectiv înţelegerea condiţiei umane a tuturor oame-nilor. Raportarea caldă la ceilalţi presupune, deci, din perspectiva lui intimitate, compasiune, dar şi toleranţă şi „structura de caracter democratică". În contrast, exemplifică Allport, persoana imatură doreşte mai mult să fie iubită decât să dăruiască iubire.
Autoacceptarea, toleranţa la frustraţie, sentimentul securităţii, autocontrolul caracterizează achiziţia securităţii emoţionale. (G. Sion, 2006)
Persoanele mature sunt centrate pe probleme. Ceea ce este obiectiv este demn de făcut. Acest fapt însemnă că imboldurile egoiste ale satisfacţiei impulsului, plăcerea, mândria, starea de defensivă pot fi toate uitate pentru lungi intervale de timp, deoarece implicarea într-o sarcină le preia. Acest criteriu singular poate fi pus în legătură cu scopul „responsabilităţii" care este subliniat de gânditorii existen-ţialişti. Sintetizând, Allport arată că o persoană matură va fi în contact strâns cu ceea ce numim „lumea reală". Va vedea obiectele, oamenii şi situaţiile aşa cum sunt şi va fi implicat într-o activitate (muncă) relevantă pentru sine. Prezenţa umorului, ca o caracteristică a persona-lităţii mature face individul capabil să perceapă dezacordurile şi absurdităţile prezente înlăuntru, propriile calităţi şi valori. Allport mai adaugă şi faptul că personalitatea matură reclamă o înţelegere clară a scopului vieţii în termenii unei teorii inteligibile.
Pe toată perioada*, continuă modelarea personalităţii şi este legată de adaptarea profesională şi socială. în a doua perioadă a vârstei adulte, se conştientizează simţul reuşitei şi al împlinirii sau al nereuşitei şi al neîmplinirii. O dată cu apropierea retragerii din viaţa activă, adultul se pregăteşte pentru dezangajare profesională cu tot ce implică aceasta. Problematica privind adaptarea profesională şi socială pentru perioada adultului tânăr este abordată după Ursula Şchiopu, E.Verza (1997, p. 326) drept consecinţă a trei tipuri de situaţii:
1. disconfortul „şocului realităţii", inadaptarea profesională, inves-tiţii mari de aspiraţii şi responsabilităţi neadaptate profesiunii exercitate;
2. adaptare restrânsă, minus investiţii de aspiraţii, dar cu efort de realizare profesională şi a aptitudinilor;
3. adaptare gradată, investiţie de aspiraţii crescătoare, flexibili-tatea acestora, posibilităţi multiple de dezvoltare.
• Perioada adultă de stabilizare, 34-45 de ani, este caracterizată de faptul că pot interveni modificări ale proporţiilor celor trei categorii de relaţii.
• Perioada adultă II – 45-55 de ani – se petrece conştientizarea reuşitei/nereuşit ei; împlinirii/ neîmplinirii, simţ al ratării latente/active.
• Perioada adultă III are loc dezangajarea profesională şi un nou „şoc al realităţii". (G. Sion, 2006)
Activitatea profesională constituie profilul cel mai reprezentativ pentru persoana adultă. Persoanele de 35-40 de ani care ajung la funcţii medii în ierarhia profesională sesizează diferenţa faţă de generaţia mai tânără, acest fapt se conştientizează ca un plus de experienţă practică şi ca o cerinţă de perfecţionare teoretică. Viaţa profesională şi integrarea în comunitate devin mai intense şi mai umplute de responsabilităţi.
Relaţia între modelarea personalităţii şi profesiune este recunoscută de majoritatea autorilor şi conturează numeroase teorii. Intre acestea, teoriile dezvoltării pun accent pe apariţia unor alegeri succesive şi dispunerea lor în cursul vieţii în contrast cu cele care se concentrează asupra determinanţilor unei alegeri în momentul începerii specializării sau intrării în câmpul muncii sau la un anumit substadiu al vârstei adulte. Aceste teorii pot fi clasificate ca: teorii asupra maturităţii vocaţionale sau teorii asupra concepţiei despre sine (Super, în Davidtz şi Ball, 1978, p. 436). Teoriile maturităţii vocaţionale au plămădit o serie de scale ale evoluţiei carierei şi au oferit câteva variabile semnificative: modificări de echitate, realismul motivelor pentru întreprinderea unei acţiuni, perfecţionarea întrebuințării aptitudinilor, perfecţionarea orientării intereselor, avansarea spre un ţel, îmbunătăţirea statutului socio-economic, îmbunătăţirea nivelului de instruire, numărul de schimbări, de câte ori a rămas fără slujbă, numărul de luni în care a fost lipsit de slujbă şi numărul de luni în care s-a întreţinut singur. Toate astea compun un corolar important al dezvoltării tânărului adult în relaţie cu alegerea şi exercitarea profesiunii. Studiul* tipurilor de carieră (Super, 1957) a concluzionat că variabila statutul socio-economic al părinţilor joacă un rol important în evoluţia carierei, pe de altă parte, rolul variabilelor: inteligentă, efecte şcolare, participare activă la activităţi organizatorice în şcoală şi comunitate sunt înalt predictive pentru o bună carieră. Mulţi psihologi acceptă că acţiunile unei persoane sunt determinate de conştiinţa sa despre sine şi despre situaţia în care se află, ca şi de modul în care îşi reprezintă lumea din jur (Kelly, 1955). Teoriile care susţin rolul concepţiei despre sine în alegerea şi exercitarea profesiunii nu sunt noi, începând cu Tyler (1951), care s-a bazat pe teoria rolurilor pentru a explica diferenţele dintre interesele fetelor şi cele ale băieţilor, apoi (Super, 1953), care a sugerat faptul că în exprimarea preferinţei vocaţionale individul îşi formulează opiniile despre propria persoană în terminologie profesională. Prin abordarea unei profesiuni, individul caută să-şi pună în aplicare concepţia despre sine şi că stabilindu-se într-o profesiune el experimentează să se împlinească pe sine (Davidtz şi Ball, 1978, p. 446).
Atât sfera profesiunii, cât şi cea familială sunt presionate de noi adaptări de rol, iar pentru că şi în viaţa de familie apar noi probleme, de multe ori se ivesc conflicte de rol şi se impun decizii privind priorităţile în viaţa individului. Creşterea copiilor şi intrarea acestora în şcoală implică aspecte noi mai complexe, legate de educaţie şi instruire. Aceasta este perioada în care pot apărea tensiuni mari în familie şi cele mai multe divorţuri. între 40 şi 45 de ani, experienţa profesională devine tot mai bogată, iar pe prim plan se află puterea de muncă şi randamentul. în familie, se reinstalează echilibrul şi un stil adecvat de interrelaţionare. între 45 şi 55 de ani, extind responsa-bilităţile atât pe plan profesional, cât şi marital. (G. Sion, 2006)

6. Dinamica şi tranziţia rolurilor

Comportamentul de rol, identitatea de rol şi transformarea rolurilor de-a lungul vieţii sunt ingrediente majore ale complexelor proceselor. Unii autori au prezentat schimbările şi transformările rolurilor, în mod tradiţional, mai ales în lipsa contextualizării, dar realitatea arată că rolurile sunt dependente de contextul social şi de caracteristicile psihologice ale individului. Omul adult este implicat într-o înșiruire de roluri în viaţa familială, profesională şi viaţa socială. Studiul longitudinal asupra rolurilor aduce o viziune nouă cu privire la roluri şi la dinamica acestora, pe parcursul vieţii axându-se pe traiectoriile de rol şi pe elementele implicite în tranziţia rolurilor (Giela şi Elder, 1998)*. Traiectoria de rol se referă la o direcţie definită de procesul îmbătrânirii sau de mişcarea care traversează structura de vârstă (Elder, 1985). Un curs individual de viaţă este compus din multiple traiectorii interdependente (sau cariere) ale rolurilor şi relaţiilor. Aceste direcţii ale „carierei“ (evoluţia profesională, familială, socială, a sănătăţii) nu există separat, ci sunt interdependente, astfel încât, schimbările articole într-una din traiectorii, deseori le afectează pe toate celelalte. Aceste traiectorii sunt alterate sau întrerupte de secvenţe ale dinamicii vieţii care cuprinde evenimente şi stări tranzitorii, arate Garţiela Sion. De aceea o schimbare bruscă ca de pildă văduvia sau divorţul, poate conduce la alte schimbări mai mari sau mai mici. Problematica devine mai complexă când în cadrul acestor traiectorii, o persoană poate avea diferite roluri: angajal, şef, proprietar, numai în traiectoria profesională. Sunt importante patru concepte pentru înţelegerea tranziţiei rolurilor în viaţa adulţilor: procesualitatea, coordonarea în timp, contextualitatea şi legăturile de viaţă. Aceste legături de viaţă presupun că traiectoriile de viaţă ale indivizilor sunt legate strâns de traiectoriile de viaţă ale părinţilor, soţilor, copiilor, prietenilor, colegilor de muncă (Antonucci, 1994; Moen, 2000). Structura socială a instituţiilor, normelor, rolurilor, se schimbă mult mai ușor decât viaţa oamenilor. Multe idei despre muncă, familie, politici despre îmbătrânire ancorate în realitatea mijlocului secolului XX trebuie să fie adaptate pentru secolul XXI, legătura maritală are un rol cheie pentru majoritatea indivizilor, legătură ce asigură un sens al comuniunii şi al suportului. Dinamica rolurilor parentală este şi ea importantă în perioada adultă. Ciclurile vieţii se centrează pe modificarea de pondere a unor subidentităţi ce coexistă în structura personalităţii şi se organizează în jurul rolurilor şi statutului social (cuprinde activităţi şi aptitudini, creativitate, interese, cunoştinţe, apud G. Sion, 2006).
White R.W. (1975) se referă la subidentitatea de carieră profesională, cariera de părinte, de soţ/soţie, analizând evoluția lor în fazele adulte. Tendinţa actuală de a întârzia căsătoria, cuplurile mai mult sau mai puţin trainice, în consecinţa a trei componente legate de funcţionalitatea rolurilor în cuplu (Lloyd Saxtony, 1989): 1. congruenţa percepţiei rolurilor; 2. reciprocitatea performanţelor de rol; 3. echivalenţa funcţionării rolului.
Rolurile parentale sunt conform celor mai mulţi autori, într-o mare proporţie, o repetare a rolurilor la care indivizii au fost expuse în copilărie. Părinţii tind să repete atmosfera din propria copilărie (I. Mitrofan, N. Mitrofan, 1991, p. 299). Există următoarele feluri de părinţi: p. indulgent; p. democratic; p. infantil; p. dependent; p. perfecţionist; p. dominator (dictator); p. indiferent; p. hiperprotector (după Vincent, 1972, şi Minulescu, 2003). Kurt Lewin a formulat 13 reguli ale părintelui modern:
1. Să dai copilului un sentiment de securitate*.
2. Să dai copilului sentimentul că e iubit şi dorit.
3. Să eviţi ameninţarea şi stresul.
4. Să-l înveţi pe copil să fie independent şi să-l faci să îşi asume responsabilităţi.
5. Să nu te şocheze manifestările instinctului la copil.
6. Să fii cât poţi de tolerant ca să eviţi conflictele.
7. Să eviţi să-l faci pe copil să se simtă inferior.
8. Să nu-l împingi dincolo de ceea ce e natural pentru el.
9. Să respecţi sentimentele şi datoriile copilului chiar dacă ele nu corespund propriilor tale norme.
10. Să le răspunzi sincer la întrebări, dar răspunsurile să fie adecvate vârstei lor.
11. Să te interesezi de activităţile lui chiar dacă nu consideri că este ceva util.
12. Să tratezi dificultăţile copilului tară să-l consideri anormal.
13. Să favorizezi mai curând creşterea, progresul decât perfecţiunea.
Alţi autori au mai adăugat şi următoarele reguli:
1. Cel mai mare pericol pentru creșterea psihică a copilului este educaţia cu ajutorul fricii. Stabiliţi cu copiii relaţii de cooperare şi nu de subordonare.
2. Nu le satisfaceţi toate poftele.
3. Exersaţi-vă răbdarea de a le explica la nivelul lor de înţelegere.
4. Acceptaţi să urmeze cariera dorită în viaţă, să aibă ce meserie îi place lui.
5. Învăţaţi-i să recunoască greşelile, fără să îl jigniţi. Şi dumneavoastră să vă recunoaşteţi greşelile.
6. Evitaţi să îi jigniţi: invidia din clasele primare este aşa de mare că dacă este jignit şi de colegi şi de dumneavoastră, va fi extrem de neîncrezător în capacităţile lui.
7. Pentru evitarea drogării, vorbiţi-i la adolescenţă despre chinurile unui drogat atunci când lipseşte drogul, văzute într-un film, de exemplu (există cel puţin un astfel de film: „Transpotting").
8. Tensiunile, certurile, dezacordurile nu trebuie ocolite, ne-gate, dar trebuie discutate atunci când copiii nu sunt martori. Ei nu trebuie implicaţi în dezacord.
9. Măsura luată de un părinte trebuie susţinută implicit sau explicit şi de celălalt.
10. Implicaţi-l şi pe el în luarea deciziilor, lăsându-l să aleagă: „puloverul galben sau cel roşu?"
11. Unele reuşite marchează-le cu o ieşire la cofetărie.
12. Corectarea* continuă şi superprotejarea îl împiedică să se corecteze solitar şi să aibă încredere în sine.
13. Daţi copilului ce este al copilului şi soțului de viaţă ce este al acestuia. Dacă vă neglijaţi partenerul sau partenera din cauza copilului vor apărea conflicte de pe urma cărora şi copilul o să sufere.
14. Lăudaţi-l cu măsură, nu foarte des, pentru a nu deveni grandoman, înfumurat.