| Marya |
| Administrator |
 |
| |
| Data inscrierii: 20/Iun/2008 |
| Mesaje: 1104 |
| Localitate: Constanta |
|
|
|
 |
|
 |
|
ABORDAREA EXPERIMENTALĂ A ÎNVĂŢĂRII
1. Introducere.
Învăţarea poate fi definită ca o schimbare relativ constantă la nivelul cunoştinţelor sau a comportamentului determinată de acumularea de experienţă prin exerciţiu. Ulterior Atkinson (2002) pot fi diferenţiate următoarele tipuri d învăţare: adaptarea, condiţionarea clasică, condiţionarea operantă şi învăţarea complexă. Aceste aspecte sunt în acelaşi timp principalele teme pe care le vom aborda în acest curs. Al. Roşca (1971) distinge următoarele forme de învăţare: condiţionare clasică, operantă, învăţare perceptaual- motrică, învăţare verbală şi învăţare inteligentă.
Învăţarea este prezentă în toate procesele cognitive abordate experimental în cursurile trecute, începând cu sensibilitatea, cu percepţia şi încheind cu memoria sau gândirea. Faptul că experimentele din domeniul învăţării sunt prezentate separat de cele ale memoriei are la bază raţiuni didactite.
1.1. Cum să abordaţi eficace acest curs. Rămân valabile recomandările nprecedente.
1.2. Obiectivele cursului
La finele acestui curs veţi fi capabili:
Să imaginaţi şi să desfăşuraţi o serie de experimente pentru verificarea ipotezelor proprii privind un aspect sau altul legat de învăţare.
Să înţelegeţi mai bine importanţa studierii învăţării, în deosebite domenii ale vieţii, ca forma cea mai înaltă de adaptare.
Să înţelegeţi în articulaţiile sale esenţiale oricare cercetare efectuată asupra învăţării şi să estimaţi critic valoarea de cunoaştere pe care aceasta o aduce.
2. Modele experimentale privind condiţionarea clasică.
Au fost efectuate atît pe animale cât şi pe oameni. Conceptele care garantează înţelegerea acestor experimente sunt: stimul condiţionat, stimul necondiţionat, răspuns condiţionat, răspuns necondiţionat, condiţionare de înalt ordin, generalizarea şi discriminarea stimulului condiţionat, stingerea răspunsului necondiţionat.
În mai toate modelele experimentale stimulul condiţionat (SC) precede apariţia stimulului necondiţionat (SN). Funcţie de distanţa în timp între SC şi SN există următoarele tipuri de reflexe condiţionate: vestigial (SC a fost întrerupt înainte de apariţia SN),de întârziere (SC este prelungit până îndată ce apare SN), de coincidenţă ( SC acţionează simultan cu SN mai târziu ce anterior l-a precedat cu câteva secunde).
În aceste experimente variabila independentă este reprezentată de stimul care capătă două aspecte: condiţionat-necondiţionat iar variabila dependentă este constituită de diferite modificări adaptative ale comportamentului înglobate în termenul generic de învăţare. Indicii acestor comportamente sunt o serie de modificări interne (modificări ale rezistenţei electrice a pielii, salivaţie, etc. sau care ţin de comportamentul extern cum sunt reacţiile de răspuns, motor, verbal, etc.
-Experimentele pe oameni utilizând ca indice al modificărilor variabilei dependente salivaţia au fost efectuate de S. Razran.
În întâia fază a experimentului se cauzează asocierea stimulului necondiţionat alimentar (subiecţii mestecă gumă sau consumă o cantitate mică de alimente) cu stimulul condiţionat care poate fi o lumină sau un sunet. Între fiecare asociere se interpune o pauză de 5-7 minute, timp în care se determină cantitatea de salivă. În acest scop sunt utilizate o serie de rulouri de vată hidrofilă care se introduc sub limba subiecţilor implicaţi în experiment, cândva şi după fiecare condiţionare şi care se cântăresc riguros înainte şi pe urmă exploatare pentru a se determina cantitatea de salivă secretată ca urmare a apariţiei stimulului condiţionat.
-Un formulă mai riguros, care înlătură o serie d deficienţe ale metodei precedente, utilizează salivmetrul. Acesta este un dispozitiv format din două camere circulare concentrice, una având ca destinaţie fixarea pe glanda de salivaţie printr-un sistem de vidare, cealaltă fiind utilizată pentru colectarea salivei care este condusă printr-un racord flexibil la un parat de măsurare.
-Un alt model experimental utilizează ca variabilă dependentă reacţia motrică de retragere a mâinii sau a piciorului pentru evitarea unei stimulări negative, de obicei un şoc electric care nu este periculos pentru sănătatea subiectului. Se utilizează un dispozitiv care simultan produce şocul şi înregistrează reacţia de retragere. Acest dispozitiv este format dintr-un postament pe care subiectul aşează mâna cu palma în jos. Pe degetul mare se aşează un dispozitiv semicircular care îmbracă transversal acest deget. Absolut orice mişcare a acestuia va fi transmisă printr-un ax vertical, unui tambur cu membrană elastică. Acesta transformă mişcarea de retragere în variaţii de presiune care vor determina deplasarea acului inscriptor a unui dispozitiv de înregistrare pe o bandă de hârtie mobilă. Vârfului degetului astfel fixat i se aplică un număr de 20 de şocuri electrice, precedate în mod riguros, la câteva fracţiuni de secundă, de un semnal neutru (condiţionat), sunetul unei sonerii. În faza a doua a experimentului se administrează, la fel ca la celelalte experimente de condiţionare clasică, stimulul neutru fără să fie urmat de SN. Se înregistrează reacţia condiţionată de retragere configurată pe banda de hârtie.
-Alte modalităţi de înregistrare a învăţării prin condiţionare clasică se sprijină pe înregistrarea efectului palpebral, reacţia electrodermală, reacţia viscerală etc.
O serie de autori menţionează că reflexele condiţionate viscerale se formează mai greu decât cele de condiţionare la stimuli externi, pentru primele fiind trebuință de 6-10 asocieri SC-SN, faţă de numai 2-4 cât necesită ultimele (Al. Roşca, 1971)
În legătură cu utilizarea condiţionării clasice în îmbunătățirea diferitelor aspecte ale comportamentului şi ale vieţii în general sunt de menţionat cercetările lui J. Garcia (1974) privind condiţionarea lupilor la o înșiruire de substanţe alimentare care determină inbolnăvirea lor temporară, substanţe ingerate odată cu carnea oilor atacate. Este vorba de ceea ce se numeşte condiţionare de un ordin mai înalt care constă în utilizarea în calitate de stimul declanşator nu a unui stimul necondiţionat ci a unui stimul care anterior a fost asociat la un răspuns necondiţionat.
Alţi cercetători (Ilene Bernstein, 1991) s-au interesat de ameliorarea prin condiţionare clasică a comportamentului nutritiv al subiecţilor bolnavi de cancer care urmează programul chimioterapeutic cu citostatice. S- a constatat că în timpul acestor tratamente are loc o reducere a poftei de mâncare, o scădere considerabilă în greutate care diminuează tăria de luptă împotriva bolii. Studiul a împărţit subiecţii bolnavi, copii în trei loturi: primului grup i s-a dat să consume îngheţată cu o mireasmă nouă şi diferită premergător fiecărei şedinţe cu citostatice, celui de-al doilea grup i s-a dat să consume înainte de cură acelaşi tip de îngheţată iar ultimului nu i s-a dat deloc îngheţată. S-a constatat că senzaţia de rău specifică chimioterapiei a fost mai bine condiţionată de stimulii alimentari noi decât de cei vechi.
Ipoteza comună a acestor cercetări este că dacă pur şi simplu stimulul necondiţionat este precedat de SC, adică dacă pur şi simplu între cei doi stimuli există o relaţie de contiguitate învăţarea sub forma condiţionării clasice va avea loc, adică stimulul condiţionat va declanşa reflexul necondiţionat. O serie de cercetări experimentale efectuate dintr-o perspectivă cognitivistă pe animale de R. Rescrola (1968) şi col. au dovedit că de fapt condiţionarea va avea loc numai dacă SC este un indiciu sigur că va fi urmat de către SN. Intervin cu alte cuvinte o serie de mecanisme interne cu caracter evaluativ care extind sau măresc probabilitatea subiectivă a relaţiei SC-SN.
3. Studiul experimental al învăţării prin condiţionare operantă (instrumentală)
Dacă în condiţionarea clasică accentul se pune pe asocierea SC cu SN, în condiţionarea operantă prototipul experimental utilizează ca paradigmă relaţia dintre un comportament (adoptat mai mult sau mai puţin întâmplător şi consecinţa acestui comportament).
Modelul experimental comun marii majorităţi a studiilor care au fost confecționate pe animale, şobolani sau porumbei se bazează pe crearea unei stări de deficit intern (foame) şi prin blocarea accesului animalului la sursa de hrană. La început printr-un comportament prin încercare şi eroare animalul reuşeşte să deblocheze accesul la sursa de hrană. Prin întărirea repetată a reacţiei care a fost urmată de succes are loc consolidarea acesteia.
N.I. Krasnogorski a întrebuințat ca semnal neutru îndoirea labei piciorului câinelui ori de câte ori acesta primea hrană. După mai multe încercări ori de câte ori avea senzaţia de foame îndoia piciorul.
Thorndike şi apoi Skinner au extins aceste experimente. Thorndike a pus în evidenţă prin experimentele sale efectuate la început pe pui apoi pe pisici întroduse în puzzle box aşa numita lege a efectului ( un comportament urmat de satisfacerea unei nevoi va fi întărit, sau slăbit dacă este urmat de lipsa acestei satisfaceri). Animalele introduse într-un dispozitiv labirintic reuşeau să înveţe fie drumul perfect care le facilita accesul la hrană fie acţionarea corectă a unei pedale care lăsa liber accesul la sursa de hrană.
Cercetările au oferit un suport experimental riguros metodei de instruire programată care se bizuie pe efectul de întărire pe care îl are asupra comportamentului de învăţare faptul că persoanei care învaţă îi sunt oferite feedback-uri privitoare la secvenţa de învăţare deja parcursă.
Conceptele de bază ale acestor experimente sunt: legea efectului, contingenţă comportamentală (relaţia dintre comportament şi consecinţele sale care pot avea valoare de întărire pozitivă, negativă, valoare de stingere, sau de pedeapsă), principiul Premark ( David Premark a descoperit în 1965 că un comportament cu mare probabilitate poate fi utilizat ca pentru întărirea altuia mai slab. De exemplu comportamentul de învăţare, poate fi condiţionat de vizionarea de către copil a emisiunilor la TV., sau de jocul pe computer), programele de întărire (programe, scheme care stabilesc regimul de acordare a întăririlor pentru reacţiile de răspuns dezirabile. Aceste programe pot fi: continue în care este întărit fiecare răspuns; parţiale în care sunt întărite doar unele răspunsuri astfel: după un număr fix de răspunsuri sau după un număr variabil de răspunsuri corecte; cu intervale fixe de timp între un număr de răspunsuri corecte şi întărire sau cu intervale variabile. Un alt concept este acela de stingere care desemnează dispariţia graduală a unui comportament de răspuns învăţat dacă mult timp nu este urmat de întărire.
4. Invăţarea perceptivă
Învăţarea perceptivă se referă la creşterea capacităţii de discriminare a stimulilor ca urmare a apariţiei lor repetate. Aşa cum remarcă Al. Roşca (1971) are loc o scădere a pragurilor senzoriale prin exersări repetate fapt care îmbunătățește performanţa în sarcini de discriminare a unor stimuli cu mare grad de similaritate. șablonul experimental obişnuit utilizează stimuli a căror ambiguitate este variată funcţie de poziţia de prezentare sau de gradul de luminozitate. Experimente de acest tip, conduse de Şvartz au utilizat ca indicator de recunoaştere a literelor gradul minim de luminozitate necesar acestei activităţi. Utilizând mai multe tipuri de întărire cercetătorul a constatat că întărirea dată de comunicarea performanţelor a fost superioară prin efectele ei întăririi negative iar aceasta a fost superioară situaţiilor când nu s-a dat nici un tip de întărire. (Vezi în detaliu Al. Roşca, p.197).
5. Învăţarea perceptiv – motorie
Paradigma experimentală comună mai multor tipuri de experimente este administrarea repetată a unei sarcini de coordonare oculo-motorie sau doar motorie şi, pe baza valorilor variabilei independente, trasarea curbei învăţării. Variabila dependentă poate fi exprimată prin: durata învăţării sarcinii (atingerea unor standarde de calitate şi cantitate), numărul de erori, etc.
Se utilizează următoarele metode (aparate) care sunt descrise pe larg în Al. Roşca (1971, p.198-205): desenul în oglindă, persecvometrul, metoda labirintului, aparatul de disociere manuală, sinusoida Bonnardel şi metoda sortării.
Aceste metode şi aparate şi-au găsit o largă aplicabilitate în laboratoarele de psihologie aplicată pentru evaluarea unor aptitudini psihomotorii (coordonarea mişcării braţelor funcţie de informaţia vizuală, precizia mişcărilor mâinii şi / sau braţului, etc.) care s-au dovedit a avea valoare predictivă pentru reuşita în distincte profesiuni.
6. Învăţarea de înalt ordin (învăţarea complexă).
O serie de cercetări experimentale efectuate îndeosebi pe animale au sugerat că învăţarea, îndeosebi la primate şi la om, se efectuează nu doar prin asociaţii după modelul condiţionării clasice sau operante ci şi prin angajarea unor reprezentări mentale despre stimuli şi situaţii cu un anumit grad de generalitate şi de abstractizare. Mai recent învăţarea este abordată mai puţin ca o schimbare a comportamentului extern şi mai mult ca o achiziţie de noi cunoştinţe (Greeno, 1980 citat de L., Sdorow, 1993).
Aceste cercetări au fost efectuate din perspectiva psihologiei cognitive. Edward Tolman dovedise încă în deceniul al patrulea al sec. trecut, în experienţele sale efectuate pe şobolani, că în condiţionarea clasică determinantă pentru învăţare nu este relaţia de contiguitate dintre stimulul condiţionat şi cel necondiţionat ci achiziţia unor noi cunoştinţe despre relaţiile dintre cei doi stimuli (Atkinson, 20002). În condiţionarea operantă relaţia externă dintre răspuns şi consecinţa sa deţine rolul esenţial în învăţare. Din perspectiva cognitivă, dimpotrivă un rol esenţial în învăţarea prin condiţionare îl au factorii interni care ţin de modul în care subiectul uman sau animal percepe, interpretează relaţia dintre întărire şi răspuns. Experimentele întreprinse de Tolman pe şobolani au avut la bază următorul model experimental: subiecţii trebuiau să parcurgă un traseu labirintic pentru a obţine hrana. Şobolanii din grupul experimental, spre deosebire de cei din grupul de control, au beneficiat de o explorare preexperimentală a labirintului. Deşi această explorare nu a fost întărită, s-a constatat că în experimentul propriu-zis şobolanii din grupul experimental au găsit mai repede ieşirea din labirint, comparativ cu cei din grupul de control. Tolman a considerat că aceste rezultate susţin ideea că în cursul explorărilor neântărite şobolanii din grupul experimental şi-au format o schemă cognitivă (cognitive maps), anume o reprezentare mentală a traseului labirintic. Învăţarea s-a produs deci pe un fond de cunoştinţe anterioare. Referindu-se la subiecţi umani Ausubell _(198**) accentuează în mod deosebit rolul factorilor interni considerând învăţarea ca pe un proces de generare de noi cunoştinţe şi comportamente prin restructurarea în adâncime a sistemului de cunoştinţe deja achiziţionate. Rezultatele acestei cercetări sunt susceptibile de a fi interpretate şi din perspectiva noţiunii de învăţare latentă concept introdus, de asemenea, de Tolman, împreună cu Honzic (1931)..
Experimentul care a confirmat ipoteza unei învăţări latente a fost efectuat astfel: trei grupuri de şobolani au străbătut un labirint, timp de mai multe zile, o dată pe zi. Primul grup a primit întărire după fiecare reuşită şi a reuşit să reducă progresiv numărul de erori în găsirea ieşirii din labirint. Curba erorilor de-a lungul celor peste 22 de zile arată o scădere abruptă a erorilor care începe cu prima zi şi continuă până în a 13 zi când curba se aplatizează, ceea ce echivalează cu definitivarea procesului de învăţare. Celelalte două grupuri au înregistrat o curbă a erorilor care se menţine la un nivel crescut până în a 11 zi, ceea ce echivalează cu lipsa învăţării. Începând cu a 11 zi aceste grupuri au primit întărire. Drept consecinţă curba erorilor cade brusc şi se aplatizează nu după treisprezece zile ca în cazul primului grup ci dup numai două zile. Cărui fapt se datorează această scurtare a duratei procesului de învăţare prin condiţionare operantă? Răspunsul este că a avut loc o învăţare latentă, dar neexteriorizată în comportamentul observabil. Imediat ce a fost dată întărirea acestă învăţare şi-a creat simţită prezenţa în comportamentul exterior al şobolanilor.
O serie de cercetări mai recente menţionate de Atkinson şi col. (op. cit), efectuate tot pe şobolani au confirmat ipoteza cognitivistă că animalele de experiment se orientează în trasee labirint pe baza elaborării unor scheme cognitive. Dispozitivul pentru experimentare constă din opt trasee identice dispuse radial. Sobolanii trebuie să înveţe să caute mâncarea, pusă la capătul fiecărui traseu astfel încât să nu revină nicicând pe un traseu deja parcurs. După circa 20 de încercări animalele învaţă să nu mai caute mâncarea în locurile deja „vizitate”. Olton, autorul acestor cercetări consideră că şobolanii ajung să marcheze mental fiecare braţ parcurs astfel încât, fără a proceda ca oamenii, fără să verifice în succesiune fiecare traseu, ei procedează în mod aleatoriu , dar pe baza unei scheme mentale, a unei reprezentări.
O alternativă la considerarea contiguităţii temporale drept condiţie esenţială a condiţionării clasice o constituie ipoteza nivelului de predictibilitate al SN pe baza frecvenţei de apariţie a SC (stimulului condiţionat).
Rescorla (1967) verifică această ipoteză într-un experiment efectuat pe câini. Lotului experimental i-au fost administraţi stimuli sonori (SC) care aveau un înalt nivel de predictibilitate pentru stimulii necondiţionaţi reprezentaţi de şocurile electrice (nici unui SN nu îi lipsea anticiparea printr-un sunet). Dimpotrivă lotului de control i s-a administrat acelaşi număr de stimuli necondiţionaţi (şocuri electrice) dar fiind slab (rareori) anticipaţi de SC. S-a constata că reflexul condiţionat a apărut rapid la lotul experimental ţi nu a apărut deloc la lotul de control.
Faptul că organismul interpretează, adică are o anumită percepţie a relaţiei dintre SC şi SN sau dintre întărire (operant) şi răspuns, reprezentare mentală care condiţionează învăţarea într-un grad mai înalt decât relaţia lor de apropiere în timp este adeverit de experimentele întreprinse de Maier şi Seligman (1976). Autorii au testat ipoteza că subiecţii, şi de această dată tot câini, învaţă prin condiţionare operantă numai dacă ei percep că întărirea care este o consecinţă a comportamentului se află sub controlul lor. Câinii au fost grupaţi în perechi. În prima fază a experimentului, la anumite intervale, câinilor li se aplicau şocuri electrice. Câinii erau astfel legaţi încât nu puteau evita aceste şocuri. Totuşi un câine din fiecare pereche putea întrerupe şocul prin apăsarea cu nasul a unui buton. Toţi câinii care aveau această posibilitate formau grupul de control. Grupul experimental era format din animalele care nu puteau evita şocul datorită unui anumit sistem de înhămare. Ori de câte ori câinele de control întrerupea şocul, acesta se întrerupea şi pentru câinele experimental.
În a doua fază a experimentului, care era unul de condiţionare clasică, câinii erau introduşi, pe rând, într-o cuşcă formată din două compartimente despărţite printr-o barieră . Ei primeau şocuri electrice precedate de sunete avertizoare. Odată cu recepţia stimulului condiţionat trebuiau să evite şocul (stimulul necondiţionat) sărind bariera şi trecând în compartimentul lipsit de pericol. S-a constatat că animalele de control care au avut experienţa anterioară a controlului şocurilor prin propriul comportament au învăţat repede să evite şocurile electrice. La grupul experimental reflexul condiţionat de evitare a stimulului nociv nu s-a format. Pe măsura aplicării stimulilor aceşti câini deveneau tot mai pasivi şi în loc să sară bariera lătrau a neputinţă.
7. Învăţarea bazată pe reprezentarea mentală a sarcinii
Deşi studierea învăţării complexe pe specii inferioare furnizează suficiente dovezi în sprijinul ei, acest tip de învăţare este mult mai specific speciilor evoluate, adică primatelor şi îndeosebi omului.
Cercetările efectuate de Wolfgang Köhler se deosebesc, de altele, prin dizainul experimental utilizat. în primul rând multe din concluziile sale se bazează pe observarea comportamentului de învăţare al unui solitar subiect, cimpanzeul Sultan.
Situaţiile experimentale constau în etalarea la vedere a hranei dar într-o poziţie care este inaccesibilă animalului. Sarcina experimentală se bazează pe înţelegere. Soluţia găsită are după Atkinson (op.cit.) următoarele caracteristici: este spontană (apare brusc, după o întinsă pauză care urmează unei încercări nereuşite, timp în care animalul pare să „ reflecteze” la datele problemei), disponibilitatea ulterioară şi transferabilitatea la alte situaţii problematice similare. În perioada de pauză se pare că cimpanzeul îşi formează o reprezentare mentală a datelor problemei pe care le procesează până la găsirea soluţiei. Această soluţie este apoi tradusă în fapt. Învăţarea complexă, aşa cum apare din experimentele lui Köhler pare să se desfăşoare în două faze: în prima fază este identificată soluţia la situaţia problematică iar în faza a doua soluţia stocată în memorie este actualizată ori de câte ori apare o situaţie similară. Transferul soluţiei la altă situaţie problematică este posibil deoarece reprezentarea ei este suficient de abstractă pentru a acoperi un domeniu larg de posibilităţi.
Legată de învăţarea latentă este aşa- zisa învăţare observaţională teoretizată de A. Bandura ca stând la baza însuşirii comportamentelor sociale. Este un tip de învăţare prin vicariere (vicarios reinforcement) care se produce în absenţa întăririi reale, subiectul observând cum comportamentul manifestat de model este întărit. În primele sale studii Bandura a confirmat ipoteza că agresivitatea este un comportament social pe care copii îl învaţă prin asistarea la diferite scene violente. Trei grupe de copii au urmărit un film în care o păpuşă Doll era bătută de un adult model. La fie grup condiţiile experimentale erau oarecum diferite. În filmul urmărit de întâiul grup modelul era răsplătit pentru comportamentul său agresiv cu laude şi dulciuri, in filmul prezentat celui de-al doilea grup tiparul era pedepsit de un alt adult printr-un comportament violent, iar în cazul celui de-al treilea grup exemplarul nu primea nici un fel de întărire. Într-o a doua fază a experimentului copii celor trei grupuri erau observaţi în timp ce se jucau cu aceeaşi păpuşă Doll. Copii din primul grup au manifestat un nivel de anxietate mult superior celor două grupuri.
Nu putem încheia fără a menţiona unele limite biologice ale învăţării pe care cercetările efectuate din perspectivă etologică le înnodă de experienţa adaptativă stocată în bagajul ereditar al speciei. În cazul animalelor învăţarea pare să se conformeze unei matriţe comportamentale determinată genetic. Acest fapt are consecinţe extraordinar de importante asupra proiectării experimentelor pe animale asupra învăţării, deoarece, se pare că nu indiferent ce SC poate fi asociat cu oricare SN aşa cum postulează teoriile învăţării prin condiţionare clasică.
Garcia şi Koelling (1966) au efectuat un experiment extrem de plăcut desfăşurat în trei etape În prima etapă şobolanilor din grupul experimental li se dădeau doi stimuli, unul luminos, şi unul sonor ori câte ori gustau dintr-o soluţie aromată. În al doilea stadiu al experimentului şobolanii erau îmbolnăviţi dându-li-se o substanţă nocivă. În ce-a de-a treia etapă era testat stimulul condiţionat care va fi asociat de şobolani cu îmbolnăvirea. În toate etapele recipientul cu soluţie era acelaşi. În ultima etapă soluţia din recipient era fie aceeaşi cu cea din prima etapă dar neânsoţită de sunet şi lumină, fie altă soluţie (cu alt gust) dar însoţită de cele doi stimuli condiţionaţi. Şobolanii au evitat soluţia care avea un gust știut dar nu şi soluţia însoţită de sunet şi lumină. Aceste rezultate confirmă ipoteza că graţie unei relaţii întipărite genetic, boala este asociată cu gustul şi nu cu lumina sau sunetul. Alţi autori au arătat, într-o manieră asemănătoare că asocierea reacţiei de evitare a şocului electric se realizează în raport cu sunetul şi lumina şi nu cu gustul alimentelor. Căci spre deosebire de şobolani care identifică hrana prin gust, păsările asociază hrana mai degrabă cu informaţiile vizuale, acestea din urmă vor evita alimentele nocive prin asocierea lor cu stimuli condiţionaţi vizuali decât cu stimuli gustativi.
Rezumat
Au fost parcurse principalele eșantioane ale învăţării laolaltă cu experimentele adiacente: învăţarea clasică, operantă, de înalt ordin, perceptivă şi socială.
În mai toate modelele experimentale de condiţionare clasică stimulul necondiţionat (SC) precede apariţia stimulului necondiţionat. Experimentele pe oameni utilizând ca indice al modificărilor variabilei dependente salivaţia au fost efectuate de S. Razran. Aceste experimente constau în asocierea stimulului necondiţionat alimentar. Cantitatea de salivă ca variabilă dependentă este determinată cu susținerea unor rulouri de vată hidrofilă care se introduc sub limba subiecţilor implicaţi în experiment.
Cercetări mai recente (Ilene Bernstein, 1991) s-au interesat de ameliorarea prin condiţionare clasică a comportamentului alimentar al subiecţilor bolnavi de cancer care urmează programul chimioterapeutic cu citostatice.
Modelul experimental comun marii majorităţi a studiilor de condiţionare instrumentală au fost fabricate pe animale, şobolani sau porumbei. Ele se bazează pe crearea unei stări de deficit intern (foame) şi prin blocarea accesului animalului la sursa de hrană. La început printr-un comportament prin încercare şi eroare animalul reuşeşte să deblocheze accesul la sursa de hrană. Prin întărirea repetată a reacţiei care a fost urmată de succes are loc consolidarea acesteia.
David Premark a descoperit în 1965 că un comportament cu mare probabilitate poate fi utilizat pentru întărirea altuia mai slab. De exemplu comportamentul de învăţare, poate fi condiţionat de vizionarea de înspre copil a emisiunilor la TV., sau de jocul pe computer.
În învăţarea perceptivă paradigma experimentală comună mai multor feluri de experimente este administrarea repetată a unei sarcini de coordonare oculo-motorie sau doar motorie şi, pe baza valorilor variabilei independente, trasarea curbei învăţării. Variabila dependentă poate fi exprimată prin: durata învăţării sarcinii (atingerea unor standarde de caracteristică şi cantitate), numărul de erori, etc.
Se utilizează următoarele metode: desenul în oglindă, persecvometrul, metoda labirintului, aparatul de disociere manuală, sinusoida Bonnardel şi metoda sortării.
Rescorla (1967) verifică această ipoteză a învăţării latente ca un indiciu al unei învăţări mai complexe.
Legată de învăţarea latentă este aşa- zisa învăţare observaţională teoretizată de A. Bandura ca stând la baza însuşirii comportamentelor sociale
Întrebări pentru autoevaluare
Care este modelul experimental al condiţionării reflexului salivar ?
Care sunt asemănările şi deosebirile dintre modelul experimental al coniţionării clasice şi cel al condiţionării operante ?
La ce concluzii conduc experimentele lui Rescorla ?
Ce este învăţarea prin vicariere şi care experimente au confirmat-o ?
Care sunt dovezile experimentale ale învăţării prin reprezentarea mentală a sarcinii la animale ?
Care este validitatea ecologică a experimentelor pe animale cu privire la învăţare ?
ABORDAREA EXPERIMENTALĂ A PROCESELOR SENZORIALE
1. Introducere
Abordarea experimentală a proceselor senzoriale şi perceptive deține nu doar un interes istoric şi didactic dar şi un interes ştiinţific atât paradigmatic dar şi direct pentru că multe din modelele şi tehnicile experimentale utilizate la începuturile psihologiei experimentale sunt valabile şi astăzi. Enunţarea unora din legile sensibilităţii sau verificarea lor experimentală este legată de aceste metode şi tehnici.
Cursul trecut ne-a familiarizat cu metoda experimentală dintr-o perspectivă statică şi în acelaşi timp descriptivă. Începând cu acest curs metoda experimentală este prezentată “ la lucru”, în domeniul stabilirii pragurilor senzoriale. Regulile privind elaborarea ipotezei de lucru, desfăşurarea experimentului, controlul variabilelor, prelucrarea şi interpretarea datelor rezultate din experiment, prezentate în cursul precedent, prescriu cadrul de desfăşurare a acestor experimente.
Vor fi prezentate metodele de determinare a pragurilor senzoriale ca de exemplu şi cele mai reprezentative modele experimentale şi tehnici utilizate în cercetarea sensibilităţii interne, vizuale, olfactive şi auditive.
Actualizarea unor chestiuni teoretice de la disciplina “Fundamentele psihologiei” este absolut neapărată înainte de a trece la metodele propriuzise.
1.1 Cum să abordaţi eficient această temă
Reactualizaţi informaţiile de la cursul precedent ajutându-vă de rezumatul său. Parcurgeţi conţinutul vignietelor de la începutul paragrafelor care vă ajută să vă amintiţi noţiunile care sunt operaţionalizate în experimentele prezentate.
Antrenaţi-vă cu procedurile propriuzise de prelucrare şi interpretare a datelor rezultate din experimentele, utilizând exemplele parcurse în orele de laborator sau exemplele conţinute în lucrările recomandate mai jos.
Întrebările care urmează vă vor ajuta să vă faceţi o părere în legătură cu calitatea informaţiilor de care dispuneţi în prezent şi pe baza cărorara se vor produce noile dvs achiziţii :
Câte modalităţi senzoriale cunoaşteţi ?
Cum definiţi senzaţia ?
Care sunt etapele unui experiment ştiinţific ?
Ce sunt senzaţiile kinestezice ?
Ce fel de senzaţii ne dau analizatorii din aparatul vestibular ?
Între ce limite de frecvenţă radiaţia luminoasă determină senzaţii vizuale ?
1.2. Obiectivele cursului
Odată cu această temă veţi dobândi următoarele competenţe:
-Cunoaşterea metodelor de determinare a pragurilor senzoriale;
-Familiarizarea cu metodele şi tehnicile de experimentare în domeniul senzaţiilor.
2. Pragurile senzoriale
Domeniul a fost dezvoltat de Th. Fechner sub denumirea de psihofizică. Cercetările de acest gen au nu doar valoare teoretică dar şi practică deoarece sunt relevate limitele capacitităţii umane de a sesiza stimulii semnificativi în întrebuințarea unor echipamente de înaltă complexitate: radar, camere de comandă, bordul aeronavelor, etc
2.1. Prag senzorial absolut (psa)= cea mai mică (c.m.m.) valoare a unui stimul care poate fi percepută., care poate determina un răspuns (la adult este o reacţie verbală sau motorie; la animale şi copii este o reacţie condiţionată). Valoarea pragului este o dimensiune statistică (= rezultă din prelucrarea statistică a unei colecţii de valori diferite ale aceluiaşi stimul așezat şi resimţit ca atare de un subiect) şi exprimă mărimea sa cea mai probabilă. (La seriile crescânde pragul este mai ridicat decât la seriile descrescătoare de stimuli.)
2.2. Prag diferenţial (sau minimal absolut - pd)=c.m.m. diferenţă între două valori ale aceleiaşi stimulări care poate determina o experienţă senzorială diferită, manifestată printr-un răspuns discriminativ. Este şi ea o valoare statistică. De aceea pentru a se obţine valori reprezentative pentru psa şi pd trebuie să se repete măsurătorile (50 -100 de ori în cercetări şi între 10-20 de ori cu scop demonstrativ). În acest caz pragul = (psa, pd) valoarea sau diferenţa care va produce un răspuns în 50 sau 75% din încercări.
2.3 Prag terminal (sau maximal absolut) = dimensiunea cea mai ridicată a unui stimul care poate fi percepută înainte de a se transforma în reacţie, senzaţie dureroasă sau de a nu mai produce nici o senzaţie ca în cazul stimulilor sonori de peste 20.mii cicli pe sec.
Factori care produc varierea pragului de la o măsurătoare la alta sunt:
fluctuaţiile atenţiei ;
variaţia stării funcţionale a analizatorului ;
oboseală;
condiţii spaţiale sau temporale ale prezentării stimulilor; pot fi neutralizate prin contrabalansare ;
Problemele legate de stabilirea pragurilor senzoriale ale diverselor modalităţi senzoriale au fost abordate în legătură cu legea intensităţii, în formularea pe care i-a dat-o Fechner:
Cercetările ulterioare (Thursthone, Stevens, Zapan) au restrâns aria de aplicabilitate a acestei legi la forța medie a stimulilor. Există deci o zonă optimală de recepţie care cuprinde nivelul de tărie al stimulilor cei mai frecvenţi.
3. Metode de determinare a pragurilor
3.1. Metoda limitelor. Această metodă de experimentare a pragurilor senzoriale utilizează o scară de valori discrete ale intensităţii stimulului, aşa cum sunt valorile în decibeli ale intensităţii unui stimul auditiv. Limitele inferioare şi superioare ale domeniului de variaţie se stabilesc fie prin tatonare fie pe baza unor cercetări anterioare.
3.1.1. Determinarea psa. Constă în varierea stimulului în sus şi în jos până subiectul spune că nu îl mai percepe sau că îl percepe. Pentru a contracara efectul de acomodare se variază de câteva ori lungimea seriilor de stimuli. Pentru a evita monotonia se va aplica o valoare a stimulului care nu este la locul ei în serie. Pragul absolut este dat de media aritmetică a ultimei valori percepute şi a primei valori nepercepute (pentru seriile descrescătoare), şi invers, pentru seriile crescătoare. (Vezi Roşca 1971,p.46).
3.1.2. Determinarea pd. Stimulul este variat peste şi dedesubtul unei valori etalon în serii crescătoare şi descrescătoare. Subiectul trebuie să spună când i se pare că stimulul este mai mic (-), egal (=), sau mai mare (+) decât stimulul etalon. (Vezi Roşca 1971, p.47). Se determină pentru fiecare serie: un prag diferenţial inferior egal (pentru seriile ascendente) cu media aritmetică a ultimei valori notate cu minus şi a primei valori notate cu semnul egal; un prag diferenţial superior egal (pentru seriile ascendente) cu media aritmetică a ultimei valori notate cu semnul egal şi a primei valori notate cu semnul plus. Pentru seriile descendente se procedează invers.
3.2. Metoda scară este o variantă a metodei limitelor. Se prezintă un stimul la o valoare bănuită a fi apropiată de prag. Dacă nu este perceput îl creştem cu o unitate determinată. Dacă acum este perceput îl scădem cu o unitate. De un număr determinat de ori îl creştem cînd nu este perceput şi îl scădem când este perceput. Pragul se află între valorile percepute şi cele neprcepute.
3.3. Metoda stimulilor constanţi
Este mai precisă dar şi mai laborioasă decât metoda limitelor.
3.3.1. Determinarea pragului absolut. Valorile minime (majoritatea cazurilor când stimulul nu este perceput) şi maxime (majoritatea cazurilor cînd stimulul este perceput ca prezent) ale stimulilor se stabilesc prin încercări preliminare. Se utilizează 4-10 valori date, fiecare în serie de 10-20 pentru demonstraţie şi 50-100 pentru determinarea exactă a pragului. Valorile care sunt percepute întotdeauna sau niciodată se elimină la următoarele încercări. La fel, se pot adăuga stimuli de valori sub' sau supraliminare dacă este nevoie. (Vezi Roşca 1971, p.49).
Pe fiecare valoare se notează perceprea (+) sau neperceperea stimulului. Se face frecvenţa lui + pe ficare valoare şi se calculează procentajul. Pragul absolut se situează în zona imediată stabilită: 1) prin interpolare lineară dacă distribuţia rezultatelor este normală sau 2) prin interpolare grafică, punând valorile cercetate ale stimulului pe orizontală şi procentajul perceperii stimulului pe verticală.
3.3.2. Determinarea pragului diferenţial se experimentează într-un mod asemănător. Sunt prezentaţi aleator stimuli deasupra şi dedesubtul unei valori etalon. Se determină pragul diferenţial inferior şi superior, prin interpolare lineară sau prin interpolare grafică unde rezultă două curbe sigmoidale (ogive normale). Valoarea pragului diferenţial = (prag sup - prag inf.)/2.
3.3. Metoda erorii medii
Se prezintă subiectului un stimul etalon (de exemplu un segment de dreaptă) pe care trebuie să-l reproducă. Se repetă de 20 de ori. Se măsoară deferenţele cu + şi - . Se stabileşte media sau mediana care înseamnă punctul egalităţii subiective.
Metoda se foloseşte pentru măsurarea iluziilor optice:
-iluzia orizontal-verical (o linie orizontală trasă de subiect va fi mai mare decât etalonul vertical);
- iluzia Müller-Lyer cu un dispozitiv pe care îl puteţi realiza şi dv. (vezi Roşca, 1971, p.52)
4. METODE şi TEHNICI DE CERCETARE A SENZAŢIILOR
O serie de cercetări cu caracter experimental sunt focalizate pe estimarea probabilităţii de detecţie a semnalului (stimulului), probabilitate care este condiţionată nu numai puterea (sensibilitatea) analizatorului dar şi de informaţiile asupra semnalului, de aşteptarea şi motivaţia subiectului.
4.1.Cercetarea experimentală a interorecepţiei
Experimentul lui Cannon şi Washburn reprezintă un punct de referinţă pentru toate cercetările întreprinse în acest domeniu. Ei au experimentat pe sine introducându-şi în stomac o pară de cauciuc care în calitate de element sensibil prelua mişcările peristaltice şi le transforma în variaţii de presiune pe care le transmitea unui aparat înregistrator prin intermediul unui furtun flexibil. În adevăr mişcările erau sinconizate cu prezenţa stimulilor alimentari.
Ipoteza existenţei unei astfel de modalităţi senzoriale care transmite la scoarţă informaţii despre dispoziția mediului intern a fost verificată experimental de şi de către K.M. Bâkov (citat de Al. Roşca, op.cit.). Datele obţinute relevă faptul că modificările care au loc în interiorul organismului sunt semnalizate în scoarţa cerebrală de numeroşi analizatori interni, ai căror receptori se găsesc în pereţii vaselor şi în diferite organe şi ţesuturi interne. Aceşti analizatori răspund la diferite excitaţii mecanice, chimice, termice, dar cu o intensitate mai mare decât în exterorecepţie, iar scoarţa diferenţiază cu o destul de mare precizie aceste semnale provenite din mediul intern.
E.Ş. Airapetianţ şi V.L.Balaşkina au irigat mucoasa stomacului unui câine cu apă la temp. de 38°C, stimulent însoţit de întărire alimentară, şi cu apă la 26°C excluzând întărire. După 16 combinări s-a obţinut diferenţierea: salivaţie intensă la apa de 38°C şi nici un concluzie la stimulul de 26°C. Pentru controlul acestor date s-a adăugat la fiecare tip de stimul sunetul puternic al unui fluier. Drept consecinţă diferenţirea a fost inhibată pentru că stimulul de 26°C + sunet a fost însoţit de salivaţie puternică iar stimulul de 38°C + sunet a dat un consecință aproape nul.
Vasilieva, o colaboratoare a lui Bâkov, a obţinut rezultate asemănătoare în privinţa diferenţierii apei de robinet şi a unei soluţii de 0,2% acid clorhidric + întărire alimentară sau sunet dureros. Informaţiile provenite din mediul intern se pot conecta la nivelul scoarţei cu cele provenite din exterior determinând posibilitatea modificării stării funcţionale a componentelor interne prin influenţe exteroreceptive. S-a obţinut astfel modificarea pe cale reflex-condiţionată a schimburilor respiratorii la om. S-a mai constatat, tot prin cercetări conduse de Bâkov, că metabolismul bazal se modifică funcţie de faptul dacă omul se află acasă, la serviciu sau este în uzină, în zilele de lucru sau în zilele de repaos.
Cercetări de acest tip au adus în discuţie ipoteza biofeedback-ului (posibilitatea controlului prin exerciţiu al unor funcţii şi procese fiziologice, începând cu ritmurile cerebrale şi terminând cu indicatorii de funcţionalitate ai SNV) care a determinat multe cercetări dar al căror rezultate sunt contradictorii.
Analizatorii interni şi externi formează o unitate funcţională. Cercetările experimentale au relevat o serie de deosebiri: impresiile provenite de la interoreceptori sunt vagi şi imprecis localizate, pe când cele care vin de la exteroreceptori sunt mai clare, mai bogate, mai variate. De asemenea reflexele condiţionate la stimulii interoreceptivi se formează mai greu (6-10 stimulări) comparativ cu cele formate la stimuli externi (2-4 stimulări).
4.2. Experimente în domeniul senzaţiilor kinestezice şi de echilibru
Avem senzaţii kinestezice odată cu: ridicarea greutăţilor, tragerea obiectelor, apăsarea unui resort.
Sunt cumplit de multiple probele de aprecire a greutăţilor :
4.2.1. Metode
Proba Klemm. Subiectului îi sunt prezentate 10 piese cilindrice; fiecare diferă cu 1/30 (+ -) faţă de cele învecinate. Ordinea este codificată pe partea bazală a greutăţilor (219...100). Subiectul are ca sarcină să ordoneze greutăţile după rang (de la cea mai grea la cea mai uşoară, şi invers). Se stabileşte diferenţa de rang a fiecărei piese şi se face suma. Cota subiectului=suma diferenţelor.
ordinea reală 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
ordinea stabilită de subiect 2 3 1 4 6 5 9 8 7 10
diferenţa de rang 1 1 2 0 1 1 2 0 2 =10
4.2.2. Greutăţile Gilbert şi Whiple. Într-o variantă se dau greutătăţile 80.5 -81 - 81.5 - 82 - 82.5 - 83 - 83.5 - 84 - 84.5 - 85 – 86- 87 - 88 - 89 - 90 - 92 - 94 - 96 - 98 - 100 -105 - 120 grame, ca de pildă şi o greutatate ETALON de 80 grame. Subiectul trebuie să compare fiecare greutate cu etalonul şi să spună dacă este mai uşoară, mai grea, sau egală. Cota subiectului este egală cu numărul de răspunsuri corecte.
Într-o altă situaţie experimentală subiectul compară greutăţile cu etalonul. Se stabileşte care este diferenţa de greutate de la care, în sus sau în jos, subiectul nu mai greşeşte. Astfel se stabileşte pragul diferenţial al senzaţiei kinestezice (etalonul tebuie să fie de valoare mijlocie).
Un alt tip de experiment este adresat determinării fenomenului de ancoraj cu aj. greutăţilor (nivel de adaptare sau cadru de referinţă). Experimentul se desfăşoară în două faze : În prima fază, fără ancoraj, se dau subiectului 5 greutăţi, în ordine întâmplătoare, fiecare de cinci ori. El trebuie să să îi atribuie o valoare după o scară, cu 5, 7, sau 9 trepte (de la foarte uşoară la nespus de grea).
În faza cu ancoraj, subiectului i se dă o greutate ancoră. (Ea trebuie să fie mai grea decât cea mai grea sau mai uşoară decât cea mai uşoară din serie). Înainte de a aprecia o greutate subiectul ridică greutatea ancoră. Greutatea mijlocie se va deplasa către valorile mari, dacă greutatea ancoră este mai grea, sau spre valorile uşoare dacă greutatea ancoră este mai uşoară (40 gr) decât oricare din serie. Media geometrică scutit de ancoră va fi = ; media geometrică cu ancoră = unde x este greutatea ancoră.
4.2.3. Aparate pentru determinarea senzaţiilor kinestezice
Artrometrul Kern. Este un dispozitiv format din două pârghii, montate într-un cadru, fiecare conținând la unul dintre capete o greutate.
Cele două pârghii pot fi reglate prin rotaţie, astfel încât, dacă sunt ridicate de subiect să fie egale ca greutate (Vezi Roşca, 1971, p. 58). La început pârghiile sunt net diferite ca greutate. Subiectul le face egale prin rotirea uneia dintre ele, după indicaţiile experimentatorului. Se citeşte diferenţa pe scala gradată. Proba se repetă.
Artrometrul Moede. Este bazat pe aprecierea rezistenţei de învârtire a unui şurub (sensibilitatea articulară). Învârtirea şurubului se face cu întreaga mână sau cu numai două sau trei degete. Subiectul trebuie să aducă acul la poziţia iniţială (o anumită valoare indicată pe ecran, unde acul a fost condus de subiect într-o primă fază) până simte aceeaşi rezistenţă. Se citeşte valoarea şi se face diferenţa. În această probă, ca de altfel în toate probele unde stimulii comparaţi nu sunt simultani) intervine memoria kinestezică. Subiectul poate număra rotaţiile manivelei, de aceea experimentatorul îl lasă să o manevreze doar în apropierea valorii alese, apoi îi spune să învârtească pănă simte aceeaşi greutate.
Kinestezimetrul Michotte (varianta Univ. Cluj). Subiectul are ochelari opaci. Experimentatorul îi duce mâna, care a prins cursorul între degetul mare şi arătător, până la un obstacol fixat la 30 cm. Subiectul duce cursorul acolo unde l-a întâlnit prima dată. Se operează cu distanţele 30, 25, 15 şi 40 cm. Se fac 10 măsurători pentru 4 lungimi de patru ori.
4.3. Experimente privind senzaţiile statice -dinamice (=de echilibru sau de accelearţie, Ananiev).
Sensibilitatatea analizatorului vestibular este cercetată cu ajutorul a diverse aparate şi tehnici care permit deplasarea subiectului cu o viteză determinată, în sens rectiliniu sau circular sau care dau corpului ori capului diferite înclinări. Un rol important se acordă experimentelor privind adaptarea analizatorilor vestibulari la accelrările bruşte, în zborurile piloţilor sau ale cosmonauţilor. Capacităţile analizatorului vestibular pot fi depăşite de divrse tipuri de solicitări, de unde cerinţa ca piloţii să se orienteze după informaţiile aparaturii de bord, şi mai puţin după informaţiile acestui analizator care, în astfel de condiţii, pot fi eronate. Funcţia acestui analizator poate fi antrenată.
4.4. Experimente în domeniul senzaţiilor vizuale
4.4.1. Cercetări experimentale bazate pe electroretinograme. Experimentatorul fixează un electrod pe cornee şi altul pe tâmplă sau pe cavitatea bucală. Electrozii sunt conectaţi la un electrogalvanometru sau oscilograf:
În timpul creşterii intensităţii luminoase a stimulului vizual scade timpul de latenţă al fenomenelor electrice din retină. Electroretinograma imită ritmicitatea cu care este aprinsă şi stinsă lumina stimul. Răspunsul electric este mai amplu pentru ochiul mai bine adaptat la întuneric.
4.4.2. Determinarea acuitatăţii vizuale. Se realizează cu ajutorul optotipului, tehnică elaborată de Snell, îmbunătăţită de Lowell şi adaptată pentru copii mici şi analfabeţi de către Cohn, Mc Callies şi Ewing. Este compus din litere şi cifre de 5-90 mm. În tablou se specifică distanţa de la care poate fi citit fiecare rând de către ochiul normal. Acuitatea este dată de distanţa dintre tablou şi subiect raportată la distanţa ochiului normal. Se examinează un singur ochi o dată, celălalt fiind acoperit.
4.4.3 Discriminarea pragului diferenţial al luminozităţii (nuanţele de luminozitate de alb la negru). Se efectuează cu fotoesteziometrul. Cel mai cunoscut este aparatul plămădit de Hering. Dispozitivul este format dintr-o incintă (cutie) în care pot fi înclinate două plăci faţă de o sursă de lumină. Plăcile sunt vopsite în alb sau gri. Înclinaţia faţă de sursa de lumină este proporţională cu luminozitatea (lumina reflectată). Subiectul se uită prin două fante şi reglează înclinaţia fiecărei plăci până crede că le-a egalizat. Diferenţa este paragul senzorial.
Există şi alte variante mai perfecţionate care pot programa o creştere discretă a intensităţii luminii.
4.4.4. Adaptarea la întuneric(aî).
AÎ se cercetează cu adaptometrul Piéron sau cu fotoesteziometrul Ulbricht. Adaptometrul Ulbricht are 4 camere. Sursa de lumină este în cam I. Subiectul priveşte printr-o deschizătură două ferestre rotunde A (care da spre cam I) şi D (care dă spre camera IV). Ferestrele A şi D sunt mate dar au şi un sistem de opacizare. Pe D se găsesc diverse forme, desene. Se variază lumina de la 0 până când se văd formele de pe D. Cantitatea de lumină utilă este pragul absolut inferior. Persoanele fără capcitate de vedere nocturnă obţin rezultate nesatisfăcătoare (Pentru detalii, vezi Roşca, 1971, p.97).
Tehnica este utilizată în măsurarea timpului de orbire pentru selecţia şoferilor.
4.4.5. Frecvenţa critică de fuziune(f.c.f). Este frecvenţa la care licăritul unei lumini pâlpâinde dispare. Cu cât fcf este mai mare cu atât eficienţa recepţiei luminoase este mai mare. FCF coboară cu vârsta şi variază odată cu oboseala, boli psihice, leziuni cerebrale. Intensitatea mare a stimulului creşte FCF. Ea scade la intensităţi mici ale stimulului. Se determină cu episcotesterul sau stroboscopul. Aceste aparate generează o lumină pulsatorie a cărei frecvenţă poate fi reglată şi citită pe un ecran cu diviziuni de fracţiuni de Hz. Pragul critic se determină cu metoda scară prezentată la paragraful 3.2.
Metoda are o largă aplicaţie în studiile privind apariţia oboselii în cursul diferitelor activităţi.
4.4.5. Studiul experimental al vederii cromatice.
Vederea (sensib.) cromatică se testează cu firele colorate Holmgreen. Ca principiu acest test este format din mănunchiuri de fire colorate. Subiectul trebuie să aleagă din alte mănunchiuri împrăştiate pe o masă cenuşie sau albă un mănunchi cu o culoare asemănătoare. Sub. cu cecitate cromatică sortează în loc de roz, albastrul şi purpuriul sau mai rar cenuşiul şi verdele. Pentru roşu vor alege verdele şi albastrul închis. Se mai fol. planşele pseudoizocromatice Stilling, Ishihara, Polack
Metoda discurilor colorate utilizează dispozitive numite variatoare de nuanțe sau aparate pentru amestecul culorilor. Cel mai cunoscut este variatorul Zimmerman. Un motor roteşte un disc variabil dinspre centru. Subiectul stă la un metru de aparat. Într-un disc alb se introduce o culoare în momentul rotaţiei. Se citeşte cantitatea de colorit introdusă după ce subiectul a identificat culoarea. Se poate lucra cu două discuri diferit colorate care sunt egalizate până când sub vede o singură culoare. Variatoarele de colorații mai sunt folosite în experimentele privind amestecul culorilor: - alb + obscur dau prin amestec nuanţa cenuşie; De întocmai cenuşiul se obţine prin amestecul (în anumite proporţii) culorilor complementare: galben şi albastru, roşu şi verdele. Amestecul a două culori complementare dă o alură intermediară. Amestecul culorilor se mai face cu alte aparate bazate pe alte principii (filtre de culoare).
4.4.6. Determinarea petei oarbe
Procedeul este simplu: Pe o foaie de hârtie se desenează un '' X '', un brad complet înegrit şi un pătrat închis la culoare înscris într-un cerc, toate dispuse pe o linie orizontală.
Între '' X '' şi brad se lasă o distanţă de 5cm şi 4 cm între brad şi cercul exânscris pătratului. Cu ochiul stâng închis, se priveşte cu ochiul drept, de la 20 cm., cruciuliţa X. Bradul nu va fi văzut fiindcă imaginea sa este localizată pe pata oarbă.
4.4.7. Determinarea contrastului simultan şi a imaginii consecutive
Două culori complementare aşezate una alături alta sau una (cu suprafaţă mai mică) peste alta se întăresc reciproc.
Experimental, acest fapt se determină aşezând inele gri pe şase pătrate (colorate în roşu, albastru, galben, verde , negru, alb). Peste toate se aşează un geam alb mat. Inelul de pe roşu va fi văzut verziu, cel de pe albastru, va fi gălbui....etc. Acesta este contrastul simultan. Contrastul succesiv este reprezentat de imaginea consecutivă negativă. Imaginea consecutivă negativă apare drept rezultat al oboselii celulelor nervoase care au prelucrat imaginea colorată.
4.5. Experimente în domeniul senzaţiilor auditive
Cercetarea experimentală a senzaţiilor auditive se realizează cu ajutorul unor aparate electronice de producere a sunetelor şi de control al caracteristicilor acestora. Conține însă interes şi o serie de instrumente şi dispozitive utilizate în trecut în laboratoarele de psihologie experimentală.
4.5.1.Determinarea pragului auditiv absolut inferior al intensităţii stimulului auditiv. Se realizează cu ajutorul următoarelor instrumente şi dispozitive:
diapazonul - acuitatea auditivă este dată de timpul mediu cât sub. aude sunetul. Se fac mai multe determinări pentru o ureche cealaltă fiind acoperită.
ciocanul acustic sunetul este produs de căderea de la o înălţime variabilă a unui
o ciocan pe o suprafaţă metalică;
Acuziestezimetre ( tipuri : Zoth, Toulouse şi Vaschide, Foy, etc) care utilizează diferite principii (mecanice, electromagnetice, electromecanice) de funcţionare
Audiometrele . Sunt aparate electronice carer pot genera sunete de intensitate şi frecvenţă reglabile. Subiectul stă la o anumită distanţă şi reacţionează într-un mod prestabilit (prin instructaj) când aude sunetele emise de aparat
4.5.2.Determinarea pragului auditiv diferenţial al intensităţii. Se realizează cu pendulele acustice.
Pendulul acustic dublu Fechner. Ca principiu dispozitivul are două ciocane care cad sub unghiuri variabile pe două arcuri de cerc metalice şi produc astfel sunete de intensităţi diferite. Subiectul trebuie să spună care dintre cele două sunete auzite este mai puternic. Când nu este sigur va răspunde în consecinţă, la fel, când sunt la fel. Se lasă să cadă ciocanele sub urm unghiuri (în grade)echivalente cu tot atâtea intensităţi diferite:
32 - 50, 34 - 50, 36 - 50 etc
Pragul difereţial este egal cu diferenţa la care subiectul dă două răspunsuri din trei ''nu sunt sigur'' sau ''sunt identice''. Experienţa se continuă cu seria descrescândă.
Se face media celor două serii. Se continuă experimentul cu cealaltă ureche.
4.5.3. Determinarea pragului pentru frecvenţa (înălţimea) sunetelor. Cu un dispozitiv special, funcţionând pe principiul sirenei acustice ( de tip Cagniard sau Latour) experimentatorul poate modifica frecvenţa sunetului generat, de la valori mici care dau un sunet analog unui suflu discontinuu până la valori mari (prag absolut inferior).
Pragul absolut superior al înălţimii se stabileşte cu un dispozitiv format din cilindtri metalici (Cilindrii Koenig) care prin lovire, într-o anumită ordine, dau frecvenţe de 4096 la 32.760 cps. În acelaşi scop este utilizat fluierul Galton sau varianta sa îmbunătăţită Galton-Edelmann, care produce până la 43 de mii de vibraţii simple.
Determinarea pragului diferenţial pentru înălţime se realizează şi cu plăcile (discurile) fonografice Seashore care au fost destinate măsurării aptidunii muzicale. Proba este etalonată pe centile.
Progresele în domeniulul electronicii au permis construireea unor genereatoare de sunete cu care se experimentează după metoda modelării: se dă un ton continuu care se modulează fie după frecvenţă., fie după intensitate. Subiectul trebuie să spună dacă aude un ton constant sau variabil. Un astfel de generator poate da sunete de la 25 la 30 de mii cps. şi de o intensitate variabilă. Obţinerea unor tonuri pure se realizează prin filtre iar pentru controlul intensităţii se folosesc diferite atenuatoare. Se folosesc tuburi catodice care transpun sunetele în imagini optice.
Determinarea acuităţii auditive se realizează cu audiometrul. El permite controlul tonului, frecvenţei şi intensităţii sunetului. Este folosit atât în scopuri clinice cât şi pentru experimentare. Dispune de un dispozitiv care transmite oscilaţiile sonore prin conducţie osoasă la urechea internă pentru verificarea sistemului cohlear. Frecvenţa şi vigoarea sunt reglabile. El are şi o serie de frecvenţe fixe care au valori de octave, în cps: 128, 236, 512, 1024, 2048, 4096, 8192. Se poate determina pentru fiecare frecvenţă declinul sensibilităţii în dB, faţă de un nivel normal, mediu. Reprezentarea grafică a acestor determinări este audiograma.
Urechea mai bună se maschează cu un sunet cu 40dB deasupra pragului ei, pentru a elimina posibilitatea ca sunetul dat urechii examinate să ajungă prin conductibilitate osoasă sau deoarece urechea bună nu a fost bine etanşată. Cercetările efectuate în camere izolate fonic au dezvăluit dezavantajul că se aud zgomotele propriului corp. De aceea s-a emis ipoteza utilităţii unui fond sonor alb caree să suţină taoate frecvenţele audibile.
4.6. Modele şi tehnici experimentale în domeniul recepţiei olfactive
4.6.1. Metode de investigare a acuităţii senzaţiilor olfactive
Metoda Toulouse – Pieron. Determinările au loc într-o atmosfreă inodoră, calmă, cu t=15°C; se folosesc flacoane conţinând soluţii apoase de substanţe odorifice. Subiectului i se posedă flaconul, după scuturare, destupat, timp de 3 secunde. Subiectul inspiră natural fără efort, cu o nară în timp ce cealaltă este astupată, şi spune nu dacă nu a simţit nici un miros, dacă nu-l poate determina spune ''un miros'' sau îl denumeşte dacă dacă l-a recunoscut. Flaconul trebuie ţinut cu vată pentru a nu-i modifica temperatura. El trebuie să atingă narina cu deschizătura. După trei patru determinări se face o pauză de 2 min. pentru a preveni oboseala olfactivă.
Când se fac experimente cantitative se pune o cantitate determinată de substanţă odorifică, cunoscută într-o sticlă de un litru. Stimulul se exprimă în miligrame sau miimi de miligram de substanţă odorifică la litru de aer care este inhalat din sticla de 1 litru.
Pragul absolut (cea mai slabă concentraţie care poate fi simţită) variază foarte mult de la o substanţă la alta.
4.6.2. Aparate pentru determinarea sensibilităţii olfactive (exemple)
- Olfactomatrul Zwaademaker. Se găseşte fie în varianta de stimulare dirhinică (stimulul se aplică ambelor nări) fie în varianta monorhinică (stimulare simplă). Sunt variante care se ţin cu mâna şi variante care se fixează de masă.
Modelul cu dublă stârnire este format din două tuburi de sticlă ce trec printr-un paravan de aluminiu care împiedică scăpările de vapori de la cilindrii ceramici. Cele două tuburi sunt uşor curbate la capetele care se introduc în narine. La capătul opus aceste tuburi se introduc fiecare în câte un tub de porţelan poros care se îmbibă cu substanţa mirositoare. Cu cât tuburile de porţelan sunt trase mai în afaraă cu atât se eliberează o parte mai mare din suprafaţa lor interioară îmbibată cu substanţa odorifică de experiment. Deplasarea acestor cilindri este măsurată cu nişte cursori care se deplasează pe o scară metalică gradată. Sensibilitatea se exprimă numeric prin distanţa de deplasare a cursorilor şi este cu atât mai mică cu cât cilindrul a fost scos mai mult.
Dezavantaj: cantitatea de vapori sau gaze odorifice inspirate variazâ cu frecvenţa şi robustețea inspiraţiilor.
- Olfactometrul Elsberg-Levy elimină acest dezavantaj. Este format dintr-o sticlă de 500cm cubi în care se introduce substanţa odorifică, lichidă sau gazoasă. ea are un tub de ieşire şi unul de intrare. Cel de intrare este conectat la o seingă hipodermică cu aj. căreia se introduce în sticlă un volum determinat de aer. Tubul de ieşiere este conectat printr-un tub de latex la un dispozitiv mono sau dirhinic. Tubul de cauciuc este ştrangulat cu o clamă prin eliberarea căreia este introdus în nări volum de vapori sau gaze egal cu volumul aerului măsurat cu seringa.
Dezavantaj: nu controlează temperatura şi puritatea gazului odorific.ă cum ar fi şi gazele care pot scăpa involuntar din instalaţie.
De aceea s-au proiectat cabine libere de orice scăpări de mirosuri, în afara celor de experiment. O astfel de cabină se numeşte olfactoriu, şi este formată din perenţi etanşi şi transparenţi. Subiectul face duş şi îmbracă un costum singular inodor în anticamera cabinei. Cabina are un dispozitiv automat de purificare a aerului. Stmulii sunt controlaţi automat d.p.d.v. al umidităţii, concentraţiei, temperaturii). Prin această metodă se obţin praguri olfactive mai scăzute decât cu celelate metode.
Măsuri suplimentare: renunţarea de către subiect la fumat şi la guma de mestecat cu o oră înainte de experiment, acestea ridicând pragurile olfactive.
Experimentattorul trebuie să controleze fenomenul de oboseală olfactivă şi de adaptare. Un miros slab aplicat continuu încetează să mai fie simţit după cîteva minute. Creşterea gradului de concentraţie a unui miros poate genera un miros diferit.
Rezumat
Începuturile metodei experimentale în psihologie sunt legate de primele cercetări efectuate în domeniul proceselor psihice elementare – senzaţiile. Este oportun să ne interesăm de metodele şi modelele utilizate de primii psihologi experimentalişti pentru că ele sunt încă actuale iar rezultatele lor au aplicabilitate într-o serie de domenii ale vieţii (alimentaţie, cosmetice, supravegherea instalaţiilor automatizate complexe, transporturi, etc.).
Determinarea pragurilor senzoriale implică atât modele experimentale consacrate (metoda limitelor, metoda stimulilor constanţi, etc), cât şi proceduri statistice de prelucare a determinărilor de laborator.
Cecetarea sensibilităţii interne (interorecepţie) sau externe (exterorecepţie), a senzaţiilor auditive, olfactive, vizuale, tactile, etc. reprezintă arii interesante de experimentare ale sensibilităţii.
Întrebări pentru autoevaluare
Explicaţi caracterul statistic al pragurilor senzoriale.
În ce constă importanţa experimentelor privind interorecepţia senzorială ?
Care sunt principalele aspecte studiate experimental în domeniul exterorecepţiei?
PROBLEMELE EXPERIMENTALE ALE PERCEPŢIEI
1. Introducere.
Senzaţiile, de care ne-am ocupat în cursul anterior, reprezintă nivelul primar al lanţului procesărilor cognitive. Ele ne întinde informaţii despre proprietăţile simple şi separate ale lucruruilor şi fenomenelor. Percepţia este procesul psihic de prelucrare şi interpretare de un nivel mai complex a informaţiilor care ne parvin prin simţuri. Despărţirea senzaţiilor de percepţii este mai degrabă rezultatul unui demers analitic, propriu ştiinţei, prin care aceasta îşi adânceşte cunoaşterea, pentru că în realitate cele două procese cognitive operează ca un tot unitar, rare fiind situaţiile când avem senzaţii izolate.
Abordarea experimentală a percepţiei are câteva domenii devenite clasice. Acestea sunt: capacitatea de aprehensiune, efectele consecutive figurale, oscilaţiile percepţiei, studiul mişcărilor oculare în percepţia vizuală, fenomenele de constanţă în percepţia mărimii, formei strălucirii şi adâncimii, localizarea obiectelor în spaţiu şi orientarea spaţială, percepţia timpului a mişcării, cauzalităţii, cercetarea rolului cuvântului şi al contextului în percepţie, apărările perceptive. Asupra experimentelor consacrate studierii acestor fenomene ne vom opri în continuare.
Percepţia este un proces cognitiv complex şi nu doar o sumă de senzaţii. Vă amintiţi de la istoria psihologiei că gestaltiştii au consacrat un mare volum de cercetări descifrării legilor percepţiei.
N. Martin |
|
