| Marya |
| Administrator |
 |
| |
| Data inscrierii: 20/Iun/2008 |
| Mesaje: 1104 |
| Localitate: Constanta |
|
|
|
 |
|
 |
|
PSIHODIAGNOZA PERSONALITATII
PROBLEMATICA PSIHODIAGNOSTICULUI PERSONALITATII
Relaţionarea noastră cu oamenii este influenţată de o serie de estimări pe care le efectuăm în legătură cu unele trăsături de personalitate cum sunt gradul de cooperanţă, deschiderea, generozitatea maturitatea emoţională, echilibrul lor psihic etc. Acestea şi altele asemenea sunt foarte de importante în toate laturile vieţii curente, la fel de importante ca şi capacităţile, respectiv aptitudinile despre care am vorbit în cursurile trecute. Nu este de mirare – conchid L. Tyler şi W. Bruce Walsah (1979) – că psihologii acordă evaluării trăsăturilor de personalitate un interes cel puţin egal cu acela al măsurării capacităţilor.
Odată cu acest curs pătrundem în unul dintre cele mai pasionante domenii ale psihodiagnosticului, acela care încearcă să descifreze personalitatea ca ansamblu integrat, ca structură.
Este în tradiţia limbilor anglo-saxone ca atunci când vorbim de psihodiagnosticul personalităţii să avem în vedere sondarea trăsăturilor organizatoare ale acesteia, anume cele care ţin de caracater, temperament şi motivaţie.
Psihodiagnosticul personalităţii implică, mai mult decât în alte domenii, susţinerea sa de către teoria psihologică. Conceptele aparţinătoare diferitelor teorii ale personalităţii sunt singurele instrumente de care dispunem pentru a trece dincolo de factual, înspre determinaţii psihici ai comportamentului. Din păcate la ora actuală nu se poate vorbi de un test sau teorie care, singure, ne-ar putea releva personalitatea în atributele totalităţii, integralităţii şi unicităţii ei. Acest demers către structurile interne ale persoanei (Allport,1991) antrenează eşafodajul conceptual al teoriilor cărora le aparţin testele utilizate şi prin aceasta mijloceşte un “sentiment” al unei validităţi conceptuale relative la rezultatul final al examenului psihologic. Rezultă de aici importanţa teoriilor personalităţii în procesul psihodiagnozei nu numai ca un mijloc de a encultura intuiţia psihologică dar mai ales ca instrumente conceptuale prin care examenul psihologic al personalităţii accede la esenţă, la ceeace este rezistent şi deci predictibil în manifestările ei. Este motivul căruia Anastasi (1976,1979) îi dă conotaţii etico-deontologice când afirmă că testele psihologice nu trebuie utilizate în afara contextului psihologiei, şi care determină orice discuţie despre teste să ia în considerare, teoriile personalităţii.
Rezultă că datorită complexitatii sale psihodiagnosticul personalităţii trebuie sa fie voinic sustinut de personologie – un sistem integrat de concepte care explică modul de functionare, dezvoltare, adaptare şi integrare al persoanei in contextul cultural-social. Cunoaşterea teoriilor personalităţii şi operarea cu ele sunt aspecte indispensabile ale competenţei psihodiagnosticianului. În afara lor simpla administrare de teste rămâne terenul de predilecţie al diletantismului. De aceea, parafrazând dictonul înscris pe frontispiciul Lyceului peripatetic, accesului deschis la testele de personalitate ar necesită să-i opunem avertismentul '' Nu are ce căuta aici cel ce ce nu stăpâneşte cum se cuvine teoriile personalităţii !''. Evident că, dat fiind specificul cursului, ne vom opri doar asupra conceptelor de bază ale unor teorii ale personalităţii care stau la baza interpreterii testelor de personalitate.
Abordarea psihodiagnostică a personalitatii se confruntă cu o serie de insuficiente ce izvorasc fie din specificul evaluării trăsăturilor de personalitate, fie din teoriile ei. În legătură cu inițialul tip de dificultăţi L. Tyler şi W. Bruce Walsh (1979) menţionează una cu valoare de principiu : Spre deosebire de măsurarea capacităţilor testarea personalităţii nu poate beneficia de plasarea celui testat într-o situaţie standard în care trăsturile măsurate să se manifeste cu mare autencitate. Presupunând că vrem să evaluăm nivelul de maturizare afectivă ar trebui să plasăm persoana testată în situaţii standardizate de frustrare, iritare, mânie etc. Psihologii militari au produs aceste situaţii standard în timp ce subiecţii eşuau în rezolvarea anumitor sarcini psihomotorii complexe. |
|
