PPS.MyForum.ro :: I. NOŢIUNI FUNDAMENTALE DE PSIHOLOGIE JUDICIARĂ

Marya · Administrator

1.1. OBIECT, DEFINIŢIE, CONCEPTE

Psihologia este ştiinţa centrată pe om, pe personalitatea sa, urmărind modul cum acesta se manifestă şi acţionează în mediul său fizic, dar mai ales social.
Psihologia judiciară ca ştiinţă şi practică, se adresează tuturor categoriilor de specialişti care într-un fel sau altul participă la înfăptuirea actului de justiţie şi ale căror decizii au influenţă asupra vieţii celor aflaţi sub incidenţa legii. Aceasta reprezintă, de fapt, o îmbinare între psihologia generală şi psihologia socială, fiind aplicată la domeniul infracţionalităţii ca siluetă specifică de activitate umană.
Psihologia generală este o disciplină prin excelenţă teoretică şi fundamentală pentru celelalte ramuri din sistemul ştiinţelor psihologice.
Ea evidenţiază condiţiile şi factorii care determină desfăşurarea vieţii psihice. Studiind natura psihicului uman şi procesualitatea acestuia, precum şi modalităţile sale specifice de manifestare, psihologia generală, ca ştiinţă, elaborează un sistem de concepte psihologice corespunzătoare.
Ea oferă acel cuantum de adevăruri esenţiale şi de fapte reprezentative necesare pentru descrierea şi explicarea fenomenelor psihice, punând la dispoziţia celorlalte ramuri psihologice un limbaj ştiinţific adecvat, un sistem de termeni consacraţi şi căi principale de investigare a psihicului în diferite domenii concrete de activitate umană (Tucicov-Bogdan, 1973).
Psihologia socială este o ştiinţă particulară, relativ independentă care studiază fenomenele şi faptele psihosociale individuale, de grup, colective, care iau naştere din comunicarea şi interacţiunea dintre oameni în toate activităţile lor şi se manifestă în concepţii, motivaţii, atitudini, convingeri, opinii, comportamente, mentalităţi, tradiţii, stări de spirit, sentimente etc.
Psihologia socială are în vedere atât studiul particularităţilor psihice ale oamenilor ca fiinţe socioculturale, al conduitelor lor în cadrul grupurilor sociale concret-istorice din care fac parte, cât şi studiul particularităţilor psihologiei de grup, colective şi de masă, aşa cum se manifestă ele în trăiri şi comportamente comune.
Domeniul psihologiei judiciare îl constituie în esenţă devianţa, conduitele care se îndepărtează de la normele morale sau legale puternice într-o cultură dată (Bogdan & colab., 1983).
Obiectul psihologiei judiciare îl reprezintă studiul şi analiza complexă a comportamentelor umane implicate în procesul judiciar (omul într-o ipostază specială).
Psihologia judiciară studiază caracteristicile psihosociale ale participanţilor la acţiunea judiciară (infractor, victimă, martor, anchetator, magistrat, avocat, parte civilă, educator etc.), modul în care aceste caracteristici apar şi se manifestă în condiţiile concrete şi speciale ale interacţiunii lor în cele trei faze: faza preinfracţională, infracţională propriu-zisă şi postinfracţională.
Precizarea obiectivelor psihologiei judiciare trebuie să se facă ţinându-se seama, în primul rând, de cei ce vor beneficia şi vor utiliza efectiv cunoştinţele şi rezultatele cercetării în acest domeniu. În acest sens, rolurile şi activităţile psihologiei judiciare sunt foarte largi şi cumplit de variate.
Cele mai importante nereguli care stau în atenţia psihologiei judiciare sunt:
* factorii determinanţi ai comportamentului infracţional;
* mecanismele psihologice şi psihosociale implicate în activitatea infracţională;
* particularităţile psihologice ale personalităţii criminale;
* mecanismele psihologice implicate în fenomenul recidivării activităţii infracţionale;
* psihologia victimei;
* psihologia mărturiei judiciare;
* modalităţile de acţiune criminoinhibitivă la indice social;
* structura şi mecanismele psihologice ale comportamentului simulat;
* utilitatea tehnicilor psihofiziologice în stabilirea mărturiei adevărate;
* explicarea conduitelor dizarmonice întâlnite în practica judiciară;
* dimensiunile psihologice şi psihosociale ale educării şi reintegrării sociale a infractorilor (Mitrofan & colab., 1992).
Psihologia judiciară se adresează în primul rând specialiştilor din justiţie, care prin natura activităţii lor au de-a face cu persoanele implicate în situaţii infracţionale, decid asupra soartei acestora şi le ajută să se încadreze sau să se reîncadreze în societate.
În privinţa metodelor psihologia judiciară, ca parte aplicată a psihologiei generale şi sociale, şi-a preluat majoritatea elementelor din cadrul conceptual al acestora, utilizând tehnici şi instrumente de investigare specifice acestor discipline: observaţia, experimentul, ancheta psihosocială şi ancheta judiciară ca metode specifice (pe bază de chestionar şi interviu), metoda biografică, metoda analizei produselor activităţii, sondajul de opinie etc. Sistemul de categorii cu care operează psihologia judiciară aparţine în mare măsură psihologiei generale şi sociale, dar şi altor discipline înrudite, conferindu-i un caracter interdisciplinar.

1.2. COMPORTAMENTUL - PREZENTARE GENERALĂ

Termenul de comportament are o largă utilizare în vorbirea curentă, psihologia judiciară cercetându-l sub toate aspectele sale naturale sau deviante. Comportamentul reprezintă reacţia globală (glandulară, motorie, verbală, afectivă etc.) a unei persoane într-o împrejurare dată. Prin această reacţie totală organismul uman răspunde la o situaţie trăită în funcţie de stimulările mediului şi de tensiunile sale interne.
Sistemul specific de referinţă pentru comportamentul uman îl reprezintă situaţia sau contextul social (în care se include şi prezenţa celorlalţi) la care absolut orice persoană răspunde prin acte, mişcări şi gesturi vizibile, observabile, în strânsă corelaţie atât cu particularităţile situaţiei, cât şi cu particularităţile şi trăsăturile personalităţii sale.
La nivelul persoanei comportamentul apare ca un traductor de atitudini, fiind de fapt rezultanta configuraţiei totale a atitudinilor. Atitudinile nefiind egale ca tărie şi valoare, în interiorul sistemului atitudinal are loc o selecţie, în urma căreia este desemnată şi promovată atitudinea cu implicaţiile cele mai profunde în forma de comportament dată.
Înţelegerea conduitei unei persoane într-o împrejurare sau alta presupune în mod necesar cunoaşterea motivelor care o animă, ca de pildă şi a scopurilor sale care prefigurează şi orientează anticipat comportamentul. Prin mijlocirea motivelor şi a scopurilor, comportamentul uman se află în conexiune directă cu conştiinţa sub al cărei control este.
O particularitate specifică a comportamentului uman o constituie caracterul învăţat, dobândit al acestuia. În procesul interacţiunii oamenii îşi furnizează reciproc eșantioane comportamentale corespunzătoare tot atâtor categorii de activităţi:
* activităţi necesare existenţei noastre, cum ar fi: învăţarea mersului, a vorbirii, a alegerii şi preparării hranei etc.;
* activităţi necesare integrării în comunitatea în care trăim: învăţăm să salutăm, să ne comportăm civilizat, să ne îmbrăcăm conform tradiţiei sau modei, să ajutăm, să respectăm etc.;
* activităţi inutile şi chiar dăunătoare atât pentru persoană cât şi pentru comunitate: consumul de alcool, fumatul, minciuna, farsele grosolane, practicile infracţionale de tot felul, de la micile răutăţi ca bârfa, calomnia, însuşirea unor bunuri care aparţin altora, până la comportamentele grave ce intră sub incidenţa legii etc. (Dumitrescu, 1991).
Procesul de învăţare este un fenomen care se crește la întreaga viaţă umană, prin învăţare înţelegând indiferent ce achiziţii, care prin exerciţiu şi repetare acţionează asupra comportamentului nostru modificându-l. Un rol important în învăţarea unor comportamente îl au recompensa şi sancţionarea, care contribuie fie la facilitarea noilor achiziţii, fie la eliminarea celor neadecvată (este vorba de condiţionarea operantă skineriană - metodă dezvelită de curentul behaviorist de învăţare a comportamentului). Ea ocupă un rol important în învăţarea şi elaborarea comportamentelor, dar pe alături aceasta mai există şi alte metode cu acelaşi grad de importanţă utilizate de factorul uman în procesul de învăţare.
Psihologia judiciară este interesată, în întâiul rând de ceea ce reprezintă devianţa în materie de comportament. Statistic, devianţa reprezintă o abatere de la medie. Media o constituie comportamentul conformist, în raport cu normele şi reglementările sociale, iar comportamentul deviant ca abatere, semnifică deviaţiile cu sens negativ, antivaloric, de tipul a tot ceea ce este denumit în termeni generici comportament antisocial, criminalitate sau infracţionalitate.
Noţiunea de comportament infracţional este utilizată sub mai numeroase forme: comportament deviant, delincvent sau aberant (Banciu, Rădulescu & Voicu, 1985). În realitate, comportamentul deviant conține abaterile de la normele sociale în general, cel delincvent (infracţional) se referă la abaterile şi încălcările normelor juridice penale, în timp ce comportamentul aberant include aspectele medico-legale, psihiatrice sau psihopatologice.
Comportamentele deviante, în marea lor majoritate se învaţă prin imitaţie. Primele “succese” ale unor astfel de comportamente constituie nu numai gratificaţii, dar şi incitaţii pentru învăţare din componentă celui care imită.
Imitaţia este selectivă şi ierarhică. Nu imităm orice şi oricum. Imităm doar ceea ce ne atrage, impresionează şi fascinează de multe ori chiar în pofida nonvalorii sociale evidente pe care respectivul model o reprezintă. Observaţia este valabilă îndeosebi pentru cei de vârste tinere la care imitarea ierarhică negativă este adesea hotărâtoare în procesul genezei comportamentului infracţional.

1.3. DEVIANŢA SOCIALĂ ŞI DELINCVENŢA

După anul 1990, problematica devianţei sociale a început să fie abordată sistematic, existând preocupări pentru elaborarea şi fundamentarea unui cadru teoretic şi metodologic.
În plan teoretic-conceptual s-au reelaborat şi redefinit noţiuni şi concepte de bază ale criminologiei, fundamentându-se un cadru general etiologic al infracţionalităţii, iar în plan metodologic s-au elaborat şi validat metode de investigaţie a diferitelor tipuri de manifestări şi comportamente antisociale, identificând şi evaluând factorii şi mecanismele care le generează sau favorizează, atât ca fenomen de grup, cât şi ca manifestare specifică a comportamentului individual.
Împreună cu celelalte ramuri ale ştiinţelor sociale, psihologia judiciară îşi propune să contribuie la aprofundarea cunoaşterii structurii şi funcţionalităţii microgrupurilor infracţionale, a zonelor vulnerabile ale acestora, pentru prevenirea, contracararea şi destrămarea lor.
Prin intermediul procesului de socializare, societatea transmite membrilor ei exemplarul său normativ şi cultural alcătuit din ansamblul normelor şi valorilor sociale. Astea permit existenţa normală a vieţii sociale, încrezând atât raţionalitatea comportamentului, cât şi stabilitatea sistemului social. Socializarea reprezintă un proces fundamental, care facilitează integrarea individului în societate, prin asimilarea culturii grupului din care face parte şi a rolurilor sociale pe care este chemat să le îndeplinească în cadrul acestui grup.
Orice societate are o înșiruire de norme scrise sau nescrise prin intermediul cărora poate aprecia dacă o anumită conduită sau un anumit act, este adecvat sau nu, se înscrie sau nu în tiparul cultural prescris pentru toţi membrii ei. Aceste norme stabilesc modalităţile de sancţiune pentru toate conduitele sau actele care nu corespund aşteptărilor societăţii (unele sancţiuni se aplică în mod instituţionalizat, altele se aplică prin mecanisme neoficiale, informale).
Dacă am defini toate aceste conduite ori acte ca abateri de la normele de orice fel, am putea afirma că orice societate se confruntă, în cursul dezvoltării ei, cu manifestări de devianţă.
Devianţa desemnează nonconformitatea, încălcarea normelor şi regulilor sociale. Aceasta are o sferă mult mai largă decât criminalitatea, infracţionalitatea sau delincvenţa (denumită şi “devianţă penală”), căci include nu numai încălcările legii penale, ci toate deviaţiile de la comportamentul socialmente acceptat şi dezirabil (Rădulescu, 1994).
În orice societate şi în orice clipă al evoluţiei ei există devianţă. Dincolo de grupurile infracţionale care încalcă normativul penal, există marea masă a populaţiei care se abate de la exigenţele convenţionale sau morale. Nici un individ nu se supune şi nu se poate supune tuturor exigenţelor normative ale unei societăţi. Comportamentul lui în funcţie de anumite criterii, poate lua forme de devianţă socială sau de delincvenţă.
Comportamentul deviant este un comportament “atipic”, care se îndepărtează sensibil de la poziţia standard (medie) şi transgresează normele şi valorile acceptate şi recunoscute în cadrul unui sistem social.
Fiind intim legată de condiţiile fundamentale ale oricărei vieţi sociale, devianţa reprezintă un fenomen normal în cadrul evoluţiei societăţii, a moralei şi a dreptului, iar individul deviant nu trebuie considerat neapărat ca o fiinţă nesocializată, ca un element parazitar, neasimilabil, introdus în corpul societăţii, el deținând uneori rolul unui agent reglator al vieţii sociale (Durkheim, 1974). Devianţa, desemnând distanţarea semnificativă de la normele de conduită şi de la valorile sociale acceptate într-un spaţiu cultural determinat, într-o anumită societate şi la un ocazie dat, are atât o semnificaţie negativă, disfuncţională, cât şi una pozitivă, funcţională. În unele situaţii devianţa facilitează funcţionarea societăţii. Cei din afara rândurilor îi determină pe cei din “coloană” să fie mai uniţi. Altfel spus, devianţa consolidează conformarea, sancţionează, certifică normalitatea.
Extensia, intensitatea şi gravitatea devianţei sociale depind, în mare măsură, de valorile şi normele care sunt încălcate, precum şi de reacţia publică faţă de aceste abateri şi încălcări. De aceea, evaluarea devianţei sociale se face pornind de la procesul de elaborare a normelor şi regulilor de conduită şi terminând cu intensitatea reacţiei sociale faţă de încălcarea acestora. În ansamblul formelor de devianţă socială se include şi delincvenţa (criminalitatea), care afectează cele mai importante valori şi relaţii sociale protejate de normele juridice cu caracter penal. Aceasta reprezintă ansamblul actelor şi faptelor care, încălcând regulile juridice penale, impun adoptarea unor sancţiuni negative, organizate, din fracțiune agenţilor specializaţi ai controlului social (poliţie, justiţie etc.).
Chiar dacă delincvenţa apare ca un fenomen juridic, reglementat prin normele dreptului penal, ea este primordial, un fenomen social posedând consecinţe negative şi distructive pentru securitatea indivizilor şi grupurilor.
Delincvenţa este un fenomen deosebit de complex, incluzând o serie de aspecte şi dimensiuni de natură statistică, juridică, sociologică, psihologică, economică, prospectivă şi culturală (Banciu, 1995 ):
a) mărimea statistică - evidenţiază dispoziția şi dinamica delincvenţei în timp şi spaţiu, prin evaluarea şi măsurarea în procente, medii, serii de distribuţie şi indici ai diferitelor delicte şi crime, şi corelarea acestora cu o serie de variabile şi indicatori cu caracter social, ecologic, cultural, geografic etc.;
b) dimensiunea juridică - evidenţiază tipul normelor juridice violate prin acte şi fapte antisociale, periculozitatea socială a acestora, gravitatea prejudiciilor produse, robustețea şi felul sancţiunilor adoptate, modalităţile de resocializare a tipilor delincvente;
c) dimensiunea sociologică - centrată pe identificarea şi prevenirea socială a delictelor şi crimelor, în raport cu multiple aspecte de inadaptare, dezorganizare şi devianţă existente în societate şi cu formele de reacţie socială faţă de diferitele delicte;
d) dimensiunea psihologică - evidenţiază structura personalităţii individului delincvent şi individului normal, motivaţia şi mobilurile comiterii delictului, atitudinea delincventului faţă de fapta comisă (răspunderea, discernământul etc.);
e) dimensiunea economică sau “costul crimei” - evidenţiază consecinţele directe şi indirecte ale diferitelor delicte din punct de vedere material şi moral (costurile financiare acordate victimelor, martorilor, reparaţiei bunurilor etc.);
f) dimensiunea prospectivă - evidenţiază atât tendinţa generală de evoluţie a delincvenţei, cât şi tendinţa anumitor indivizi şi grupuri sociale spre delincvenţă;
g) dimensiunea culturală – se referă la relativitatea criteriilor normative şi culturale cu care este investită delincvenţa în diverse societăţi şi culturi. Există diferenţe sensibile din punct de vedere cultural, în definirea anumitor acte ca periculoase şi în evaluarea intensităţii şi gravităţii acestora. Gradul de periculozitate al unui comportament antisocial depinde, în mare măsură, de caracterul coercitiv sau, dimpotrivă, permisiv al normelor sociale. Marea diversitate şi variabilitate a culturilor implică deci, comportamente eterogene din punct de vedere al semnificaţiei lor sociale, moralitatea, imoralitatea, binele sau răul fiind într-o strânsă legătură cu normele şi valorile grupului respectiv. ”Normalul” este reprezentat de comportamentele socialmente acceptabile, compatibile cu modelele culturii din care face parte individul.
Reprezentând o instituţie de bază a dreptului penal, delictul este o faptă antisocială, ilicită, care lezează o serie de valori şi relaţii sociale, faptă imputabilă care generează o succesiune de consecinţe şi efecte juridice, adică o răspundere penală. Pentru acest motiv, numai în prezenţa unei anumite fapte, considerată ilicită sau ilegală, norma prevede sancţionarea persoanei vinovate. Pentru a exista deci, răspundere penală, trebuie să existe, în inițialul rând, o faptă antisocială reală, săvârşită de o anumită persoană care este responsabilă, iar în al doilea rând, fapta respectivă trebuie incriminată de legea penală. Inexistenţa uneia sau a mai multora dintre aceste trăsături (ilicitatea, vinovăţia, incriminarea) conduce, practic la inexistenţa infracţiunii ca atare.
Sistemul nostru penal utilizează expres noţiunea de infracţiune, nu de delict sau crimă. Prin articolul 17 din Codul Penal al României, infracţiunea este definită ca o “faptă care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală “.
Majoritatea sistemelor de sancţionare şi prevenire a criminalităţii urmăresc, prioritar, controlul efectiv asupra crimei, ca şi protecţia şi apărarea socială a indivizilor, grupurilor şi instituţiilor sociale, prin organizarea unor activităţi specifice şi întrebuințarea unor mijloace menite să asigure atât represiunea şi constrângerea penală, cât şi prevenirea şi diminuarea surselor potenţiale de criminalitate prin adoptarea de măsuri de profilaxie socială, culturală şi educativă.
Cercetarea psihologică trebuie să cuprindă în aria sa descifrarea diferitelor dimensiuni psihologice cu accent pe motivaţie, afectivitate, pe descifrarea personalităţii în ansamblul său.
A înţelege omul înseamnă a recunoaşte inegalitatea înzestrării native a indivizilor, fapt ce trebuie să ne conducă la diversificarea, nuanţarea şi individualizarea cantitativă şi calitativă a acţiunilor educative.
De asemenea, inegalitatea şi neomogenitatea mediilor sociale, de provenienţă, exercită presiuni diferite cantitativ şi calitativ asupra indivizilor, ceea ce le conferă anumite limite individuale în privinţa rezistenţei faţă de restricţii, fie ele morale sau legale.