| Marya |
| Administrator |
 |
| |
| Data inscrierii: 20/Iun/2008 |
| Mesaje: 1104 |
| Localitate: Constanta |
|
|
|
 |
|
 |
|
MĂSURAREA EXPERIMENTALĂ A TIMPULUI DE REACŢIE
1. Introducere
În cursurile trecute am trecut în revistă principalele modele de abordare experimentală a proceselor senzoriale, perceptive şi a memoriei. Experimentele în domeniul acestor procese psihice cognitive au presupus într-o configurație oarecum implicită problema vitezei cu care răspundem într-o manieră mai mult sau mai puţin elaborată, la nivelul comportamentului observabil sau doar în plan ideomotor la diferitele stimulări prelucrate de sistemul cognitiv ca imagini prezente, ca senzaţii, ca percepţii sau ca imagini trecute. Cel puţin din punct de vedere experimental, problema timpului de reacţie este, prin urmare, solidar legată de aceea a vitezei perceptive (pe care Thurtstone a identificat-o încă din 1937 ca fiind unul dintre cei opt factori intelectuali), a vitezei de reactualizare a urmelor (engramelor) experienţei trecute şi nu în ultimul rând a rapidităţii deciziei care, ca şi percepţia, angajează procesul psihic cel mai complex , gândirea.
1.1. Cum trebuie abordat acest curs
Revedeţi problemele percepţiei. Pe urmă ce vă veţi fi oprit asupra cursului următor referitor la atenţie, reveniţi asupra articulaţiilor esenţiale ale cursului prezent.
Cu cronometrul unui ceas electronic, care măsoară sutimi de secundă, sau căutând pe internet cuvântul cheie « reaction time » pentru a identifica diverse programme adecvate, efectuaţi experimente privitoare la timpul de reacţie. Conexiunile cu temele precedente sunt destul de importante pentru înţelegerea problemelor din acest curs. Iată unele întrebări care vă dau informaţii despre cât de bine veţi putea realiza aceste legături :
Care factori influenţează viteza cu care se succed modelele stelare din experimentele privind oscilaţiile percepţiei ?
Care factori influenţază durata memoriei senzoriale ?
Ce este câmpul perceptiv şi care este durata standard de expunere a stimulilor în experimentele consacrate lui ?
2.1. Obiectivele cursului
Odată cu parcurgerea acestui capitol veţi fi capabili:
să distingeţi principalele etape, modele şi mijloace de investigare a timpului de reacţie.
să alegeţi tiparul experimental corespunzător pentru verificarea unei anumite ipoteze privind timpul de reacţie (TR)
să desfăşuraţi un experiment cu una sau mai numeroase variabile independente, având ca variabilă dependentă TR.
să valorificaţi şi să evaluaţi critic informaţiile provenite din parcurferea unor cercetări consacrate acestei teme.
3. Scurt istoric.
Termenul de timp de reacţie a fost întrebuințat pentru întâia dată de Exner (1873) pentru a desemna intervalul scurs de la adăugarea stimulului până la declanşarea comportamentului de răspuns.
În 1820 un alt astronom Bessel a explicat această eroare apelând la noţiunea de ecuaţie personală.
Ca momente mai importante în conturarea preocupării ştiinţifice pentru timpul de reacţie (TR) sunt citate următoarele contribuţii:
În anul 1861 astronomul eleveţian Hirsch a cercetat sistematic timpul de reacţie cu ajutorul unui aparat produs de Hipp.
Fiziologul Helmoltz (1850) studiază viteza de transmitere a influxului nervos prin nervul motor de broască. El a înregistrat timpul scurs între momentul stimulării electrice şi cel al contracţiei musculare. Viteza de transmitere a influxului nervos reprezintă un alt mod de exprimare a TR când se cunoaşte lungimea traiectului nervos.
Un alt fiziolog Donders (1865-1866), olandez, elaborează următoarele eșantioane experimentale de abordare a TR, care sunt valabile şi astăzi: a) se aplică subiecţilor unul şi acelaşi stimul de mai multe ori şi se înregistrează timpul de reacţie simplu; b) se aplică subiecţilor stimuli diferiţi (pătrate, cercuri, culori diferite, etc.), şi se înregistrează reacţiile diferite, numite reacţii la alegere; c) se aplică subiecţilor stimuli diferiţi cu precizarea de a răspunde în cazul unui anume stimul (ex. sunet înalt) şi de a nu răspunde la altul (ex. sunet grav.)
Timpul înregistrat în modelele b şi c se mai numeşte TR disjunctiv.
Odată cu aceste cercetări caracterul diferenţial al TR. a devenit evident.
Trebuie menţionat că în sec. XX cercetările privind timpul de reacţie se amplifică, din pricina dezvoltării tehnologiei. O serie de maşini şi echipamente (militare, transporturi rutiere şi feroviare, tablourile de comandă din industria automatizată, etc.) necesită timpi scurţi de răspuns. A apărut problema selecţiei acelor persoane care au viteze de răspuns optime. Pe de altă parte, cunoscându-se pe baze experimentale, limitele umane ale reacţiei de răspuns s-au proiectat echipamente adaptate caracteristicilor psihofiziloge proprii naturii umane. În afara funcţiei psihodiagnostice, modelele experimentale ale TR. au devenit metode de cercetare a nivelului de solicitare neuropsihică în diferite posturi de muncă.
4. Instrumente şi tehnici utilizate în măsurarea TR
- Cronometre mecanice ( cu probabilitatea de măsurare a unei cincimi sau a unei zecimi de secundă) şi electronice (care măsoară 1/100 s).
- Cronoscoape electronice cu afişare digitală care pot masura până la 1/1000 s.
Sunt de notorietate cronoscoapele electronice Zac, Takei, precum şi cronometrul electronic elaborat de I.F.A. Bucureşti cu posibilitatea de a măsura 10-3s. El este încă prezent în multe laboratoare de psihologie experimentală şi aplicată din ţara noastră.
Schema de funcţionare a aparatelor moderne, cronoscoape sau polireactometre cuprinde un bloc de programare a stimulilor şi de afişare a TR, un bloc de înregistrare a răspunsurilor subiectului, prevăzut cu dispozitive (chei, pedale, manete) de răspuns.
În ''istoria'' dispozitivelor de măsurare a TR. sunt consemnate aparate funcţionând pe principii mecanice sau electromecanice care astăzi nu mai sunt utilizate: cronoscopul Hipp, electrocronoscopul Hammer-Hipp. (Pentru detalii vezi în A. Roşca, 1971, p.151-186).
Indiferent de varianta de construcţie, se consideră că reacţia efectuată prin eliberarea dispozitivului de răspuns este mai relevantă decât aceea care constă în apăsarea aceluiaşi dispozitiv.
5. Desfăşurarea experimentelor privind TR.
Experimentele cuprind o fază de instructaj şi de antrenament prin care subiecţilor li se facilitează formarea deprinderilor corecte de lucru. În acest fel variabilele străine care ţin de cunoaşterea preexperimentală a sarcinii sunt menţinute sub control prin egalizare.
În experimentele clasice, subiectul este pregătit printr-un semnal de avertizare, ''Acum !'', cu 1-4 secunde înainte de producerea stimulului (sonor, de deosebite tonalităţi sau intensităţi, coloraţi, verbal, etc.).
În experimentele efectuate cu aparatură electronică modernă sau, mai nou, cu susținerea computerelor dotate cu microprocesoare de mare viteză există posibilităţi multiple de programare a unor variate condiţii experimentale, privind natura stimulilor, durata, intervalul dintre stimuli, modalitatea de răspuns, etc. În aceste condiţii, când stimulii se succed automat, se renunţă la averizarea fiecărui stimul.
De obicei intervalele dintre stimuli sunt diferite pentru a împiedica formarea reacţiei condiţionate la durată.
Atenţia subiectului poate fi orientată prin instructajul dat de examinator pe :
stimulul aşteptat. În acest caz subiectul angajează o atitudine ''senzorial''.
reacţia de răspuns. În acest caz atitudinea dominantă este ''motorie''.
Aceste atitudini sunt adoptate în mod alternativ de către subiect funcţie de natura sarcinii prescrise prin instructaj.
În mod obişnuit se aplică fie serii de 15-30 de minute cu pauze între stimulări de 0-30 de secunde, fie serii de 20-50 de stimulări urmate de scurte pauze.
Pe măsură ce stimulii se succed, se observă o scădere a timpului de răspuns ca urmare a învăţării. Timpii de reacţie se trec în protocoale (tabele) individuale sau colective pentru a facilita tratarea lor statistică. Timpii de răspuns atipici ( foarte îndepărtaţi ca valoare de cei mai mici sau de cei mai mari timpi realizaţi de subiect) se elimină din protocol.
Într-o reprezentare grafică cei ''n'' timpi de reacţie inregistraţi în cazul unui subiect se notează pe ordonată. Pe abscisă se trec cele ''n'' stimulări, de la 1 la n. Se observă că baleiajul timpilor individuali în jurul mediei tinde să-şi diminueze aplitudinea sub influenţa acomodării cu sarcina.
media
1 2 3 4 5 .......n
Alţi autori propun calcularea pe lângă TR a abaterii standard ca un indicator al gradului de variabilitate a valorilor la acelaşi subiect şi implicit al fluctuaţiilor performanţei.
O serie de modele experimentale utilizează stimulii verbali şi/sau reacţii verbale. Aceste experimente se numesc asociativ-verbale. Se utilizează următoarele tipuri de asociaţii: 1. asociaţie directă; 2) asociaţie liberă continuă; 3)asociaţie liberă discretă; 4) asociaţie controlată (dirijată) continuă; 4) asociaţie controlată discretă.
5.1. Experimentul prin asociaţie directă. Timpul de reacţie = durata neapărată pentru citirea cu voce tare a unor simboluri verbale (litere, cuvinte, cifre) sau durata necesară pentru denumirea unor stimuli concreţi (culoare, obiect, figură geometrică), ori timpul scurs de la prezentarea stimulului până la apariţia reacţiei verbale.
5.2. Experimentul prin asociaţie liberă continuă. Subiectului I se prezintă un cuvânt stimul. El trebuie să răspundă cât mai repede cu o succesiune de cuvinte izolate (cât mai multe). De exemplu se notează timpul exploatat pentru rostirea a 8 cuvinte. Se poate proceda şi invers, adică fixând un timp limitat şi numărând câte cuvinte au fost spuse.
5.3. Experimentul prin asociaţie liberă discretă
În cazul acestei metode subiectului I se posedă cuvinte inductoare la care subiectul trebuie să răspundă, de fiecare dată, cu un alt cuvânt. Experimentul este precedat de un exerciţiu preliminar. Stimulii sunt prezentaţi fie oral fie vizual. Subiectul rosteşte cuvântul asociat spontan cu cuvântul inductor. Cuvintele inductoare sunt asociate cu cuvinte cu semnificaţie neutră pentru subiect.
Jung, a utilizat un astfel de model experimental pentru a identifica complexele la nivel inconştient. Creşterea timpului de reacţie în legătură cu unele cuvinte inductoare semnifică prezenţa unor complexe (rezistenţe) în jurul unor semnificaţii legate de acele cuvinte. Uneori odată cu TR se măsoară şi rezistenţa electrică a pielii, pentru a evidenţia componenta afectogenă a compelexului.
5.4. Asociaţia controlată continuă. Subiectul rosteşte doar acele cuvinte care sunt asociate cu cuvântul inductor.
5.5. Asociaţia controlată discretă. Subiectul răspunde la cuvântul stimul doar prin sinonimul, omonimul acestuia sau printr-un cuvânt care indică o parte a obiectului desemnat prin cuvântul inductor.
În experimentele asociativ verbale sunt utilizate dispozitive specifice care să poată declanşa cronometrul cronoscopului odată cu producerea stimulului verbal sau să-l întrerupă odată cu reacţia verbală a subiectului.
Clasică este cheia vocală (sau labială) a lui Cattell, de forma unei pâlnii prevăzută cu o membrană sensibilă ca aceea a difuzorului. Odată cu producerea stimulului vebal , sau a reacţiei verbale de răspuns, membrana vibrează şi întrerupe un atingere electric. Această întrerupere este marcată pe banda de hârtie cu deplasare continuă a unui aparat înregistrator numit kimograf. Timpul de răspuns se citeşte pe gradaţiile hârtiei.
Astăzi sunt utilizate cronoscoape electronice cărora li se ataşează două laringofoane, unul pentru subiect, altul pentru experimentator. (Pentru detalii vezi Roşca, 1971).
6. Factorii de influenţă ai TR
Timpul de reacţie este variabilă dependentă în raport cu următoarele tipuri de condiţii de influenţă (variabile independente):
6.1. Modalitatea senzorială. Odată cu schimbarea modalităţii senzoriale TR se modifică. Astfel TR este mai mic la stimulii sonori decât la cei luminoşi. (deoarece stimulii luminoşi acţionează indirect asupra tesutului nervos prin mediatori chimici). TR la stimulii algici este mai mare fiindcă aici apare mai întâi senzaţia tactilă şi numai apoi aceea de durere. Compensarea modalităţilor senzoriale între ele, privitor la TR) este imposibilă căci intensităţile fizice ale stimulilor specifici diferitelor modalităţi senzoriale nu sunt comparabile.
6.2. Calitatea senzorială. TR este mai concis pentru stimulii gustativi săraţi decât pentru cei amari El diferă şi de la o culoare la alta utilizată ca stimul.
6.3. Vigoarea stimulului. TR se reduce proporţional cu creşterea intensităţii stimulului, tărie care totuşi trebuie să se încadreze în limite rezonabile (fără să devină nocive). Intensitatăţile a doi stimuli adresaţi unor modalităţi senzoriale distincte pot avea un efect sumatoriu. Astfel un sunet şi un şoc electric pot determina un TR mai scurt, decât fiecare în mod separat.
De asemenea, amplitudinea modificării intensităţii stimulului, de la o stimulare la alta, are rol de variabilă independentă. Cu cât modificarea este mai mare cu atât TR este mai scurt. Scăderea intensităţii stimulării determină o scădere mai semnificativă a TR decât creşterea ei.
6.4. Suprafaţa stimulată. Creşterea suprafeţei stimulate la nivelul organului receptor micșorează în mod proporţional TR. Acest fenomen este mai evident în cazul stimulărilor tactile şi termice.
6.5. Intervalul dintre semnalul pregătitor şi stimul. Acest interval trebuie să nu fie mai mic de o secundă şi nu mai mare de patru secunde. Creşterea intervalului ponderează alerta senzorială, şi, implicit, creşte TR.
Scurtarea sub limita de o secundă a intervalului dintre semnalul pregătitor ('' acum'', ''atenţie'') poate perturba comportamentul de răspuns.
6.6. Apariţia sau încetarea stimulării. Sunt unele cercetări, neconfirmate de către altele, potrivit cărora, în cazul stmulilor luminoşi, TR la încetarea stimulării este mai mic decât la apariţia ei. În astfel de experimente subiectul este obişnuit în prealabil să apese cheia de răspuns, fie când apare stimulul luminos, fie îndată ce acesta dispare.
6.7. Similaritatea stimulilor. Cu cât asemănarea stimulilor (cu privire la vitalitatea sau înălţimea sunetelor, la apropierea nuanţelor culorilor, semnificaţia cuvintelor, etc.) este mai mare, cu atât creşte travaliul discriminativ şi deci cu atât cresc latenţele răspunsurilor.
6.8. Numărul stimulilor şi al răspunsurilor. Are loc acelaşi fenomen menţionat la punctul 7.
6.9. Nivelul motivării subiectului în sarcina experimentală. O motivaţie mai înaltă, creată experimental prin întărire pozitivă sau negativă (ex.: aplicarea unui şoc electric, ori de câte ori subiectul amână răspunsul), dtermină scurtarea TR.
6.10. Stările de anxietate, oboseală, consumul unor substanţe (alcool, droguri) determină variaţii intraindividuale mari ale TR.
6.11. Cunoaşterea preexperimentală şi cunoaşterea rezultatului reacţiei determină scurtarea TR.
Rezumat
Termenul de timp de reacţie a fost folosit pentru prima dată de Exner (1873). În anul 1861 astronomul eleveţian Hirsch a cercetat sistematic timpul de reacţie cu ajutorul unui aparat construit de Hipp. Fiziologul Helmoltz (1850) studiază viteza de transmitere a influxului nervos prin nervul motor de broască. Donders (1865-1866), elaborează modelele experimentale de abordare a TR, care sunt valabile şi astăzi : timpul de reacţie simplu, timpul de reacţie reacţie la alegere. În experimentele privind TR atenţia subiectului poate fi orientată prin instructajul dat de examinator pe :stimulul aşteptat sau pe reacţia de răspuns.
O serie de modele experimentale utilizează stimulii verbali şi/sau reacţii verbale. Aceste experimente se numesc asociativ-verbale. În calitate de variabilă dependentă TR este influenţat de o înșiruire de factori : modalitatea senzorială, calitatea senzorială, robustețea stimulului, suprafaţa stimulată, apariţia sau încetarea stimulării, similaritatea stimulilor, numărul stimulilor şi al răspunsurilor, nivelul motivării subiectului în sarcina experimentală, stările de anxietate, oboseală, consumul unor substanţe nocive, cunoaşterea preexperimentală şi cunoaşterea rezultatului reacţiei.
Întrebări pentru autoevaluare
Ce sunt timpii de reacţie necomplicat şi disjunctiv ?
Care sunt tipurile de experimente asociativ-verbale ?. Care sunt elementele lor comune şi diferenţiatoare ?
Care sunt variabilele indepentente care modifică TR ?
ABORDAREA EXPERIMENTALA A ATENŢIEI
1. Introducere
Un reputat profesor şi psiholog român definea atenţia ca pe un proces reflectoriu lipsit de un conţinut propriu ( P.Popescu-Neveanu, 1976). Nu discutăm aici universalitatea principiului reflectării în psihologie, ci un adevăr pe care psihometricienii l-au constatat demult în practică, anume corelaţiile nesemnificative între diferitele teste de atenţie, fapt care poate fi explicat prin faptul că atenţia tinde să împrumute conţinuturile proceselor sau activităţilor psihice pe care le susţine. Acesta este un rațiune în plus ca în experimentele pe care le vom prezenta în continuare să avem mereu în minte faptul că putem vorbi de o atenţie senzorială, de o atenţie perceptivă şi de ce nu chiar de o atenţie mnemică atunci când activarea psihică este focalizată pe reţinerea sau actualizarea unor informaţii. La fel de evidentă este conduita atentă în rezolvarea unor situaţii problematice care angajează operaţiile gândirii. Fără selectarea informaţiei şi minus focalizarea (concentrarea pe datele relevante ale problemei) soluţia ar apărea cu dificultate.
1.1. Cum poate fi abordat în mod eficient acest curs
Revedeţi ideile principale ale cursului privind percepţia, deoarece, aşa cum veţi vedea, majoritatea experimentelor asupra atenţiei utilizează drept sarcini experimentale diferite activităţi perceptive.
Citiţi mai întâi titlurile subcapitolelor acestui curs pentru a avea o perspectivă de ansamblu asupra structurii acestuia. În acest stadiu anumite noţiuni le puteţi fixa mai bine apelând la un dicţionar de psihologie.
În etapa imediat următoare insistaţi pe fiecare subcapitol în parte şi nu treceţi la următorul până când nu vă sunt clare ipotezele, planul şi desfăşurarea experimentului, concluziile la care astea au condus. La final, ajutându-vă de rezumat încercaţi să reproduceţi ideile principale ale întregului curs.
1.2. Obiectivele cursului
La sfârşitul acestui curs veţi fi capabili:
Să imaginaţi şi să desfăşuraţi o serie de experimente pentru verificarea ipotezelor proprii privind un alură sau altul legat de atenţie.
Să înţelegeţi mai bine importanţa studierii atenţiei în diferite domenii ale vieţii.
Să înţelegeţi în articulaţiile sale esenţiale oricare cercetare efectuată asupra atenţiei şi să estimaţi critic valoarea de cunoaştere pe care aceasta o aduce.
Principalele aspecte ale atenţiei care sunt abordate experimental sunt selectivitatea, caracterul conştient-inconştient şi vigilenţa
Metodele şi tehnicile experimentale în domeniul selectivităţii atenţiei pot fi sistematizate funcţie de aceste modele deoarece au fost utilizate în scopul validării lor.
2. Experimente bazate pe audiţiile dihotomice
Experimentele de acest tip au testat fiecare una dintre următoarele trei ipoteze cu privire la faptul că selectivitatea atenţiei s-ar datora unui filtru care funcţionează: 1) la capătul incipient (senzorial) al lanţului procesărilor cognitive; 2) la capătul terminal al proceselor cogniţiei şi 3) intermediar (filtre atenuate).
2.1. Ipoteza filtrajului senzorial. Broadbent (1958) a elaborat întâiul model al atenţiei selective. Autorul consideră că informaţia senzorială, înainte de a fi procesată şi stocată în memoria de lungă durată, este mai întâi depozitată în memoria de scurtă perioadă şi filtrată de o serie de filtre senzoriale. Aceste filtre blochează unele informaţii şi dau prioritate altora deoarece există de fapt un singur canal de procesare. Datele care au confirmat acest model provin dintr-un model experimental de ascultare dihotomică. Subiecţii de experiment primesc, simultan, sau la intervale foarte scurte de timp, mesaje diferite la o ureche şi la cealaltă. O ureche primeşte mesajul ţintă pe care este focalizată atenţia. Conform instructajului iniţial dat de experimentator, subiectul va trebui să reproducă acest mesaj nonţintă. Chiar dacă o frază nonţintă, de exemplu, este repetată de 30 de ori, aceasta nu va fi reţinută.
Astfel într-un experiment subiecţilor le-au fost prezentate dihotomic trei perechi de cifre, astfel:
Urechea stângă Urechea dreaptă
7 6
4 8
8 9
Subiecţii îşi aminteau cu mai mare uşurinţă cele trei cifre prezentate la o ureche sau la cealaltă, adică 7,4,8, sau 6,8,9 decât perechile, respectiv 76, 48, 89.
Interpretarea dată de Broadbent acestor rezultate se bazează pe ipoteza filtrului senzorial selectiv care ar stabili prioritatea în procesarea mesajelor deoarece sistemul de procesare conține de un singur canal. Această prioritate se realizează funcţie de ordinea semnalelor (primul) de înălţimea sunetului şi de intonaţie. Mesajele sunt stocate mai întâi în memoria de scurtă durată, după care mesajul selectat de înspre filtru senzorial este transmis canalului unic de procesare şi de aici către memoria de îndelungă durată.
Faptul că în experimentele de ascultare dihotomică, din mesajele ignorate nu se reţin decât caracteristicile fizice, a condus la concluzia că selecţia informaţiei se produce înainte de a fi stocată în memoria de scurtă durată. Rezultatul că doar informaţia ţintă poate fi reţinută ar dovedi că doar ei i s-a dat acces în MSD. Potrivit acestui model atenţia selectivă ar funcţiona după principiul tot sau nimic.
2.2. Ipoteza filtrelor târzii. Totuşi modelul timpuriu nu poate explica fenomenul „coktail-party” studiat de Cherry (1953): în condiţii normale, la o petrecere, în ciuda vacarmului putem să ne concentrăm asupra unei conversaţii; în condiţii experimentale de stârnire auditivă dihotomică subiecţii nu reţin din mesajele de la urechea cu mesaje nonţintă decât caracteristicile fizice privind vocea (feminină-masculină, intensitatea şi intonaţia vocii). Pare mai degrabă plauzibil că se află totuşi mai multe nivele de selectare în virtutea cărora este posibil ca urmărind un mesaj ţintă subiectul să reţină la cealaltă ureche un nume. T Malim (1999) menţionează următoarele variabile care în dizainuri experimentale ca acela menţionat mai sus pot influenţa performanţele atenţiei selective: experienţa anterioară în experimente cu audiţie dihotomică, lipsa similarităţii informaţiilor transmise la o ureche şi la cealaltă.
Allport şi colaboratorii (197 ) au efectuat următorul experiment pentru a demonstra rolul facilitant al reţinerii a două materiale diferite: Subiecţii, muzicieni care aveau sarcina să reţină un discurs verbal în timp ce interpretau o partitură muzicală, au concretizat cele două activităţi fără ca interpretarea să interfereze cu urmărirea discursului.
Mai mult, o serie de alte experimente au relevat faptul că interpretarea mesajului ţintă se realizează cu aportul mesajului neutru. De exemplu interpretarea unui mesaj ţintă ambiguu „ George se apropie de bancă” utilizează informaţia neutră a mesajului nonţintă de la cealaltă ureche „ şcoală” sau „ CEC” (Miclea, 1999). De asemenea mesajele ţintă recepţionate conştient se realizează pe seama unor informaţii recepţionate inconştient la cealaltă ureche: Gray şi Weddburn (1960) au realizat următorul experiment cu audiţie dihotomică care furnizează date concludente în legătură cu faptul în discuţie: Ei au prezentat subiecţilor următoarele mesaje:
Urechea stângă urechea dreaptă
Cine 6
8 merge
acolo 7
Subiecţii au reactualizat mesajele coerente „ Cine merge acolo” şi 687.
De asemenea, în alte experimente autorii prezentau un mesaj cu sens la o ureche şi un mesaj scutit de sens la cealaltă ureche. Deşi, conform instructajului subiecţii îşi focalizau atenţia pe mesajul ţintă relatau ulterior mesaje hibride, adică combinaţii cu sens ale mesajelor recepţionate la ambele urechi.
Von Wright şi colab. au confirmat aceste efecte prin următorul experiment desfăşurat în două faze: Mai întâi subiecţiilor li se prezenta un cuvânt care era însoţit de un şoc electric de mică intensitate. În a doua fază a experimentului odată cu mesajul ţintă subiecţii primeau la cealată ureche un mesaj neutru în care era adăugat cuvântul ce fusese condiţionat la şocul electric. Prezenţa acestui cuvânt determina modificarea reacţiei electrogalvanice, răspunsul emoţional fiind un indiciu al procesării semantice inconştiente.
Toate aceste rezultate experimentale dovedesc că mesajele ignorate pot fi prelucrate semantic chiar dacă nu au intrat în câmpul atenţiei ceea ce înseamnă că filtrajul se petrece mai târziu această etapă.
Pe această bază Norman (1968) a propus șablonul filtrajului târziu. Potrivit acestui model filtrul s-ar situa mai aproximativ de capătul final al sistemului procesării. Mesajele sunt procesate d.p.d.v. al caracteristicilor lor fizice de o manieră nesegregaţionistă. Ulterior pe lanţul procesărilor cognitive, la nivelul procesării semantice vor fi facilitate şi reţinute acele informaţii care se vor fi dovedit relevante în virtutea unor mecanisme de pertinenţă. De aceea acest model se mai numeşte şi prototipul pertinenţei.
Principala limită a acestui model constă în faptul că postulează efectuarea selecţiei doar la indice semantic. Consecinţa logică ar fi că n-ar trebui să întâmpinăm nici o dificultate în a discrimina, la aceeaşi ureche, sub profilul caracteristicilor fizice (intensitate, frecvenţă sau care ureche) două mesaje diferite.
2.3. Ipoteza filtrelor atenuate. Pornind de la limitele celor două modele cercetătoarea americană A. Treisman (1964, 1988) propune exemplarul filtrelor atenuate. Potrivit acestor mesaje filtru nu blochează mesajele neselectate ci doar le atenuează din intensitate pentru a putea fi prelucrate informaţiile relevante. Următorul experiment a determinat-o pe cercetătoare să considere, contrar modelului filtrajului târziu, că selecţia informaţiei este totuşi posibilă încă la nivelul combinării caracteristicilor fizice ale stimulilor deci contrar modelului filtrului târziu. Totuşi spre deosebire de modelul filtrului timpuriu autoarea postulează caracterul preatenţional, deci automat, al procesărilor trăsăturilor stimulilor. Aceasta s-ar realiza pe baza detectorilor de trăsături despre care am vorbit în capitolul despre percepţie. Odată cu acest experiment ne familiarizăm cu un alt stil experimental utilizat în studiul atenţiei vizuale
Subiecţilor le erau prezentate pe monitor, pe durata a câtorva sutimi de secundă o serie de configuraţii formate din figuri geometrice dispuse aleatoriu (pătrate şi triunghiuri albe sau negre). Subiecţii trebuiau să răspundă prin apăsarea unei taste ori de câte ori considerau că au văzut un anumit stimul ţintă, de exemplu un triunghi. Într-o altă fază a experimentului subiecţii trebuiau să reţină prezenţa în configuraţie a unui stimul precizat prin două caracteristici: pătrat de colorit albă. S-au obţinut timpi de răspuns mai mari în a doua situaţie experimentală decât în prima, ceea ce confirmă că dacă procesarea unei singure trăsături este preatenţională, automată, procesarea a două sau mai multe trăsături este un proces atenţional care implică decizia. Concluzia este că atenţia selectivă nu procedează după modelul tot sau nimic ci printr-o succesiune de procesări care au loc la niveluri diferite. Aşa cum remarcă Miclea (1999) modelul filtrelor atenuate ajunge să nege ideea însăşi de filtrare a informaţiei deoarece întregul sistem cognitiv devine un mecanism de filtrare a informaţiei.
3. Experimente neoconexioniste privind nivelurile de procesare. Aceste experimente susţin un model al atenţiei bazat pe resurse. Potrivit acestui model selectivitatea atenţiei nu se bazează pe filtrări ci pe gestionarea resurselor limitate ale sistemului cognitiv, comparativ cu amploarea informaţiilor care ne parvin din mediu intern şi extern. Această gestionare constă în alocarea preferenţială a unor resurse de tratare cognitivă a unor informaţii cu mai mare semnificaţie sau valoare adaptativă. Selecţia informaţiei s-ar realiza la diferite niveluri de adâncime a procesării cognitive. Se vor folosi cu atât mai multe resurse cu cât nivelul este mai profund adică cu cât angajează procese cognitive mai complexe.
Jonhston şi Heinz care au propus acest model în 1978 au realizat următorul experiment de confirmare: Subiecţii primeau la ambele urechi atât cuvinte ţintă cât şi cuvinte neutre în două situaţii experimentale diferite: a) cuvintele erau rostite de aceeaşi voce masculină ceea ce echivala cu discriminare scăzută; subiecţii discriminau cuvintele doar pe baza informaţiilor semantice. În situaţia b) cuvintele ţintă erau rostite de o voce feminină iar cuvintele neutre de o voce masculină. În acest caz subiecţii aveau informaţii senzoriale suplimentare. Cuvintele nonţintă au fost mai bine reamintite în situaţia a) decât în situaţia b), deoarece discriminarea era mai simplă şi erau angajate mai puţine resurse cognitive.
Într-un alt experiment Johnston şi Wilson au obţinut alte dovezi privind selectivitatea atenţiei ca o funcţie a gestionării resurselor de tratare a informaţiei. Ei au prezentat subiecţilor la ambele urechi cuvinte ţintă însoţite de cuvinte neutre care exprimau fie o caracteristică proprie fie una neutră sau improprie cuvântului ţintă ( ex. urs – brun; urs – suferind), în cadrul a două situaţii experimentale: 1) excluzând specificarea urechii la care va fi auzit cuvântul ţintă ceea ce echivalează cu o sarcină de atenţie generalizată. 2) cu specificarea urechii receptoare a cuvântului ţintă. În situaţia de atenţie generalizată detectarea cuvintelor ţintă devenea dificilă dacă erau însoţite de cuvinte neutre şi teribil de dificilă pentru cuvintele improprii asociate cuvântului ţintă. Dificultatea procesării în atenţia generalizată, care în alte modalităţi experimentale conduce la creşterea timpului de latenţă, este indiciul unui nivel de procesare mai complex care după Malim (1999) este semantic , pe când atenţia focalizată din a a doua modalitate experimentală ar angaja un nivel inferior, funcţie de factori fizici (vocile diferite).
4. Modele experimentale pentru studiul vigilenţei
Comportamentul vigilent a fost definit şi cercetat în legătură cu aspectul monoton al sarcinii, caracteristică proprie unor activităţi unde frecvenţa stimulilor şi gradul de precizare al cadrului spaţio-temporal de producere al acestora sunt reduse (radar, camerele de comandă, etc.)
Primele cercetări au fost întreprinse de Makworth în 1940. El a utilizat ca situaţii experimentale: 1) testul radar: pe un ecran semnalele relevante apăreau în condiţii de „zgomot” vizual.
2) testul de audiţie a sunetelor cu durata de 2,5 secunde, care apăreau la intervale de 18 sec.
3) testul ceasului. Subiectul trebuia să sesizeze momentele în care arătătorul mare sărea uneori două gradaţii, sau când îşi încetinea sau îşi accelera mersul. Variabila dependentă era reprezentată de: latenţa răspunsurilor, rata erorilor, potenţialele evocate ale EEG.
În ţara noastră un institut de cercetări al Ministerului Muncii a realizat în deceniile trecute un aparat numit „Cronovigimetru” care reprezintă o materializare a modelului lui Makworth.
Concluziile cercetării întreprinse de autorul citat au fost că performanţa în sarcini de vigilenţă este influenţată de: 1) caracteristicile semnalelor ţintă ( intensitate, frecvenţă, prezentare, durată, locaţie.;
2) Cunoaşterea rezultatelor obţinute.
3) Nivelul de stimulare (apariţia unor semnale care întreţin nivelul de activare neuropsihică)
4) Administrarea de amfetamine sporeşte performanţa
5) Tipul de personalitate; introvertiţii sunt mai eficienţi.
Mackworth a explicat rezultatele cercetărilor pe baza teoriei condiţionării clasice.
Eysenck se bizuie în explicaţiile sale pe ipoteza confirmată parţial a unei activităţi mai intense a sistemului limbic. Performanţele la sarcinile de vigilenţă se depreciază în timp din cauza fenomenului de stingere care are loc pe scoarţă datorită caracterului neregulat şi aleatoriu al apariţiei semnalelor relevante.
Mai valabile par a fi explicaţiile care se sprijină pe teoria nivelurilor de activare sau de alertă senzorială (excitabilitatea). Excitabilitatea este o caracteristică tipologică. Ea se exprimă prin înlocuirea în sarcini de vigilenţă a undei cerebrale alpa cu undele beta. Între excitabilitate şi performanţă este o relaţie exprimată printr-un „U” inversat: performanţa vigilă este maximă pentru un nivel de activare mediu (optim de activare).
Pe această bază sunt utilizaţi ca indicatori ai excitabilităţii; răspunsul galvanic, frecvenţa cardiacă, diametrul pupilar, potenţialul de acţiune.
Rezumat.
Principalele aspecte ale atenţiei care sunt abordate experimental sunt selectivitatea, caracterul conştient-inconştient şi vigilenţa. Modelul experimental cel mai des utilizat este acela al audiţiilor dihotomice. El a fost utilizat de diferiţi autori pentru a testa trei ipoteze diferite privind locul unde s-ar situa filtrul pe seama căruia este pusă selectivitatea atenţiei. Acestea sunt ipoteza filtrului senzorial, ipoteza filtrelor intermediare sau atenuate şi ipoteza filtrelor târzii. Datele mai vechi şi mai noi înclină balanţa în favoarea primei ipoteze deşi sunt o serie de date cum ar fi fenomenul de Coktail party care nu-şi găsesc o explicaţie satisfăcătoare în lumina ipotezei amintite, fapt care face mai plauzibilă ultima ipoteză.
O ipoteză mai recentă este aceea promovată de neoconexisionişti (Jonhston şi Heinz , 1978) potrivit cărorar selectivitatea atenţiei nu se bazează pe filtrări ci pe gestionarea resurselor limitate ale sistemului cognitiv. Această gestionare constă în alocarea preferenţială a unor resurse de tratare cognitivă a unor informaţii cu mai mare semnificaţie sau valoare adaptativă. Selecţia informaţiei s-ar realiza la diferite niveluri de adâncime a procesării cognitive.
Cercetările privind vigilenţa ( ca o atenţie difuză) u fost determinate de o serie de cerinţe privind utilizarea eficientă a radarelor. Makworth în 1940 a utilizat ca situaţii experimentale: testul rada, testul de audiţie a sunetelor cu durata de 2,5 secunde, care apăreau la intervale de 18 secunde şi testul ceasului. Variabila independentă era reprezentată de: latenţa răspunsurilor, rata erorilor, potenţialele evocate ale EEG. Explicaţiile cele mai plauzibile generate de experimentele privind vigilenţa se bazează pe teoria nivelurilor de activare sau de alertă senzorială (excitabilitatea).
Întrebări pentru autoevaluare
Care este raţiunea (motivul) ipotezei filtrului ?
De ce nu corelează între ele testele de atenţie ?
Ce fapt ştiinţific relevează efectul „Coktail Party” ?
Care sunt asemănările şi deosebirile privind modelul experimental şi ipotezele experimentelor întreprinse de Broadbent, pe de o parte şi de Gray şi Weddburn pe de altă parte ?
Cât de diferite sunt modelele filtrului târziu şi al filtrului sensorial ?
Enunţaţi dovezile experimentale care susţin ipoteza selectivităţii atenţiei ca o funcţie a gestionării resurselor de tratare a informaţiei.
Ce este vigilenţa şi care sunt modelele experimentale consacrate investigării ei ?
Bibliografie
Malim, T., 2002 - Procese cognitive, Ed. Tehnică, Bucureşti.
FLORU R, 1967. - Psihofiziologia atenţiei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.
ABORDAREA EXPERIMENTALĂ A GÂNDIRII
Introducere
În raport cu procesele cognitive studiate anterior gândirea reprezintă treapta cea mai înaltă de procesare a informaţiilor. Ea reprezintă un anasamblu de operaţii graţie cărora cunoştinţele noastre despre lume şi despre noi înşine capătă caracter ipotetico-deductiv, adică nu vizează doar obiectele prezente ci pe cele posibile, nu obiectele particulare cI clasele de obiecte şi fenomene.
Gândirea ca anasamblu operaţional prelucrează informaţiile de natură senzorial-perceptivă, din memorie, reprezentări şi imaginaţie.
Pe de altă parte anumite procesări specifice gândirii cum sunt generalizarea, abstractizarea, categorializarea sun prezente în anumite grade începând cu percepţia. Este important, de aceea să vă amintiţi aceste aspecte din cursurile trecute. Iată câteva întrebări care vă vor ghida eforturile :
Cum recunoaştem obiectele percepute (în virtutea căror mecanisme ?, Vezi T. Malim - rezumatul teoriilor prototipurilor, matriţelor, demonilor).
Cum sunt păstrate informaţiile în memoria semantică ? (Vezi modelele lui Collins şi Quillian din cursul numărul cinci).
Cum am putea interpreta în ordinea generalităţii procesările memoriei descoperite de Bartlett ?
1.2. Obiectivele cursului
La finalul acestui curs veţi putea:
- Să valorificaţi în mod critic rezultatele unei cercetări despre gândire, sub aspectul calităţii ipotezelor avansate, al validităţii experimentului, şi al generalizabilităţii concluziilor.
- Să imaginaţi şi să desfăşuaraţi experimente pentru controlul unor ipoteze privitoare la diferitele aspecte ale gândirii.
2. Metode utilizate în experimentele din domeniul gândirii
Principalele aspecte ale gândirii care au fost cercetate pe cale experimentală sunt : formarea şi însuşirea noţiunilor, rezolvarea problemelor, creativitatea gândirii, relaţia gândire-limbaj.
În investigarea experimentală a gândirii au fost utilizate următoarele metode:
2.1.Introspecţia experimentală sistematică – a fost dezvoltată de O. Kulpe, un elev al lui W.Wundt care împreună cu o serie de renumiţi psihologi (K. Marbe, A. Mayer, N.Ach, K. Buhler, ş.a.) a compus ‚’’şcoala de la Wurtzurg’’. Metoda consta în a solicita subiecţilor să relateze în legătură cu procesele de gândire implicate în rezolvarea unor probleme. Deoarece gândirea are o procesualitate în bună măsură situată sub pragul conştienţei, operaţiile şi înlănţuirile asociative angajate în rezolvarea problemelor scapă celui care îşi propune să le înregistreze.
În deceniile opt şi nouă ale sec. trecut metoda gândirii cu voce tare a fost reconsiderată de cognitivişti. Eriksson şi Simon (1980) consideră că inconvenientele metodei ar putea fi diminuate dacă: a) Se iau în considerare doar informaţiile obţinute în timpul rezolvării dificultăților de gândire şi nu cele obţinute după rezolvare; b) Se înregistrează pur şi simplu relatarea subiectului în loc ca să se reţină interpretarea acesteia.
Treptat a diminuat utilizarea acestei metode în studiul experimental al gândirii.
2.2. Metoda limbajului artificial care se subdivide în metoda învăţării noţiunilor şi metoda clasificării. Ambele metode implică utilizarea unor cuvinte sau silabe fără sens în scopul dezvăluirii mecanismelor de conceptualizare, adică de reunire în sfera unei noţiuni a unor elemente care se asemănă printr-o însuşire care este chiar noţiunea cercetată. Procedura este tipic behavioristă şi are ca paradigmă definiţia noţiunii ca fiind un răspuns comun la o clasă de obiecte în virtutea unei caracteristici comune.
2.2.1 Metoda învăţării a fost utilizată de C.L.Hull care în cea mai autentică tradiţie behavioristă considera noţiunea ca fiind o reacţie unică la o clasă de stimuli şi nu un anumit conţinut de gândire rezultat în urma unor procese mentale de analiză şi sinteză de abstractizare şi generalizare. Rezultă că noţiunile se învaţă prin asocierea unei reacţii la elementele unei clase de obiecte. Hull a prezentat subiecţilor săi la tahistoscop serii de pictograme chinezeşti în paralel cu rostirea unor silabe privat de sens. Pictogramele care aveau în componenţă un acelaşi element comun erau denumite cu aceeaşi silabă. Prin repetare subiecţii reuşeau „să înveţe ’’noţiunile, adică toate pictogramele care aveau un radical comun erau apelate cu o aceeaşi silabă. Noţiunile erau învăţate de subiecţi prin încercare şi eroare.
Smoke K.L. utilizând aceeaşi metodă a învăţării dădea subiecţilor în loc de pictograme figuri geometrice unele dintre ele fiind denumite cu o aceeaşi silabă fără sens în virtutea unei caracteristici comune. De ex. toate figurile care aveau un punct în interiorul cercului şi altul în afara acestuia erau denumite ’’dax’’, pe când figurile care nu aveau această însuşire erau ‚’’non-dax’’. La fel ca în experimentul lui Hull, prin repetarea seriilor subiecţii care la început procedau la întâmplare reuşeau în cele din urmă să atribuie în mod perfect aceeaşi silabă unei întregi clase de obiecte pe baza sesizării elementelor lor comune. Smoke a mai remarcat importanţa elementelor negative (non-dax) în procesul de însuşire a noţiunii.
2.2.2. Metoda clasificării . Debutantul care a utilizat o astfel de metodă a fost N.Ach. Subiecţilor le sunt prezentate figuri geometrice diferite ca formă, mărime şi greutate. Figurile geometrice mari şi grele sunt înscripţionate cu cuvântul fără sens ’’guzun’’, pe când cele mari şi uşoare au pe ele scris cuvântul ’’ros’’. În cursul experimentului aceste cuvinte fără sens deveneau denumiri generice (noţiuni) pentru anumite grupuri de figuri. Rezultatele experimentelor lui Ach au lăsat să se concluzioneze că noţiunile se formează în procesul rezolvării unor probleme, proces orientat de o anumită ’’tendinţă determinată’’.
Pornind de la această metodă pe care au adaptat-o studiului experimental al rolului cuvântului în formarea noţiunilor, cercetătorii ruşi L.S. Vâgotski şi L.S.Saharov au dezvoltat metoda dublei stimulări. Ea constă în a etala în faţa subiectului de experiment a uni număr de 22 de blocuri care diferă între ele prin culoare, formă, înălţime şi suprafaţă. Mai precis sunt decelabile cinci culori, patru forme, două înălţimi şi două suprafeţe diferite. Pe suprafaţa care constituie baza fiecărei figuri sunt scrise silabe fără sens. Subiectului i se cere să repartizeze blocurile pe patru grupe, sarcină imposibilă dacă se ia în consideraţie doar una dintre cele cinci însuşiri. Subiectul poate rezolva sarcina doar dacă conceptualizează adică dacă recurge la abstractizare şi generalizare. Modul de desfăşurare a experimentului este următorul: Experimentatorul îi deține subiectului unul din blocuri şi îi arată silaba scrisă pe baza acestuia. Apoi îi cere să găsească celelalte figuri care fac parte din aceeaşi clasă. Când subiectul greşeşte examinatorul îi arată silaba de pe baza blocului. Proba continuă până când subiectul clasifică corect toate piesele, acesta fiind un indiciu că a descoperit principiul de lucru. Examinatorul îi cere să spună care a fost principiul clasificării. Ultima fază a experimentului constă în a cere subiectului să sorteze din nou blocurile şi să verbalizeze toate operaţiile pe care le întreprinde.
Goldstein şi Sheerer au realizat o probă de sortare a unor obiecte familiare: ciocan, cleşte, chibrituri, lingură, lumânare, ştampilă, etc. Subiectul trebuie să grupeze laolaltă cu un obiect desemnat de experimentator pe toate celelalte care se potrivesc (care “ merg împreună ”). Într-un alt tip de sarcină subiectului i se poate cere să grupeze toate obiectele din colecţie care „ merg împreună”. Experimentul relevează diferite strategii de clasificare: concretă sau abstractă, rigidă sau flexibilă. Metoda este utilizată şi ca test pentru diagnoza unor sindroame neuropsihice la adult sau pentru decelarea dificultăţilor de conceptualizare la copii.
Sunt de notorietate experimentele întreprinse de autoarea E Heidbreder în domeniul formării noţiunilor. Subiecţilor le-au fost prezentate la tahistoscop, rând pe rând desenele unor obiecte. Odată cu prezentarea fiecărui desen experimentatoarea rostea o silabă fără sens care desemna clasa de obiecte căreia îi aparţinea obiectul expus.
De exemplu se rostea silaba relk pentru feţele umane sau mulk pentru copac etc. Expunerea întregii serii de desene se repeta până la învăţarea tuturor noţiunilor. Autoarea a concluzionat că învăţarea silabelor care erau asociate desenlor de obiecte implica mai puţine repetiţii decât cele care erau asociate numerelor. Alte cercetări au relevat caracterul facilitant al experienţei în formarea noţiunilor.
Un interes aparte îl prezintă strategiile utilizate de subiecţi în însuşirea noţiunilor. Brunner, şi colab. constată în cursul unor experimente că subiecţii descoperă noţiunile printr-o succesiune de operaţii în care unele ipoteze sunt controlate prin informaţiile disponibile şi deci printr-o comutare de la o decizie eronată către alta corectă, concordantă cu noile informaţii. Ca material de experimentare autorii au utilizat 81 de cartonaşe care puteau fi grupate în 255 de categorii. Aceste categorii difereau prin următoarele caracteristici ale figurilor: culoarea, numărul elementelor, numărul chenarelor care încadrează figura. Subiectul avea ca sarcină să identifice un anumit concept din mintea experimentatorului utilizând confirmările sau infirmările experimentatorului că un cartonaş prezentat aparţinea categoriei respective. Infirmările conduceau la schimbarea ipotezei subiectului iar confirmările la menţinerea acesteia. Prezentarea succesivă a unor cartonaşe dura până când subiectul reuşea să descopere conceptul.
Au fost evidenţiate două strategii generale: 1) o strategie globală, mai eficace decât următoarea, potrivit căreia subiecţii care o adoptă utilizează toate aspectele cartonaşului (culoare, tipul figurilor, numărul de linii ale chenarului). Subiectul un trebuie să-şi amintească ipoteza precedentă pentru că ultima în succesiune o conţine pe precedenta; 2) o strategie analitică bazată pe considerarea doar a unui detaliu şi pe ignorarea celorlalte. Formarea unei ipoteze noi presupune ca subiectul să-şi amintească reuşitele sau eşecurile privitoare la atributele luate în considerare în etapele anterioare.
În legătură cu atitudinile subiecţilor privind luarea deciziei de schimbare a ipotezei în cazul eşecului legat de un cartonaş, s-au constatat următoarele variante: atitudinea prudentă de verificare a unei singure trăsături sau atitudinea hazardată de a altera două trei atribute deodată.
3. Rezolvarea de probleme
Studiul strategiilor de rezolvare a problemelor, alături de formarea şi însuşirea noţiunilor dăruiește un câmp larg de informaţii cu privire la procesualitatea gândirii.
O serie de cercetări s-au focalizat pe rolul facilitant sau nefacilitant al atitudinii pregătitoare (setului) în rezolvarea problemelor după cum aceasta este adecvată sau neadecvată situaţiei poroblematice. Setul rezultă dintr-o anumită instrucţie sau deprindere anterioară rezolvării problemei.
3.1. Experienţa pendulului. N.R.F. Mayer a experimentat rolul setului în direcţionarea gândirii. El considera că gândirea valorifică în mod inedit experienţa trecută pe baza unei anumite direcţii, atitudini. În tradiţie gestaltistă direcţia era pentru el similară conceptului de restructurare intuitivă a experienţei. El a plămădit un experiment în care subiecţilor le era pusă la dispoziţie întreaga experienţă necesară sub forma unei soluţii divizată în trei părţi a căror recombinare printr-o direcţie adecvată conducea la găsirea soluţiei corecte. Problema consta în improvizarea de către subiect a două pendule cu materiale care în mod obişnuit au altă întrebuinţare: patru prăjini, clame, creioane, cretă, sârmă. Sarcina prevedea ca pendulele să lase o dâră de cretă pe podea. Subiecţii au fost împărţiţi în cinci grupe. Fiecare grupă a fost întrodusă într-o situaţie experimentală diferită în privinţa nivelului de specificare a sarcinii. Unei grupe i s-a dat doar sarcina, alteia i s-a furnizat o anumită experienţă de construcţie însă soluţia era fragmentată în trei părţi, iar altei echipe i s-a furnizat în plus şi o anumită direcţie de acţiune. (Subiecţilor li s-a sugerat de o manieră cât mai neutră că pendulul ar trebui agăţat de tavan pentru a putea căpăta mişcarea de balans.
Concluzia lui Mayer a fost că experienţa nu este suficientă în găsirea soluţiei dacă ea nu este însoţită de direcţie. Este valabilă şi reciproca: direcţia este utilă doar în prezenţa experienţei.
După Mayer identificarea direcţiei corecte în soluţionarea problemelor este esenţa raţionării. Totuşi preexperienţa, kitul ne sugerează a anumită direcţie habituală, care se manifestă prin persistenţa pe o direcţie greşită care conduce la eşec în formarea schemei de rezolvare a problemelor. Raţionarea ar fi procesul de învingere a răspunsurilor habituale.
Mayer a demonstrat rolul perturbator al direcţiei habituale pe care o furnizează experienţa anterioară prin experimentele în care subiecţii aveau ca sarcină să unească proaspătă puncte, dispuse în formă de pătrat, trecând prin toate, cu patru linii, fără să ridice creionul şi fără să revină.
Weisberg şi Alba (1985) au reluat acest experiment utilizând patru grupe de subiecţi constituite din persoane care după zece încercări succesive nu găsiseră soluţia corectă. Variabila independentă – nivelul de ajutor furnizat subiecţilor- a fost diferită de la o grupă la alta: gr. 1 (grup de control) - nici un ajutor, gr. 2 – se poate depăşi aria pătratului, gr.3 – se poate depăşi pătratul + unde trebuie trasă prima linie, gr. 4– s-a indicat locul primelor două linii. Procentajele soluţiilor corecte au fost: gr.1=0%, gr.2=20%, gr.3=60%, gr.4=100%.
O altă chestiune este aceea de a uni patru puncte dispuse în expresie de pătrat respectând aceleaşi cerinţe. Dificultăţile întâmpinate de subiecţi se datorează direcţiei greşite induse de experienţa anterioară care limitează „spaţiul „ problemei doar la suprafaţa pătratului. Timpul de rezolvare se scurtează în mod evident dacă subiecţilor li se oferă direcţia bună, anume că pot trage liniile mai lungi decât latura pătratului. Ponomarev, utilizând puncte luminoase care sugerau direcţia bună în sarcina de unire a celor patru puncte a constatat că oferirea direcţiei bune ameliorează performanţa numai dacă aceasta este dată într-un timp optim, nici prea devreme nici prea târziu.
O modalitate interesantă de experimentare a strategiilor de rezolvare a obstacolelor aparţine direcţiei cognitiviste. Newell şi Simon au realizat în 1972 „Rezolvitorul general de probleme”, un program pe computer care procedează după o strategie numită „ Analiza finalurilor semnificative”. Este vorba de divizarea problemei în mai multe subprograme cărora li se identifică pe rând scopurile şi procedeele prin care pot fi atinse aceste scopuri. Ipoteza unui astfel de experiment este următoarea: dacă un procedeu de rezolvare poate fi implementat pe calculator, şi în măsura în care acest program funcţionează, nu am avea nici un motiv să nu considerăm că gândirea umană urmează un formulă asemănător. Autorii consideră că strategiile de acest tip numite euristice sunt justificate de aşa-zisul spaţiu problematic- totalitatea soluţiilor posibile pentru rezolvitor. Prin folosirea unui volum cât mai mare de informaţii legate de încurcătură se îngustează aria de căutare până când apare soluţia problemei.
Cercetările cognitiviste au mai evidenţiat următoarele alte strategii euristice de gândire: Strategia planificării care presupune o simplificare iniţială a problemei urmând ca ulterior, odată cu rezolvarea problemei simple să fie luate în considerare şi datele omise; Strategia inversă care pleacă de la rezultat spre etapele iniţiale ale rezolvării.
3.2. Experimente privind fixitatea obiectului şi fixitatea funcţională
Astfel de cercetări au fost întreprinse de Carl Duncker (1945). Prin fixitate obiectuală autorul înţelegea inabilitatea de a intui pentru un obiect o altă întrebuinţare decât cea consacrată de experienţă.
Fixitatea obiectului a fost demonstrată de Duncker cu ajutorul experimentului burghiului, al cutiei, al frânghiei. Alţi autori au utilizat ca materiale cu destinaţie precizată printr-un experiment anterior, relee şi întrerupătoare electrice. ( Pentru detalii vezi Al. Roşca, 1971, p216-242)
Fixitatea funcţională sugerează inerţia gândirii, persistenţa pe un procedeu de rezolvare greşit. Fixitatea funcţională este accentuată de experienţă, dar şi de caracteristici individuale. Ea era atenuată de instructajul dat subiecţilor de experimentator : „ Nu fi orb!” ori de câte ori soluţia se afla în impas (Vadum şi Rankin, 1998).
Metodele de cercetare a fixităţii funcţionale, mai frecvent utilizate, au fost: transvazarea, anagramele, unele complicații de aritmetică cu care se confruntă copii din clasele mici. (Vezi Al. Roşca, op.cit., p.238-246).
4. Experimente privind relaţia dintre gândire şi limbaj
Aceste experimente au vizat relevarea rolului jucat de limbaj în activitatea gândirii. Ca paradigmă experimentală comună găsim procedura de blocare a funcţionării aparatului fonator (variabila independentă) şi înregistrarea dificultăţilor de rezolvare a unor sarcini care implică activitatea gândirii (variabila independentă).
Variabilele independente sau situaţiile experimentale mai frecvent, utilizate sunt:
Articularea ( excluderea- accentuarea articulaţiei în sarcini de dictare în care au fost implicaţi copii; sau : manipularea condiţiilor de articulare de la articulare liberă, la împiedicarea mecanică prin strângerea buzelor, la blocarea articulaţiei prin pronunţia repetată a silabei „lea, lea”).
Paralizarea artificială a muşchilor sheletici, inclusiv ai aparatului fonator cu ajutorul unor substanţe inofensive pentru sistemul nervos.
Tehnica electromiografică de înregistrare a potenţialelor de acţiune în muşchii activi ai aparatului vocal, pe durata unor sarcini de gândire, cu ajutorul unor electrozi implantaţi sau de suprafaţă. Potenţialele de acţiune obţinute în aceste condiţii aveau aceeaşi siluetă şi amplitudine ca în situaţiile de rezolvare care implicau limbajul oral.
Tehnica înregistrării potenţialelor de acţiune
Tehnica „Turnului din Hanoi.
Aceste tehnice le găsiţi discutate pe larg în Al. Roşca („ Metodologie şi tehnici experimentale în psihologie”, 1971).
Rezumat
Principalele aspecte ale gândirii care au fost cercetate pe cale experimentală sunt : formarea şi însuşirea noţiunilor, rezolvarea problemelor, creativitatea gândirii, relaţia gândire-limbaj.
În investigarea experimentală a gândirii au fost utilizate următoarele metode: introspecţia experimentală sistematică, Metoda limbajului artificial (metoda învăţării şi clasificării), dezvoltată de Hull, Smoke, Vîgotski şi Zaharaov. Brunner, şi colaboratorii săi constată în cursul unor experimente că subiecţii descoperă noţiunile printr-o succesiune de operaţii în care unele ipoteze sunt controlate prin informaţiile disponibile şi deci printr-o comutare de la o decizie eronată către alta concordantă cu noile informaţii
Studiul strategiilor de rezolvare a neajunsurilor s-a dovedit o modalitate experimentală eficientă de a pătrunde în procesualitatea intimă specifică gândirii. Astfel Mayer a cercetatat cu ajutorul unor probleme, original imaginate, rolul setului, al direcţiei şi al experienţei în gândire. Dunker, de asemenea, s-a preocupat de inerţia, respectiv de flexibilitatea gândirii.
Experimentele privind relaţia dintre gândire şi limbaj au utilizat ca variabile independente diferite tipare de blocare a articulării în timpul rezolvării unor nereguli logice.
Întrebări de autoevaluare
Care sunt limitele metodei introspecţiei sistematice ?
Care este specificul metodei învăţării noţiunilor ca metode de experimentare a gândirii ?
Care este metoda inaugurată de Newll şi Simon pentru studiul rezolvării provocărilor ?
Care este scopul înregistrărilor elelctromiografice în experimentele privind relaţia dintre gândire şi limbaj ?
Modele experimentale în domeniul cercetării motivaţiei
1. Introducere
Motivaţia, alături de afectivitate reprezintă palierul dinamico-energetic al personalităţii, Ea desemnează ansamblul resorturilor interne ale comportamentului, de la motivele biologice la idealurile abstracte (Roşca Al, 1948), modelul subiectiv al cauzalităţii obiective (Golu, M, 1976). Paradigma experimentală a behaviorismului (R= f(s ;r)) este deficientă prin omiterea determinismului psihologic care explică de în aceeaşi situaţie oamenii reacţionează diferit (Cosmovici,1996). Prin caracterul său dinamogen motivaţia are tari legături cu atenţia, cu care, de altfel, împarte o bază neurologică comună.
2. Modele experimentale privind trebuinţa de stimulare
Modelele experimentale întrebuinţate de diferiţi cercetători au în comun întrebuințarea ca variabilă independentă deprivarea senzorială. Subiecţii sunt izolaţi prin diferite tehnici de orice stimulare exterioară. Astfel Bexton, Heron şi Scott ( Sdorow, L. 1999 p.447) au micșorat surescitarea subiecţilor prin utilizarea unei camere izolate fonic, prin imobilizarea lor la pat (diminuarea stimulării kinestezice), prin blocarea vederii cu ajutorul unor ochelari opaci şi prin blocarea stimulării tactile introducând mâinile subiecţilor în mănuşi şi manşoane speciale. În general cercetătorii s-au supus ei înşişi unor astfel de experimente, reducând drastic nivelul de stimulare generală. J. C. Lilly a utilizat un tanc cu apă caldă, amplasat într-o cameră întunecată. Subiectul stătea cufundat complet în tanc, realizându-se astfel o bună izolare tactil-kinestezică.
Ca variabile dependente, în aceste cercetări, sunt efectuate înregistrări ale activităţii electrice a creierului, ale nivelului de toleranţă faţă de lipsa de stimulare sau ale manifestărilor subiective în timpul experimentului care poate dura două trei zile.
Concluziile experimentelor converg în a sublinia toleranţa scăzută a subiecţilor faţă de condiţiile de deprivare senzorială în virtutea unei adevărate foame de stimulare, apariţia unor fenomene halucinatorii.
3. Curiozitatea perceptivă
Curiozitatea perceptivă şi epistemică a fost studiată de D. Berlyne (1963). Curiozitatea perceptivă este, potrivit lui Berlyne, antrenată de aşa-zisele proprietăţi colative ale stimulilor: noutatea, surpriza, complexitatea, ambiguitatea, absurditatea etc. Prin incertitudinea pe care o provoacă aceste proprietăţi instigă simultan mai multe răspunsuri ceea ce echivalează cu o dispoziție conflictuală în subiectul de experiment.
Planul experimental a cuprins ca variabilă independentă natura stimulilor prezentaţi la tahistoscop, manipulată de experimentator de-a lungul a patru modalităţi care au constituit tot atâtea situaţii experimentale. Ele (situaţiile) au fost parcurse de fiecare subiect: în experimentul 1 s-au prezentat două serii, una cu imagini de animale, alta cu imagini de păsări. În fiecare serie la un moment dat apăreau imagini cu animale şi păsări imposibile, absurde. În al doilea experiment erau date în succesiune, o dată, imagini care evoluau de la un cerc la un ursuleţ, şi a doua oară imagini care evoluau de la cerc la imaginea unui clovn. În experimentul 3 subiecţii primeau pe tahistoscop 12 imagini care erau grupări de alternative de serii scurte de piese geometrice (triunghiuri roşii, cercuri verzi). Elementul surpriză îl constituia figura 12 care diferea ca formă (pătrat) şi culoare (violet). În experimentul al patrulea subiecţii au primit trei serii de stimuli (grupări ordonate de figuri geometrice, cruciuliţe însoţite de grupaje neregulate ale aceloraşi elemente). Subiecţii erau invitaţi să apese o cheie electrică de câte ori doreau să revadă o anumită poză care li se părea interesantă. Variabila dependentă, respectiv curiozitatea perceptivă era exprimată de numărul de apăsări pentru fiecare imagine.
Concluziile lui Berlyne au fost:
Curiozitatea perceptivă a fost mai mare pentru figurile absurde, neaşteptate, neregulate decât pentru cele normale.
4. Curiozitatea epistemică
A fost cercetată de acelaşi autor, Berlyne, care o defineşte ca pe un comportament orientat spre achiziţia de cunoştinţe. El este motivat de o situație conflictuală între tendinţe de răspuns simbolice, generată de proprietăţile colative ale situaţiilor stimul.
In linii mari experimentarea acestui tip de curiozitate a utilizat un plan experimental asemănător: subiecţilor, copii de vârstă preşcolară şi de mică şcolaritate le-au fost prezentate, în cadrul a două experimente, patru categorii de stimuli, povestiri, imagini şi imagini însoţite de povestiri care se distingeau prin una din calităţile colative: noutatea, surpriza, absurditatea, incertitudinea. Subiecţilor li s-a cerut să pună întrebări în legătură cu stimulii care îi interesau. Datele obţinute au condus la următoarele concluzii:
- Curiozitatea epistemică manifestată de copii era cu atât mai mare cu calităţile colative menţionate erau mai izbitoare. Curiozitatea epistemică a copiilor poate fi augmentată printr-o atitudine din fracțiune experimentatorului care încurajează punerea de întrebări. Odată cu vârsta copii au tendinţa de a formula întrebări mai bine orientate pe acele informaţii care pot diminuează incertitudinea.
5. Activitatea de orientare
Exprimă o creştere a nivelului de activare neuropsihică sub influenţa caracteristicilor colative a stimulilor. Cercetarea experimentală a componentei motorii a reflexului de orientare se realizează cu ajutorul electromiografului prin înregistrarea potenţialelor de acţiune din receptori ca urmare a noutăţii, surprizei, ambivalenţei stimulărilor.
Componenta vegetativă a reflexului de orientare este cercetată utilizând ca variabile dependente
Martin Nicolae |
|
