PPS.MyForum.ro :: Dezvoltarea intrauterina si nasterea

Marya · Administrator

Există bogate cunoştinţe în genetică privind rolul spermatozoizilor şi al ovulului în crearea noului individ. Grecii antici nu aveau cunoştinţe cu privire la existenţa ovulului şi nici la rolul spermatozoizilor. Ei credeau că domnul depun în soție sămânţa vieţii şi că femeia reprezintă rezervorul de hrană pentru noul organism care creşte în ea. (Ana Muntean, 2006)
Abia în secolul al XVII-lea un olandez, Regnier de Graaf, a descoperit celula sexuală feminină, ovulul, iar la scurtă vreme după această descoperire un alt om de ştiinţă olandez, Van Leeuenhoek, a descoperit celula sexuală masculină. în ciuda descoperirii celor doi gârneţi, teoriile privind fertilizarea şi dezvoltarea prenatală nu au evoluat prea mult.
În secolul al XlX-lea, dezvoltarea şi cercetările din domeniul embriologiei au aruncat lumină asupra procesului reproducerii umane. (Ana Muntean, Psihologia dezvoltării umane, 2006)
Au început cercetările* asupra dezvoltării intrauterine a fiinţei umane, a fac-torilor de risc ce pot apărea. Au fost filmate etape ale dezvoltării intrauterine. Viaţa intrauterină a fătului nu mai e o necunoscută şi psihologia dezvoltării integrează această parte a vieţii, cu specificul ei, văzând continuitatea cu ceea ce se întâmplă în creștere pe urmă momentul naşterii.
Evoluţia cunoştinţelor privind concepţia umană şi evoluția intrauterină a condus la practici care erau de neconceput în urmă cu 20 de ani. Inseminările artificiale al femeii, fie utilizându-se sperma partenerului de viaţă (în cazul unei hipofertilităţi masculine), fie cu sperma unui donator, au sporit şansele cuplurilor de a fi părinţi, dar au oferit şi ocazia unor experimente. Astfel, într-un centru de inseminări cu spermă de la donatori s-a iniţiat un proiect al geniilor. Au fost solicitate pentru a dona spermă persoane cunoscute ca posedând coeficienţi de inteligenţă aparte de ridicaţi sau succese deosebite în muncă. Rezultatul: copiii care s-au născut nu sunt neapărat genii, ci dezvoltarea lor este încadrată de familia în care cresc. Apar însă la unii dintre ei neliniştea şi dorinţa acută de a-şi cunoaşte tatăl, o „perturbare a percepţiei filiaţiei“ (Tourette, Guidetti, 2002).
Există şi probabilitatea congelării spermei şi a unei inseminări chiar după moartea donatorului.
Se practică şi aşa-zisele fecundări în vitro, în care au loc transferuri de embrioni rezultaţi din fecundări în laborator ale unor ovule ale prietenei cu spermatozoizi şi reimplantarea zigotului sau a zigoţilor fecundaţi în uterul femeii, fie al celei care a donat ovulul, fie al altei femei. în România, în 2005, au avut loc dezbateri pe marginea unui caz: o femeie cu o vârstă respectabilă care a dat astfel naştere unei fetiţe. (Ana Muntean, Psihologia dezvoltării umane, 2006)
Când femeile au astfel de opţiuni salvatoare în cazul sterilităţii, este de dorit să beneficieze şi de un sprijin psihologic care să le ajute în procesul de investire a copilului ce va veni. Un asemenea ajutor este de dorit şi pentru copilul apărut astfel care ar putea avea complicații de percepere a filiaţiei.
Există cercetători şi chiar practicieni care, alarmaţi de evoluţia acestor practici, cer un moment de pauză şi reflecţie etică. Se află voci ce pledează pentru o reflecţie a întregii societăţi asupra acestor demersuri îndrăzneţe ale ingineriei genetice (Tourette, Guidetti, 2002).
Ne vom ocupa în acest capitol de aspectele importante, cunoscute din preajma naşterii (perinatale), incluzând expansiunea prenatală, naşterea şi prezentarea la naştere, precum şi abilităţile copilului nou-născut. Nu o vom uita însă nici pe mamă, care în preajma naşterii dezvoltă anumite stări particulare numite, de regulă, baby-blues, depresie postnatală. (Ana Muntean, Psihologia dezvoltării umane, 2006)

Stadii ale dezvoltării intrauterine

Este uluitoare inteligenţa vieţii pentru a-şi asigura continuitatea, creând condiţii optime pentru uniunea spermatozoidului cu ovulul. Ovulaţia (expulzarea ovulului din ovar şi migrarea în trompe) are loc într-o perioadă relativ previzibilă a fiecărui ciclu menstrual. Timpul dintre expulzarea din ovar şi coborârea în trompe este de aproximativ şase ore. Spermatozoizii* trăiesc însă între 12 şi 36 de ore de la producere. Prin urmare, fecundarea poate avea loc şi ulterior actului sexual, dacă în acest interval de timp se produce ovulaţia. Natura a construit bariere importante pentru ca ovulul să nu scape fecundării. Astfel, ovulul este cea mai mare celulă din trupul omenesc. La fiecare ejaculare, în cursul unui act sexual, între 200 şi 500 de milioane de spermatozoizi din lichidul seminal pornesc în căutarea acestei ţinte. Numărul spermatozoizilor depinde de cantitatea de lichid seminal. Aceasta poate fi între 2,5 şi 5 centimetri cubi la o ejaculare, conţinând circa 100 de milioane de spermatozoizi pe centimetru cub. (Ana Muntean, Psihologia dezvoltării umane, 2006)
Câteva sute de spermatozoizi vor depăşi bariera cervicală, în căutarea ovulului. Doar unul este suficient pentru a provoca fertilizarea ovulului. Dacă fertilizarea nu se produce, ovulul este eliminat odată cu mucoasa uterină prin sângerarea menstruală. Dacă fertilizarea se cauzează însă, ovulul îşi continuă drumul său de trei-patru zile de-a lungul trompelor, coborând în uter. Din acest moment, vorbim de dezvoltarea intrauterină.
Între concepţie şi naştere, fiinţa umană, care nu este la început decât o singură celulă aproape invizibilă, devine un corp cântărind aproximativ trei kilograme, măsurând 50 de centimetri şi conţinând cam 200 de miliarde de celule. Niciodată în cursul vieţii ulterioare naşterii, fiinţa umană nu va mai cunoaşte o dezvoltare atât de rapidă şi multidirecţională, de o sincronicitate uluitoare.
Perioada de gestaţie, între concepţie şi naştere, este de 266-280 de zile de la ultima menstruaţie a femeii. Embriologii împart această perioadă în trei stadii: stadiul de ou (zigot), stadiul de embrion şi stadiul de făt. (Ana Muntean, Psihologia dezvoltării umane, 2006)
Stadiul de ou (preembrionar)* se plasează cronologic până la sfârşitul celei de-a doua săptămâni de la fecundare (unii spun zece zile). Este perioada îndată ce se for-mează legătura cu mama.
La câteva ore de la fecundare, inițiază creşterea, care are loc prin diviziune celulară. Oul fecundat îşi continuă migraţia, care durează trei-patru zile, de-a lungul trompei, spre uter. Timp de două sau trei zile oul fecundat va pluti liber în cavitatea uterină, dar în primele şase-şapte zile el va intra în contact cu endometrul, mucoasa care căptuşeşte pereţii uterului. Endometrul se îngroaşă şi irigarea lui sangvină se accentuează, ceea ce îngăduie zigotului, într-un proces progresiv, să se înfunde complet. Avem acum un embrion care se dezvoltă în peretele uterului, şi nu în cavitatea lui. Fixarea poziției zigotului în peretele uterin este momentul final al acestui stadiu, iar dimensiunea zigotului în acest clipă e aproximativ cea a gămăliei unui ac.
Embrionul, al doilea stadiu al dezvoltării intrauterine, se plasează între sfârşitul celei de-a doua şi sfârşitul celei de-a opta săptămâni (până la 80 de zile). Au loc o creştere rapidă, stabilirea legăturii placentare cu mama şi apariţia structurilor primitive (foiţele embrionare: ectoderm, mezoderm, endoderm) ale tuturor orga-nelor principale care alcătuiesc corpul uman.
Ectodermul* va forma neuroblastul şi epiblastul, ambele având rolul de a pune fiinţa umană în relaţie. Neuroblastul generează sistemul nervos, central şi periferic, iar epiblastul pielea, părul, unghiile şi corpusculii ce dau sensibilitate pielii.
Endoblastul generează organele interne (sistemele digestiv, respirator, endocrin), iar mezoblastul ţesuturile de susţinere şi de legătură: oasele, muşchii, sistemul circulator, sistemul reproductiv etc. (Ana Muntean, Psihologia dezvoltării umane, 2006)
Embrionul reprezintă o perioadă critică, de maximă sensibilitate faţă de factorii de mediu exterior, inegalabilă ca sensibilitate prin comparaţie cu celelalte perioade ale sarcinii. Acum se formează şi structurile care vor proteja noua fiinţă: sacul amniotic, placenta şi cordonul ombilical. Placenta va asigura schimburile între em-brion şi mamă, adică preluarea hranei, a oxigenului şi a hormonilor şi eliminarea gazelor carbonice şi a deşeurilor metabolice. Este alcătuită dintr-o membrană parţial permeabilă care nu permite trecerea celulelor sangvine între cele două organisme, prevenind amestecul sângelui mamei cu al embrionului. Dacă s-ar produce ames-tecul, corpul mamei ar respinge embrionul, ca pe un corp străin. (Ana Muntean, Psihologia dezvoltării umane, 2006)
La cinci-şapte săptămâni este prezent creierul (cinci vezicule), se organizează măduva spinării, cavităţile inimii, se formează ochiul şi nervul optic, apare diferenţierea sexuală.
La sfârşitul acestei perioade, organogeneza (generarea organelor) şi morfogeneza (formele corpului) s-au încheiat şi embrionul se aseamănă cu o fiinţă umană. Regula dezvoltării este că întâi se dezvoltă formele (structurile) şi apoi funcţiile (Tourette, Guidetti, 2002).
Are cam trei centimetri, un cap cu o faţă cu nas, ochi, gură, are braţe, picioare cu plantă, degete, un trunchi primitiv şi organe interne.
Are cam toate caracteristicile umane identificabile. De acum, se va numi făt şi va constitui un alt stadiu al dezvoltării intrauterine. între săptămânile a opta şi a noua, se mişcă mult (nu rămâne mai mult de 13 minute fără să se mişte – Vauclair, 2004).
*Stadiul fetal începe în săptămâna a noua de sarcină şi se încheie în momentul naşterii. Continuă să crească, să se diferenţieze sistemul nervos şi să apară primele reacţii la mediu (Vauclair, 2004). Sunt primele aspecte de funcţionare a viitorului nou-născut. El se pregăteşte pentru lume, iar societatea se pregăteşte să îl primească, îi face un loc. Locul din mintea mamei şi a celorlalţi membri ai familiei e foarte important pentru viitorul lui confort.
La începutul* acestei perioade, se alcătuieşte stocul de neuroni ce va fi utilizat de om de-a lungul vieţii (Tourette, Guidetti, 2002). Se vor dezvolta, până la naştere, celule gliale ce vor asigura energie pentru neuroni şi terminaţiile nervoase (axoni, dendrite) care vor conduce influxul nervos. începând din a 12-a săptămână intrauterină şi continuând în primii ani de viaţă, va avea loc procesul de mielinizare, de alcătuire a tecii de mielină a axonilor şi dendritelor. Intrarea în funcţiune a diferitelor organe senzoriale se va face pe măsură ce se finalizează structurarea lor, se stabilesc sinapsele (legăturile între terminaţiile nervoase prin care influxul nervos ajunge Ia neuron) şi se mielinizează terminaţiile nervoase aferente ce vor conduce influxul nervos declanşat de stimul. Mielinizarea căilor subcorticale, răspunzătoare de reflexele înnăscute, este mai rapidă decât a căilor corticale. Acest aspect cronologic aduce şi amânarea mişcărilor voluntare la făt. *(Ana Muntean, Psihologia dezvoltării umane, 2006)
În luna a treia:
• se dezvoltă structurile osoase şi nervoase care vor permite mişcări spontane ale braţelor, picioarelor, degetelor;
• încep să funcţioneze organele digestive;
• apar centre de osificare (de formare a ţesutului osos);
• se formează mugurii dentiţiei de lapte ;
• se dezvoltă rapid, în special la băieţi, organele sexuale;
• braţele, picioarele, degetele se mişcă spontan.
Spre 16 săptămâni, activitatea lui spontană se reduce şi se formează acum emisferele şi circumvoluţiunile cerebrale.
Unele experimente arată că, după trei luni, deja, fătul manifestă o sensibilitate gustativă (Tourette, Guidetti, 2002). Injectarea unui lichid dulce în lichidul amniotic îi stimulează deglutiţia, iar a unui lichid amar nu. *(Ana Muntean, Psihologia dezvoltării umane, 2006)
În a patra lună, stimularea diverselor suprafeţe corporale ale fătului produce mişcări reflexe. Măsoară 20 de centimetri şi are peste 200 de grame. Începe activitatea neuromusculară şi mama simte primele mişcări. La întâia sarcină, sensibilitatea mamei e mai mare şi prima mişcare bruscă a fătului e simţită mai repede. Mişcările anterioare, mişcări de contractură dezordonată, sunt vizibile la ecograf, dar mama nu le simte. Diminuarea mişcărilor şi a activităţii fătului este caracteristică până în jur de 6 luni. Caracteristici*:
• faţa a căpătat o aparenţă umană;
• creşte rapid porțiunea inferioară a corpului;
• mişcările reflexe devin mai vioaie;
• cea mai mare parte a oaselor încep să se distingă cu claritate ;
• la fete încep să fie recognoscibile uterul şi vaginul, în vreme ce la băieţi testiculele sunt plasate astfel încât mai târziu să coboare în scrot. (Ana Muntean – Psihologia dezvoltării umane, Ed. Polirom 2006)
În ordine cronologică*, receptivitatea organelor senzoriale se manifestă astfel: sensibilitatea cutanată (tactilă, la căldură şi la durere), proprioceptivă, vestibulară, gustativă, olfactivă, auditivă şi vizuală. Sensibilitatea tactilă funcţionează pe la 11 săptămâni (deja după opt săptămâni contactul gurii şi a obrazului declanşează o reacţie de apărare), echilibrul de la 21 de săptămâni, gustul şi mirosul pe la 24 de săptămâni (structura anatomică e prezentă de la 11 săptămâni), auzul pe la 32 de săptămâni, iar văzul funcţionează îndeajuns de puţin sesizabil, ţinând seama de faptul că în uter nu prea are parte de stimul luminos.
Echilibrul este declanşat de mişcările mamei şi ale fătului. S-ar părea că acest simţ, asigurat de canalele semicirculare labirintice din urechea internă, intră în funcţiune din primele săptămâni şi că are un rol în declanşarea naşterii (Tourette, Guidetti, 2002).
La începutul lunii a cincea, fătul are mişcări spontane care pot fi simţite atingând cu mâna pântecele matern. Caracteristici:
• întregul corp este acoperit de lanugo (un puf fin);
• se acumulează vernix caseosa ;
• încep să se osifice nasul şi urechea internă;
• încep să apară unghiile la mâini şi la picioare.
în a şasea lună, corpul, deşi mic (are aproximativ 37 de centimetri şi cam un kilogram greutate) are proporţii umane. (Ana Muntean, Polirom 2006)
Caracteristici*:
• apar sprâncenele şi genele ;
• cortexul pornește să formeze circumvoluţiunile;
• urechea e formată;
• ochii sunt complet formaţi.
Simţul văzului este ultimul care intră în funcţiune; abia acum muşchii oculari ce acţionează globii intră în funcţiune şi peste câteva săptămâni se vor produce primele mişcări ale ochilor (Vauclair, 2004). Unii cercetători arată că la sfârşitul perioadei intrauterine, pe la 36-40 de săptămâni, fătul poate detecta o sursă luminoasă intensă ce depăşeşte organele mamei, ajungând la el aşa cum, acoperind o lanternă cu palma, lumina trece prin palmă.
în a şaptea lună, fătul cântăreşte peste un kilogram şi are aproximativ 38 de centimetri.
Pielea lui este roşie, ridată şi acoperită de vernix caseosa (substanţă grasă, albicioasă, care acoperă corpul copilului la naştere). Poate să plângă, să respire, să înghită. Din acest moment, în cazul în care se naşte prematur, el este viabil. Este însă teribil de sensibil la infecţii. Scizurile şi circumvoluţiunile cerebrale se dezvoltă repede. Reacţionează la zgomote externe.* (Ana Muntean ,Polirom 2006) Aceste sunete sunt însă deformate, căci traversează lichidul amniotic şi organele materne. Pe de altă parte, fătul trăieşte într-un zgomot de fond continuu (de aproximativ 75 de decibeli) alcătuit din funcţionarea organelor interne ale mamei: inima, sistemul circulator, sistemul digestiv. La acestea se adaugă şi vocile externe, mai ales a mamei. Deşi atenuate, ele ajung la făt. Aceste aspecte au fost dovedite prin diferite experimente cu muzică, poveşti spuse în mod repetat înainte de naştere şi recunos-cute după. Sensibilitatea auditivă, atât de importantă pentru achiziţia limbajului, face obiectul a numeroase cercetări privind capacitatea de discriminare şi învăţare a fătului.
Experimente* cum ar fi cel confecționat de Salk, la jumătatea secolului trecut (Vauclair, 2004), urmăresc influenţa ritmului cardiac asupra stării de calm a copilului. Se ştie faptul că mamele poartă copilul pe partea stângă, de regulă, ceea ce i-a fabricat pe unii cercetători să se gândească la o posibilitate naturală de calmare, de asigu-rare a stării de bine a copilului prin bătăile inimii mamei. Salk a realizat un experi-ment în încăperi cu bebeluşi nou-născuţi. într-o încăpere a pus un metronom care bătea un ritm de 72 de bătăi pe minut (ritmul cardiac), într-o altă încăpere un alt metronom bătea 120 de bătăi pe minut, iar în a treia încăpere bebeluşii nu aveau nici un aparat. Salk a constatat că bebeluşii din încăperea cu bătăile inimii, la patru zile de stimulare, câştigaseră mai bine în greutate şi erau mai liniştiţi decât cei nestimulaţi. Cei supuşi la 120 de bătăi pe minut au devenit agitaţi şi experimentul a încetat. Experimentul, reluat de alţi cercetători, a fost adesea contestat. Totuşi, se consideră că la naştere copilul s-a obişnuit cu ritmul bătăilor inimii (1-a învăţat).
Acest gen de experimente au demonstrat şi că nou-născutul, deja la patru ore de la naştere, distinge vocea mamei de ale altor femei şi că vocea mamei are un concluzie calmant asupra lui.Alte experimente au demonstrat că la patru zile distinge limba maternă de alte limbi, ceea ce presupune o învăţare deja intrauterină. (Ana Muntean , 2006)
În a opta lună, sub piele începe să se depună ţesutul adipos, fătul câştigă încă un kilogram în greutate, iar mişcările lui neuromusculare se accentuează.
În a noua lună*, pielea devine roz, membrele se rotunjesc şi unghiile mâinilor şi ale picioarelor sunt bine formate. O mare parte din lanugo dispare. Corpul, în întregime, se acoperă de vernix caseosa. Activitatea componentelor principale se inten-sifică. La sfârşitul perioadei de sarcină, spre săptămâna a 38-a – a 40-a, corpul este bine modelat şi toate organele vitale sunt funcţionale. Fătul este gata de naştere*. (Ana Muntean, 2006)

3.3. Haptonomia*

Dezvoltarea acestei tehnici de comunicare cu copilul în perioada intrauterină reprezintă o recunoaştere a potenţialului lui şi a dreptului pe care îl are de a fi respectat de părinţii săi chiar din momentul conceperii.
Cuvântul haptonomie are rădăcină în greacă, haptein, însemnând „a aduna laolaltă, a atinge pentru a vindeca". Ca şi în limba română, în greaca veche sensul verbului a atinge are o dublă semnificaţie: tactilă şi emoţională. Atingi pe cineva fizic sau o persoană se simte atinsă, emoţionată de ceva sau de cineva.
Haptonomia pleacă de la ideea că dezvoltarea plenară a individului, autenticitatea sinelui necesită, sunt condiţionate chiar de recunoaşterea afectivă, emoţională de înspre celălalt. Prin haptonomie, care e un contact psihotactil, acest lucru se realizează încă din perioada intrauterină. Mâna aşezată deasupra pântecelui mamei nu doar atinge, ci este o emanaţie a unei prezenţe, o prelungire a sentimentelor, a trăirilor. Haptonomia presupune practicarea acestor atingeri care comunică atât în timpul sarcinii, cât şi în primele săptămâni după naştere. (Ana Muntean, 2006)
Catherine Dolto (1987), haptoterapeut, spune că haptonomia perinatală este cel mai important instrument de prevenţie pe care l-a cunoscut.
Haptonomia prenatală le permite părinţilor să comunice cu copilul lor încă înainte de naşterea acestuia. Importante legături bazate pe respectul autonomiei celuilalt se pot construi în acest proces de comunicare emoţională cu copilul nenăscut. Contactat astfel de mamă şi tată, copilul se simte iubit şi dobândeşte un sentiment de securitate de bază. Pe de altă parte, „răspunzându-le“ părinţilor, el îi face pe aceştia mai siguri de ei, îi valorizează ca părinţi. Condiţia de bază a acestui contact este să se realizeze în trei. Dacă tatăl nu este motivat, comunicarea nu se poate realiza. Catherine Dolto spune: „Dacă tatăl e definitiv absent sau este mort, în mod excepţional poate fi admisă o a treia persoană pentru a-l înlocui“. Haptonomia nu înseamnă o simplă gimnastică a fătului şi nici mângâieri ale abdomenului mamei. Practica haptonomiei aşa cum le formulează Catherine Dolto, are principii şi reguli precise şi necesită antrenarea cuplului de către haptoterapeut.
Haptonomia a fost creată ca tehnică de comunicare de către olandezul Fraus Veldman care în timpul celui de-al doilea război mondial, a observat în momente de maxim dramatism, o comunicare emoţională excepţională.
Haptonomia*, această te4hnică de comunicare (de succes) este şi un teren al posibilelor şarlatanii.
Centrul pentru antrenarea profesioniştilor în domeniul sănătăţii, activează sub patronajul OMS, cu denumirea, Centrul Internaţional de Cercetare şi Dezvoltare a Haptonomiei (CIRDH).

3.4. Travaliul şi naşterea*

3.4.1. Organizarea perinatală

Naşterea reprezintă tranziţia între existenţa dependentă din uter şi existenţa autonomă a unui organism distinct. Putem spune că naşterea este trecerea între două stadii distincte ale vieţii, între două lumi distincte. Intrauterin, totul era protecţie, armonie, constanţă şi continuitate, toate nevoile îi erau satisfăcute minus nici un efort. Acum însă trebuie să respire, să se hrănească şi să-şi elimine resturile metabolismului digestiv. Şi toate acestea într-un mediu în schimbare, cu zgomote, lumini, mirosuri, temperaturi variabile care asaltează organele de simţ ale copilului nou-născut. Freud consideră că naşterea e un adevărat traumatism, că suntem deci cu toţii nişte traumatizaţi, întrucât la acel moment nu posedăm nici un mecanism defensiv pentru a face faţă situaţiei periculoase. Iată deci prototipul angoasei ce ne va însoţi întreaga viaţă ! Alţi autori contrazic însă acest punct de vedere. Punerea în funcţie a automatismelor vieţii (circulaţia sangvină, respiraţia, toate funcţiile vitale) are trebuință de această agresiune, care are rolul de a stimula potenţialul vital al bebeluşului.
Totuşi, deşi exagerată, prima teorie are meritul de a atrage atenţia asupra faptului că bebeluşii sunt în pericol de suferinţă în timpul naşterii, iar serviciile de specialitate sunt obligate să îi asigure o bună primire. (Ana Munteanu, 2006)
Există tot mai multe tehnici de naştere fără violenţă, urmărindu-se o trecere cât mai uşoară, atât pentru bebe, cât şi pentru mamă, dinspre uter spre mulțimea aceasta. Se acordă atenţie ambientului, încercându-se să se protejeze bebeluşul de stimuli prea intenşi: lumina, zgomotele, mirosurile prea puternice, manipulările brutale ale copilului (întors cu capul în jos şi dat una la fund, aşa cum se practica în urmă cu câţiva ani!) sunt evitate. Copilul este manipulat cu grijă pentru a nu-i suprastimula sistemul labirintic, proprioceptiv şi tactil, i se dă timp pentru autono-mizarea funcţiilor respiratorii şi circulatorii, se aşteaptă puţin cândva de secţio-narea cordonului ombilical. (Ana Munteanu, 2006)
Copilul se aşază pe pântecele mamei, apoi într-o baie călduţă, unde se poate destinde, este pus să sugă la sânul mamei... Astfel, se elaborează o ambianță blândă pentru a se familiariza cu lumea aceasta. Este ţinut alături mamă pentru ca puţinul pe care îl ştie deja despre lume (mirosul mamei, vocea, bătăile inimii) să îi facă lumea aceasta mai puţin străină... mai puţin înspăimântătoare. Cei din jur îl privesc cu drag şi admiraţie. (Ana Munteanu, 2006)
Poziţiile* naşterii sunt foarte diferite : tradiţional, aşezată pe vine, cu anestezie peridurală, în piscină... Mama (părinţii) trebuie să aibă libertatea de a alege, în deplină cunoştinţă de cauză. Dar, indiferent de modul în care are loc naşterea, cel mai important moment rămâne întâlnirea copilului cu ai lui.
În cazul copilului prematur, născut înainte de termen, cu o greutate mică şi deci cu risc, este bine să se evite separarea de durată a copilului de părinte, de mamă, căci numeroase cazuri de abandon, abuz fizic şi neglijare a copilului sunt cauzate de aceste condiţii de separare în care părinţii nu îşi mai pot investi afectiv copilul absent de lângă ei. „O mare parte dintre copiii bătuţi sunt copii care au fost năs-cuţi prematur sau care au stat o perioadă mai îndelungată în secţiile de reanimare." (Tourette, Guidetti, 2002, p. 35) Dispoziția emoţională a părinţilor, rana narcisică de a nu avea un copil sănătos, trăirile de doliu asociate riscului de a muri al copilului se adaugă la această separare brutală care le anulează rolul de părinte.
Naşterea are trei faze: travaliul, expulzarea fătului şi eliminarea placentei.
Naşterea* sau parturiţia începe cam la 270 sau 280 de zile de la momentul [concepţiei. Cam cu o lună înainte de naştere, mişcările fătului devin mai variabile, [partea de jos a uterului se deplasează înainte şi în jos, iar fătul se orientează cu ipul în jos, pregătindu-se de naştere.
Unele soții pot prezenta în ultima săptămână a sarcinii simptome care sugerează începutul naşterii. Dar în aceste situaţii durerile sunt neregulate, variabile ca intensitate, cervixul nu se dilată, deşi extraordinar de rar pot apărea sângerări. (Ana Munteanu, 2006)
Naşterea adevărată se manifestă prin dilatarea cervixului, contracţiile muşchilor [din fracțiune superioară a uterului, dureri abdominale şi dureri de spate. Primele (dureri ale naşterii pot fi atât de lipsite de intensitate, încât unele femei nu realizează faptul că a început naşterea. În mare măsură, severitatea contracţiilor din timpul naşterii depinde de cantitatea de oxigen care ajunge la muşchi, aşa încât, învăţând să respire şi să se relaxeze, soțiile îşi pot uşura durerile din timpul naşterii.
În faza de început a travaliului, are loc dilatarea completă a colului, iar fibrele musculare ale uterului se contractă, împingând fătul în jos. Sacul amniotic se rupe („se rupe apa") şi lichidul amniotic care a protejat fătul se scurge prin vagin, semnificând începutul travaliului. în acest moment, femeia trebuie să primească asistenţa medicală pentru naştere.
Începând din acest moment, la nevestele primipare (la prima naştere) naşterea va dura, în medie, 14 ore, iar Ia cele care au cel puţin încă un copil înjur de opt ore. în cazul prelungirii naşterii la câteva zile sau chiar o săptămână, există riscul unor infecţii şi medicul obstretician trebuie să suprave-gheze îndeaproape situaţia. La începutul travaliului, durerile apar cam la 15-20 de minute şi se manifestă cam 25 de secunde. Apoi, ele se prelungesc la 45 de secunde, iar perioada dintre ele se poate scurta la trei-cinci minute. (Ana Munteanu, 2006)
Partea inferioară a uterului împreună cu colul perfect dilatat şi vaginul vor alcătui canalul naşterii prin care se va angaja fătul, cu capul înainte, asistat de contracţiile uterine ce-1 facilitează să înainteze. Acesta este momentul expulzării, a doua fază a naşterii, care se finalizează prin apariţia copilului, Expulzarea poate dura între 20 şi 80 de minute. Contracţiile au loc la fiecare două-trei minute şi durează 60-65 de secunde. Mama sporeşte efectul contracţiilor uterine prin contractarea muşchilor abdominali, în efortul de a-l împinge pe făt. După ce au apărut capul şi umerii, restul trupului copilului apare imediat*.
După expulzarea fătului, după o pauză de aproximativ cinci minute, contracţiile uterine reapar în vederea eliminării placentei şi a membranelor. Eliminarea placentei durează aproximativ 20 de minute şi reprezintă ultima fază a naşterii.

3.4.2. Prezentarea la naştere*

Aceasta este dată de poziţia fătului în timpul parturiţiei şi de partea corpului fătului care apare mai întâi din canalul naşterii. Majoritatea copiilor apar în poziţia vertex, înaintând prin canal cu partea parietală-dorsală a capului.
Cam 5% dintre copiii care se nasc au însă poziţii deviante de la prezentarea vertex. Aceste malprezentări sunt generate de diverşi factori cum ar fi: dificultăţile pelviene ale mamei, dificultăţile placentare, sarcinile multiple, avorturile anterioare. (Ana Muntean, 2006)
Malprezentările pot fi:
• prezentări pelviene cu apariţia fundului copilului mai întâi sau într-o prezentare semipelviană apare mai întâi un picior;
• deşi capul apare mai întâi, el nu este în poziţia vertex, ci fruntea, faţa conduce;
• cu faţa înainte;
• cu circulara de cordon ombilical;
• transversală, în care un umăr sau o altă extremitate superioară conduce şi apare mai întâi: fătul stă culcat transversal în uter. întârzierea apariţiei feţei este periculoasă pentru că poate să provoace o anoxie (deficit de oxigen) şi chiar să conducă la atingeri cerebrale;
• două părţi ale corpului pot apărea simultan, cum ar fi capul şi o mână.
Uneori, aceste malpoziţii pot pune în pericol fătul sau mama. Se poate interveni prin incizii chirurgicale ale vulvei menite să lărgească spaţiul de trecere a fitului. Când se apreciază însă că există un risc pentru cei doi (copilul este prea mare sau e un risc de infecţii), naşterea se face prin cezariană, o intervenţie chirurgicală care se realizează printr-o incizare a peretelui abdominal şi uterin şi extragerea fătului. (Ana Muntean, 2006)

Placenta praevia este o altă condiţie generatoare de risc la naştere. Placenta* este fixată peste deschiderea colului şi, pentru ca fătul să poată trece prin canal, placenta ar trebui eliminată la începutul naşterii, ceea ce poate provoca un periculos deficit de oxigen la făt.

3.4.3. Complicaţii perinatale*

3.4.3.1. Complicaţii ale nou-născutului.

Din punct de vedere fiziologic, majoritatea copiilor depăşesc momentul naşterii cu succes, deținând doar puţine complicaţii perinatale sau chiar deloc. Când apar însă astfel de complicaţii, ele îşi au adesea originea în perioada prenatală, timpurie. Unele apar ca rezultat al evenimentului naşterii. (Ana Muntean, 2006)
Icterul este o chestiune frecventă a nou-născuţilor. Aproximativ 50% din copiii născuţi la termen şi cam 80% dintre prematuri fac icter. Bilirubina se formează din hemoglobina în urma distrugerii acestor globule. La nivelul ficatului, prin acţiunea unei enzime, bilirubina se transformă într-un produs biochimic tole-rabil de către organism. Dacă sistemul enzimatic sau ficatul nu este suficient de funcţional de la naştere, bilirubina va prezenta un factor de risc pentru nou-născut, supraîncărcându-i sângele şi depozitându-se în piele. Dermă devine galbenă sau portocalie, evidentă în ziua a treia sau a patra de la naştere. Dacă fenomenul persistă însă, poate apărea sindromul clinic kernicterus, care se însoţeşte, de regulă, cu retard mental din cauza bilirubinei ce afectează creierul.
Complicaţiile respiratorii reprezintă un alt factor de risc pentru nou-născuţi. în timpul travaliului, toţi copiii trec prin scurte perioade de lipsă de oxigen şi de acumulare a bioxidului de carbon. Majoritatea fac faţă cu bine acestei situaţii. O pauză respiratorie (apnee) prelungită poate avea însă consecințe dezastruoase. Astfel, apneea mai lungă de 20 sau 30 de secunde se însoţeşte de o scădere a ratei bătăilor inimii şi o cianozare (culoarea pielii devine albăstruie sau purpurie din cauza bioxidului de carbon acumulat în sânge). Anoxia (lipsa de oxigen) poate duce la moartea fătului chiar în timpul naşterii. Chiar dacă nu este letală, anoxia îi poate aduce prejudicii nou-născutului, provocând leziuni cerebrale grave.
Diareea cauzată de o varietate de infecţii, dar cel mai adesea de infectarea cu bacteria Escherichia coli, este contagioasă şi, în absenţa unor măsuri de protecţie igienico-sanitare, se răspândeşte foarte repede. Diareea împiedică reţinerea lichi-delor de către organism, conducând la deshidratarea acestuia şi putând pune în pericol viaţa nou-născutului.
În ultimul timp, în urma unor infecţii intraspitaliceşti care au condus la moartea unor nou-născuţi în anumite spitale din ţara noastră, maternităţile sunt igienizate şi se bucură de o atenţie specială.

3.4.4. Comportamentele nou-născuţilor*

Putem vorbi de patru caracteristici ale copilului nou-născut (Fitzgerald, Stromenn, McKinney, 1982):
• aparenţa (felul în care arată);
• dependenţa;
• individualitatea;
• competenţele.
În privinţa aparenţei, toţi nou-născuţii au ochi albaştri (ochi de lapte), glandele lacrimale inactive (nu au lacrimi când plâng), gâtul este foarte compact sau lipseşte, prezintă o uşoară acoperire a capului cu păr (la unii copii e mai pronunţată această caracteristică), abdomenul este umflat, faţa turtită, au o disproporţie corporală specifică (cap mare, braţe, picioare şi trunchi mici), au oase moi, flexibile, pielea moale, mişcări neconjugate ale ochilor, uneori forme mai ciudate ale capului. (Ana Muntean, 2006)
Dependenţa lui faţă de cei care îl îngrijesc este aproape absolută şi îi asigură supravieţuirea. Deține o temperatură a corpului mai ridicată şi cu variaţii, bătăile inimii sunt mai rapide, respiraţia este neregulată, e incapabil să-şi caute hrana, este econom cu energiile lui fizice, dormind mult şi având perioade de trezire scurte şi variabile. Depinde de adult pentru asigurarea igienei necesare, a hranei, a liniştirii şi reconfortăm, precum şi pentru întreaga protecţie pe care o necesită. Dependenţa copilului faţă de adult este mai lungă decât la oricare altă specie de mamifere.
Individualitatea ne arată de fiecare dată un individ unic, diferit de toţi ceilalţi. Această unicitate este rezultatul bagajului genetic unic (cu excepţia gemenilor monozigoţi, care au un bagaj genetic identic).

Aşadar, nou-născutul este unic prin combinaţia de gene şi apoi prin fenotip. în plus, nou-născuţii diferă ca sex, culoare, nivel de activitate (activi/pasivi), grad de risc (cu risc/fără risc). Este interesant cum în momentul naşterii unii copii au o foarte mare asemănare cu un părinte. Nu este sigur că, pe măsură ce vor creşte, vor păstra această asemănare.
Competenţele* nou-născuţilor au fost ignorate multă vreme, considerându-se că ei sunt organisme pasive. Cercetările recente au corectat această poză greşită şi au pus în lumină multiplele competenţe de care dispune nou-născutul. El poate să strănute, să sughiţe, să plângă, să sugă, să ridice capul, să tremure etc. Deşi activitatea lui motoare nu este controlată, ci întâmplătoare, el are un registru bogat de reflexe care îi generează variate comportamente. (Ana Muntean, 2006)
Stările nou-născutului pot fi foarte schimbătoare. El poate dormi liniştit într-un ocazie pentru ca într-un alt moment să ţipe şi să plângă extrem de tare, iar până ce mama ajunge la el ca să îl liniştească, să doarmă din nou. Acesta este un pretext pentru care Winnicott (1962) spunea că o mamă suficient de bună va fi lângă nou-născutul ei, în primele luni, 24 de ore din 24. Numai astfel va reuşi, încet, prin prezenţa ei caldă şi atentă, să domolească, în timp, spaima copilului ei mic.

3.5. Temperamentul nou-născutului şi cel al adultului*

Temperamentul este o trăsătură comportamentală înnăscută, exprimând particulari-tatea manifestărilor emoţionale, motoare, de atenţie şi autocontrol în relaţionarea cu mediul. Este dat de modul de funcţionare a proceselor cerebrale sub profilul echilibrului dintre excitaţie şi inhibiţie şi al energiei de manifestare. Temperamentul arată doar felul cum răspunde individul la provocările mediului intern sau extern, şi nu ceea ce face ca răspuns sau motivul pentru care acţionează într-un anumit fel. S-au făcut cercetări sistematice asupra temperamentului. Ca urmare a acestor studii longitudinale, s-au descris proaspătă caracteristici ale temperamentului. (Ana Muntean, 2006)
Din combinaţia acestor caracteristici (Brazelton, 1974) apar trei stiluri de comportament la copilul nou-născut:
• copilul facil (nu ridică probleme în îngrijire şi relaţionare);
• copilul dificil;
• copilul impasibil (greu de provocat).
Copilul facil are o regularitate în stările de veghe-somn, ca de pildă şi în compor-tamentul alimentar. El se adaptează uşor la schimbările din mediu şi are o stare de confort cu o exprimare temperată.
Copilul* dificil are ritmuri biologice neregulate, este excesiv de negativist şi se adaptează cu dificultate la schimbări.
Copilul impasibil are comportamente la media celor două descrise anterior.
Stilul comportamental determină:
• modul de manifestare a ritmului veghe-somn;
• hrănirea;
• adaptarea la schimbările din mediu;
• starea copilului;
• posibilitatea de reconfortare, de liniştire a lui.
Datorită acestui ultim fapt, temperamentul copilului influenţează puternic organizarea interacţiunii cu cel care îl îngrijeşte. Această interacţiune capătă o importanţă deosebită din perspectiva dezvoltării emoţionale, intelectuale şi sociale a copilului, a disponibilităţii părinţilor de a-l îngriji şi deci a şanselor pe care le are pentru a-şi dezvolta un ataşament securizam.
Cele abia apărută caracteristici descriptive ale temperamentului, aşa cum au fost ele prezentate de Thomas, Chess şi Birch în 1977, sunt:
• nivelul de activitate;
• ritmicitatea manifestărilor;
• uşurinţa în schimbarea comportamentelor (când plânge şi i se dă hrana, încetează să mai plângă sau continuă);
• intensitatea reacţiilor;
• reactivitatea la stimuli noi;
• starea generală (unii copii au mereu o situație bună, alţii sunt mereu iritabili);
• comportamentele de apropiere/respingere (unii sunt interesaţi de stimuli noi, alţii îi resping);
• adaptabilitatea;
• întinderea şi persistenţa atenţiei.
Potrivirea dintre caracteristicile copilului cu cel/cea care îi poartă de vigilență şi care în situaţii naturale este mama e de o covârşitoare importanţă pentru dezvoltarea copilului.

Dacă mama înţelege uşor nevoile copilului din comportamentele lui şi semnalele pe care le lansează şi le răspunde cu delectare şi dacă şi copilul are tendinţe comportamentale în acord cu caracteristicile mamei, şansa prevenirii oricărei forme de abuz sau neglijare este redusă ori anihilată. Disponibilitatea lor unul pentru celălalt şi faptul că ei se vor confirma reciproc în rolurile lor („copilul meu dulce" şi „mama mea cea buna") vor garanta calitatea interacţiunilor. (Ana Muntean, 2006)
În cercetările din perspectiva teoriei ataşamentului, temperamentul pare încă un domeniu insuficient luat în considerare. în studiul longitudinal condus de Stroufe (Stroufe, Egeland, Carlson, Collins, 2005), temperamentul copilului reprezenta un factor luat cu multă atenţie în considerare. Cu toate astea, concluzia este că temperamentul nu reprezintă un dat important în tipul de ataşament pe care îl va dezvolta:
„Securitatea ataşamentului nu e previzibilă în funcţie de tempera-mentul bebeluşului" (Stroufe, Egeland, Carlson, Collins, 2005, p. 60).
în vreme ce aprecierea temperamentului copilului se face pe baza celor nouă caracteristici, la adult putem descifra temperamentul pe baza a cinci caracteristici (Berger, 2003):
• extroversia (comportament activ, manifest, asertiv);
• agreabilitatea (măsura în care persoana este drăguţă, cu manifestări emoţionale plăcute, cu un bun autocontrol, cu dorinţa de a veni în sprijinul celorlalţi);
• conştiinciozitatea (măsura în care este bine organizat, planifică lucrurile, se conformează);
• nevrotismul (anxietatea, stările schimbătoare, gândurile de autoînvinovăţire);
• deschiderea (măsura în care persoana este imaginativă, curioasă, îi fac bucurie experienţele noi, are atitudini artistice).
Aspectele temperamentale sunt prezente de la naştere şi determinate genetic şi afectează creșterea personalităţii. în acelaşi timp, temperamentul se schimbă sub influenţa educaţiei, căpătând mai multă stabilitate în aspectele dezirabile social. La adult, trăsăturile temperamentale pot deveni benigne sau distructive (Berger, 2003). Astfel, un copil grijuliu poate deveni un adult stabil, echilibrat, de încredere sau fricos şi blocat; un copil care are tendinţa de a se manifesta impulsiv poate deveni curajos şi inovator sau un eretic cu comportamente aventuroase. (Ana Muntean, 2006)

3.6. Reflexele copilului la naştere*

Reflexele pe care le prezintă copilul neîntârziat la naştere sunt comportamente înnăs-cute, majoritatea fiind funcţionale din momentul naşterii. Unele se manifestă însă încă înainte de naştere. Astfel, în situaţii noi, fătul îşi duce degetul la gură şi îl suge, ceea ce are un efect de reconfortare.
Rostul general al reflexelor este acela de a asigura supravieţuirea copilului. Dar, în vreme ce în cazul unor reflexe (de exemplu, reflexul suptului) această funcţie este evidentă, în cazul altora acest scop e mai puţin evident. Utilitatea imediată a reflexelor constă în faptul că manifestarea lor, ca de exemplu şi dispariţia sau integrarea lor în comportamente mai complexe sunt indicatori ai dezvoltării normale ori ai unor tulburări neurologice în progresul copilului. (Ana Muntean)
Întregul eşafodaj al inteligenţei se construieşte, conform teoriei lui Piaget, plecând de la acest repertoriu comportamental înnăscut.
Reflexele sunt comportamente repetitive, răspunzând unor stimuli specifici din mediul exterior. Ele beneficiază de un control subcortical. O dovadă o reprezintă faptul că reflexul suptului apare şi la copiii care se nasc excluzând cortex (anencefalici – Vauclair, 2004).
Cele mai cunoscute reflexe înnăscute, prezente de la naştere, sunt:
• reflexul* Babinski (cutanat plantar), care se manifestă printr-o mişcare de extensie a degetelor de la picioare atunci când talpa, în zona călcâiului, este zgâriată. Reflexul dispare în jurul vârstei de 8-12 luni a copilului. Prezenţa lui la naştere şi dispariţia în perioada menţionată anterior sunt semne ale unei condiţii neurologice normale. Dacă rămâne prezentă peste această vârstă, este evident că va impieta achiziţia mersului, iar neurologii vor bănui o leziune a căilor motoare piramidale;
• reflexul respiraţiei, care constă în inspirarea şi expirarea repetitivă, ritmică a aerului şi este un reflex permanent de-a lungul vieţii. Are ca scop asigurarea oxigenului şi eliminarea bioxidului de carbon din organism;
• reflexul de târâre, care apare prin plasarea pe burtă a copilului şi aplicarea unei presiuni asupra tălpilor picioarelor; grabnic apar mişcări ritmice ale braţelor şi picioarelor. Reflexul dispare pe la 3-4 luni şi poate reapărea pe la 6-7 luni, ca o componentă a comportamentului voluntar de târâre. Nu se ştie cu precizie funcţionalitatea reflexului;
• reflexul clipitului, constând în închiderea grabnică a ochilor, este un reflex permanent. Are ca scop protejarea ochiului de lumina prea intensă, de curenţii de aer sau de pătrunderea în ochi a unor corpuri străine;
• reflexul de apucare (agăţare), care se manifestă cu putere atunci când un obiect (un creion, un deget) apasă palma nou-născutului, prin apucarea strânsă cu degetele a obiectului. Dispare înjur de 3 sau 4 luni, fiind înlocuit de mişcarea voluntară de a apuca, ce se dezvoltă în mişcarea complexă de coordonare ochi-mână. Prezenţa la naştere a reflexului şi dispariţia lui în intervalul de timp menţionat sunt semne ale stării neurologice normale a copilului;
• reflexul Moro, care apare la un zgomot zdravăn sau la o mişcare neaşteptată de lăsare a copilului să cadă câţiva centimetri în timp ce este ţinut în braţe, în general la schimbări bruşte ale combinaţiei de stimuli ce acţionează asupra copilului la un moment dat. Reflexul se manifestă printr-o aruncare puternică a braţelor în lături, concomitent cu arcuirea spatelui, urmată de readucerea braţelor împreună la piept ca şi când ar apuca ceva. Dispare înjur de 4-7 luni, deşi rămâne permanent de-a lungul vieţii un tresărit la zgomot puternic. Constituie, de asemenea, un semn al evoluţiei neurologice normale. Nu i se cunoaşte cu precizie funcţionalitatea, dar se consideră că ar putea fi legat de facilitarea legăturii mamă-copil. Ar putea fi interpretat ca un început al reflexului de orientare;
• reflexul* de bază, care se manifestă prin întoarcerea capului şi deschiderea gurii atunci când se atinge obrazul copilului, în apropierea gurii. Dispare pe la 3-5 luni şi este o componentă importantă a hrănirii copilului;
• reflexul păşitului, care apare atunci când copilul este ţinut în picioare deasupra unei suprafeţe plane. Copilul va face mişcări ritmice cu picioarele. Reflexul dispare în mod natural în primele două luni de viaţă şi nu se ştie precis ce scop are. S-ar putea să reapară ca o componentă voluntară a mersului biped. Există experimente care susţin că antrenarea permanentă a acestui reflex duce la achiziţia mersului cu câteva săptămâni mai repede ;
• reflexul suptului, ce este iniţiat de orice obiect care ajunge în gura copilului. Este un reflex permanent şi o componentă principală a hrânirii şi îngrijirii (reconfortării, liniştirii) copilului.
• reflexul ochilor de păpuşă, care se manifestă atunci când capul este întors ușor spre dreapta sau stânga; ochii rămân aţintiţi drept înainte (privirea, mişcarea ochilor nu urmează mişcarea capului). Este un reflex care dispare în prima lună de viaţă;
• reflexul tonic asimetric al gâtului, care apare atunci când capul, fiind întors într-o parte, pe bucată respectivă apare o extensie a braţului şi a piciorului, concomitent cu o flectare a braţului, la nivelul cotului, cu ducerea spre cap, Este o postură ce seamănă cu aceea a unui scrimeur. Dispare pe la 6-7 luni şi este un indicator al unei evoluţii neurologice normale;
• reflexul înotului se manifestă la plasarea în apă a copilului, prin mişcări de înot asemănătoare cu cele ale broaştei sau ale unui căţel în apă. Dispare pe la 3-4 luni.
Evoluţia reflexelor înnăscute reprezintă indicatorul neurologic de frunte în evaluarea normalităţii dezvoltării copilului.
Sunt primele mişcări ale copilului. Ulterior, se va dezvolta prin maturizare sistemul motor, urmând cele două legi specifice vertebratelor: legea cefalocau-dală (dinspre cap în jos) şi cea proximodistală, dinspre trunchi spre extremităţi. (Ana Muntean, 2004)

3.7. Evaluarea nou-născutului*

Evaluarea la naştere este necesară pentru a stabili nivelul de funcţionare a copilului nou-născut, precum şi pentru a avea un pronostic al dezvoltării ulterioare şi al eventualelor posibile anomalii în dezvoltare.
Există trei tipuri de instrumente de evaluare : teste screening, evaluări neurologice şi evaluări comportamentale.
Testele screening se sprijină pe semnele de viabilitate prezentate de copil la naştere. Cel mai recunoscut test de acest gen destinat evaluării nou-născuţilor este scara de evaluare dezvoltată de Virginia Apgar. Aceasta se aplică la un minut şi/ sau cinci minute de la naştere. Se mai aplică uneori şi la zece minute. Se procedează Ia aprecierea a cinci semne şi, în funcţie de felul cum se prezintă copilul, fiecare semn poate fi notat între 0 şi 2. Nota maximă pe care o poate obţine copilul este 10. (Ana Muntean, 2004)

Evaluarea depinde, în mare măsură, de cel care o realizează.
Un bun pronostic pentru viitoarea dezvoltare a copilului o poate da evaluarea corectă a perioadei de sarcină. în cazul în care determinarea este exactă, se poate spune dacă e un copil mic sau mare pentru vârsta sarcinii, dacă este născut înainte de termen ori suprapurtat.
O metodă de apreciere mai eficientă şi mai obiectivă poate combina semnele neurologice (postura, circumferinţa craniană, mişcările membrelor) cu criterii care ţin de fenotip (textura pielii, forma urechii, mărimea trunchiului).
Evaluările neurologice se bazează pe evidenţierea reflexelor pentru a aprecia integritatea structurală şi funcţională a sistemului nervos. Reflexele şi neinhibarea lor la vârstele menţionate în subcapitolul anterior (3.6) sunt semne ale unor posibile atingeri neurologice. De exemplu : reflexul tonic al gâtului trebuie să fie prezent la naştere, dar dispare în jurul vârstei de 7 luni. Dacă el persistă însă şi după această vârstă, poate fi un indicator de paralizie cerebrală, ceea ce înseamnă că respectivul copil va avea probleme cu depăşirea liniei mediane a corpului şi, de asemenea, cu deprinderea mersului şi a mişcărilor în general.
Examinarea neurologică* dăinuie şi este o procedură complicată. De aceea, ea nu se realizează decât atunci când copilul este considerat a fi în situaţie de risc fie din cauza procesului dificil al naşterii, fie din pricina unor factori care au acţionat în perioada prenatală. Există proceduri de evaluare neurologică de suprafaţă care sunt mai rapide. Dacă rezultatele indică probleme neurologice, atunci se continuă cu o examinare aprofundată.
Evaluările comportamentale constituie un alt procedeu de cunoaştere a stării nou-născutului. Ele constau într-o examinare comprehensivă a reacţiilor adaptative generale ale nou-născutului la mediu.
3.8. Depresia postnatală*
În primele două capitole am scos în evidenţă faptul ca nou-născutul şi copilul, în general, nu pot fi gândiţi şi înţeleşi decât în relaţie cu cel care îi îngrijeşte, care, în condiţii obişnuite, este mama. Relaţia care se stabileşte între cei doi poate facilita dezvoltarea sănătoasă a copilului sau dimpotrivă. Iată de ce starea mamei §i satisfacţia pe care o resimte în rolul ei de mamă sunt date esenţiale pentru bunăstarea copilului.
Numărul* mare de copii care continuă să fie abandonaţi în România, în maternităţi, degrabă după naştere, este o dovadă grăitoare a faptului că, deşi există o atenţie faţă de copil în serviciul spitalicesc unde se naşte, aceasta îi este refuzată mamei. Cei doi sunt despărţiţi ca nişte obiecte, adesea mama este tratată cu neglijenţă (uneori chiar cu agresivitate) de personal şi consecinţele nu pot fi avantajoase pentru nici unul.
Este periculos să laşi, ca sistem de sănătate, bunăstarea copilului în seama dra-gostei şi a instinctului materne. Pe de altă parte, pentru a sprijini dragostea şi bunele instincte, ai necesitate de servicii adecvate, cu o bună înţelegere a fiinţei umane şi a interacţiunii mamă-copil. în primele minute de după naştere, este necesar să le dai mamei şi copilului posibilitatea de a fi împreună. Mama căreia nu i se transmite ocazia să îşi ţină în braţe copilul imediat după naştere se va simţi devalorizată şi incapabilă ca mamă. O importantă cauză a depresiei postnatale se consideră a fi sentimentul mamei din primele ore de după naşterea copilului că este o mamă incompetentă. De aceea, primele măsuri ce pot fi luate se situează în maternitate, unde asistenta sau medicul stă de vorbă cu mama, explicându-i şi prezentându-i copilul, reflexele lui, răspunsurile pe care ştie să le dea stimulărilor mamei (Berger, 2003).
În psihopatologie, se cunoaşte faptul că majoritatea tulburărilor copilului mic sunt tulburări relaţionale (Cramer, 2004). Se cunoaşte, de asemenea, că între 10 şi 20% din cazurile de depresii postnatale apar tulburări de autoreglare la bebeluşi. „Depresiile post-partum care durează mai mult decât câteva săptămâni au un impact de lungă durată asupra copilului şi de aceea se impune diagnosticarea lor cât mai rapidă." (Berger, 2003, p. 129) Se practică psihoterapii ale relaţiei mamă-copil. Primul care a atras atenţia asupra acestor tulburări a fost Spitz (aşa cum am spus deja). Cea care a creat o teorie a practicii a fost Selma Freiberg (cf. Killen, 2003). În ciuda acestor dezvoltări, în România, depresia perinatală continuă să fie puţin cunoscută şi să i se dea şi mai puţină atenţie. Separarea copiilor nou-născuţi de mamă în maternităţi este o practică obişnuită. Deşi nu există cercetări, ţinând seama de situaţiile în care sunt abandonaţi copiii la naştere, credem că toate mamele care abandonează sunt într-o stare de depresie. Cum cercetările ne arată că depresia perinatală este influenţată de stresul financiar şi marital, când mama nu beneficiază de un suport social, putem crede că depresia a început încă înainte de naştere. Nimeni nu o remarcă însă. Naşterea probabil că e un eveniment care îi întăreşte mamei starea depresivă*.
Depresia postnatală poate fi pusă în legătură şi cu problemele de funcţionare a copilului. Un copil cu tulburări alimentare, de somn, bolnăvicios, cu un temperament mai dificil va solicita mai mult energiile slăbite ale mamei şi va putea să declanşeze ori să accentueze depresia. (Ana Muntean, 2006)
Naşterea declanşează în corpul mamei modificări fiziologice şi endocrine majore.
Există trei tipuri de depresie postnatală (Wickberg, 1996). Debutantul tip este depresia uşoară a mamei care tocmai a născut , „bluesul maternal", ce se leagă de modificările fizice şi endocrine din corpul său. Această depresie apare Ia majori-tatea mamelor (60%) şi adesea se face referire la ea ca la o dispoziție normală. Se manifestă prin iritabilitate, lacrimi, labilitate emoţională şi anxietate, în prima săptămână de după naştere. Cu atenţie şi înţelegere din partea mediului, mama îşi va reveni spontan.
Există* însă o depresie postnatală mai serioasă, care afectează până la 10-12% dintre mame. Această depresie se declanşează din săptămâna a patra de după naştere până în cea de-a zecea şi manifestă toate semnele depresiei aşa cum sunt ele descrise în DSM III-R. Durata întinsă şi severitatea, precum şi frecvenţa destul de ridicată determină numeroase studii şi măsuri în legătură cu acest tip de depresie. Cercetările arată că şi în aceste cazuri gradul de înţelegere şi conduită sensibilă ale celor din jur este foarte important. (Ana Muntean, 2006)
Sunt mame care suferă de depresie şi înainte de naştere şi cărora naşterea le accentuează starea. E a treia categorie, în care vorbim de o psihoză post-partum, ce este „o reacţie psihotică acută declanşată de naştere care apare în primele două-trei săptămâni de după naştere" (Wickberg, 1996, p. 4).
Depresia postnatală este un subiect intens cercetat în acest moment, în psihia-tria perinatală (Guedeney, 2002). Această specialitate se preocupă, în întâiul rând, de sănătatea mentală şi tulburările care apar la părinţi în preajma naşterii (din perioada sarcinii şi până la capătul primului an de viaţă a copilului). Din această perspectivă, prevenirea se face la toate cele trei niveluri. Iată cum ne descrie Nicole Guedeney această muncă în Franţa. Ea are însă intense accente critice în prezentare, solicitând o mai mare atenţie oficială în cadrul politicilor de sănătate şi o considerare mai intensă a nevoii de formare a specialiştilor. (Ana Muntean, 2006)