PPS.MyForum.ro :: I. OBIECTUL PSIHOLOGIEI MUNCII

Marya · Administrator

1. Consideraţiuni generale Actul de naştere al psihologiei muncii a fost marcat la începutul secolului trecut de contribuţiile unor iluştri psihologi în soluţionarea unor dificultăți practice legate de situaţiile de muncã. Activitatea de muncã este definitã în psihologia industrialã, ca fiind interacţiunea dintre om şi mediul sãu de muncã .Este deja aproximativ un lucru comun faptul cã succesul în muncã depinde de o serie de factori şi cã are deci un caracter multifactorial. Este vorba de factori interni care ţin de persoanã :aptitudini, motivaţie, atitudini, interese, starea fizicã, fiziologicã, etc. precum şi de factorii externi persoanei, care enumeraţi succint ar fi: condiţiile fizice în care se desfãşoarã munca (temperaturã, iluminat, condiţii de umiditate, ventilaţie etc.) mediul social al muncii, stilul de conducere, cultura organizaţionalã, etc. Unii autori, ca de exemplu reputatul psiholog Constantin Botez (1981 ) considerã psihologia muncii ca fiind nu doar o disciplinã aplicativã între celelalte ramuri aplicative ale psihologiei, ci o disciplinã cu un stattut bine precizat care are în componenţã 2 versanţi. Este vorba de un versant teoretic, de cercetare fundamentalã, şi de un altul cu caracter aplicativ. Din aceastã cauzã, susţine psihologul citat, psihologia muncii n-ar putea fi totuşi consideratã doar o ramurã aplicativã a psihologiei. Alţi autori considerã dimpotrivã cã psihologia muncii ar fi totuşi o ramurã aplicativã a psihologiei, asemenea psihologiei şcolare, medicale etc.; Totuşi aceastã disciplinã are o deschidere cu totul deosebitã faţã de cercetarea fundamentalã. Numeroase dintre câştigurile pe care psihologia teoreticã le-a înregistrat, mai ales în domeniul percepţiei,atenţiei,vigilenţei se datoreazã unor cercetãri cu caracter fundamental care s-au originat în psihologia muncii sau în orice caz în cadrul psihologiei aplicate .De asemenea, este elocvent faptul cã în deceniul 6, al sec. trecut la unul din congresele internaţionale de psihologie dat fiind cã termenul de psihotehnicã era depãşit şi amintea de anumite abuzuri în folosirea testelor psihologice, s-a hotãrât schimbarea termenului de psihotehnicã-termen consacrat în perioada interbelicã psihologiei muncii cu acela de psihologie aplicatã. Este adevãrat cã acest termen are o înșiruire de ambiguitãţi pentru cã aici ar putea fi încadratã şi psihologia clinicã şi psihologia şcolarã pentru cã şi acestea sunt tot ramuri aplicate ale psihologiei, însã, printr-un reducţionism terminologic mulţi psihologi pun semnul egalitãţii între psihologia aplicatã şi psihologia muncii. Leplat şi Cuny (1977) evocã faptul cã psihologia muncii, în afarã de faptul cã are o funcţie descriptivã (trebuie sã descrie locul de muncã, comportamentul persoanei în momentul rezolvãrii sarcinilor postului) trebuie sã îndeplineascã şi o funcţie explicativã cu privire la mecanismele organizatoare ale comportamentului oamenilor în procesul muncii. Trebuie subliniat faptul cã psihologul angrenat în domeniul psihologiei muncii, nu poate niciodatã sã renunţe la a efectua cercetãri pentru cã situaţiile de muncã sunt foarte variate de la o organizaţie industrialã la alta, şi chiar în cadrul aceleiaşi organizaţii de la o perioadã la alta şi chiar de la un comportament la altul. Mai utilizãm în domeniul psihologiei muncii un tezaur de principii şi de date pe care totdeauna trebuie sã le particularizãm prin cercetare, prin studiul situaţiilor concrete de muncã pe care vrem sã le ameliorãm şi prin urmare statutul de consilier, de sfãtuitor, de selecţioner pe criterii psihologice trebuie sã fie întotdeauna fundamentat de cercetare Psihologul industrial cautã în plan teoretic şi experimental soluţii la nereguli practice care apar în organizaţie, şi de aceea el trebuie sã elaboreze tehnici de transpunere a principiilor teoretice în rezolvarea situaţiilor concrete de muncã, urmãrind urmãtoarele obiective: îmbunătățirea condiţiilor de muncã, a securitãţii comportamentelor angrenate în activitatea de muncã, diminuarea suprasolicitãrii, optimizarea calitãţii şi cantitãţii producţiei, ridicarea gradului de fiabilitate a inșilor şi a maşinilor(a echipamentelor), creşterea satisfacţiei în muncã, ameliorarea imaginii firmei în interior, în ochii salariaţilor, dar şi în exterior în rândul clienţilor, în general, promovarea produselor firmei Dezvoltarea teoriei sistemelor şi a teoriei informaţiei nu a rãmas fãrã ecou în domeniul psihologiei muncii, dimpotrivã, ea a determinat abordarea muncii dintr-o perpectivă sistemică.

2. Reperele istorice ale psihologiei muncii
Întrucât psihologia muncii inseamnă nu doar activitatea practică a laboratoarelor de profil dar mai ales marile sinteze teoretice care au configurat acest domeniu ca pe o disciplină aplicativă a psihologiei, trebuie menţionate în primul rând următoarele contribuţii :
- Publicarea în intervalul 1913-1914 de înspre Munsterberg a unor lucrări care concentrau experienţa sa în domeniul cercetării accidentelor de muncă şi al selecţiei profesionale: „ Psihologie şi eficienţă industrială”, „Fundamentele psihotehnicii” etc. El a întrebuințat probe psihologice pentru selecţia persoaneleor pe diferite posturi de muncă, denumind această activitate „ psihotehnică” după o distincţie efectuată anterior de W. Stern între cercetarea teoretică a fenomenelor psihice, numită psihognostică” şi latura aplicativă acesteia numită psihotehnică.
-1925 S.C. Myers publică „Industrial Psichology…” în care consideră că metodele psihologiei industriale trebuie să aplice cunoştinţele despre procesele psihice la ameliorarea actvităţii de muncă, prin aceasta conferind psihologiei muncii doar un statut aplicativ in detrimentul celui teoretic.
Începând cu deceniul al patrulea al sec. trecut conceptul de psihologie industrială devine tot mai utilizat în sensul dublu de ştiinţă teoretică şi aplicativă posedând ca obiect conform lui M.S. Viteles relaţiile muncitorului cu munca sa şi cu mediul social.
- Activitatea lui J.M. Lahy în domeniul selecţiei orientării şi adaptării profesionale în Franţa, în perioda interbelică.
- Odată cu deceniul al şaselea în psihologia industrială îşi face apariţia o inedită orientare ca un refuz faţă de modelul simplist de abordare a relaţiei dintre om şi activitatea sa practicat de psihotehnică. Conceptele de variabilă moderatoare introdus de Sounders (1956), sau noul model de predicţie în domeniul selecţiei profesionale propus de Dunnette (1969), contribuţiile lui Rasmussen (1990) şi Reason (1991) în domeniul proceselor cognitive ale operatorului, tiparul cauzal al accidentului de muncă al lui Shaff prezentat într-o teză de doctorat în 1992 sau contribuţiile unor autori de limbă franceză ( Leplat, Cunny, Ombredane Faverge) în domeniul psihologiei inginereşti au constituit tot atâtea etape în expansiunea capacităţii teoretico-explicative şi practice-aplicative ale psihologiei industriale în ultimele decenii.
3. Psihologia muncii în România. Primul laborator de psihotehnică a fost înfiinţat de Lahy în perioada interbelică după care s-a dezvoltat o întreagă reţea de laboratoare de selecţie şi orientare şcolară şi profesională. Coordonarea teoretică şi metodologică a fost asigurată de către personalităţi din două centre universitare: Cluj (Florin Ştefãnescu Goangã, N. Mărgineanu, Al. Roşca, M. Peteanu, D. Salade) şi Bucureşti (C. Rãdulescxu-Motru, I.M. Nestor, Gh. Zapan, G. Bontilă ). -1935-sunt publicate teste pt.mãsurarea funcţiilor mintale şi fişa personalã de observaţie a acestor funcţii. -Institutul de sociologie experimentalã diferenţialã şi comparativã -1943, N.Mãrgineanu publică “Psihotehnica” .- Sub egida institutelor de psihologie de la Bucureşti şi Cluj sunt elaborate monografii profesionale pentru o mare diversitate de meserii. Bucureşti: -În 1926 iau fiinţă laboratoare psihotehnice la Cluj şi Bucureşti. În 1936 apare o lege specialã prin care se oficializeazã existenţa acestor laboratoare. Se înfiinţeazã 15 oficii de orientare profesionalã. În 1937-1941, apare ”Jurnalul de psihotehnicã”. În perioada interbelicã se înfiinţează laboratoare de întreprindere, Gh.Zapan, M. Botez, Gh.Iosif, Elena Popescu-Neveanu, Pufan, Holban, Moraru ş.a. editează lucrări de referinţă în domeniu. 4. Locul psihologiei muncii în sistemul ştiinţelor psihologice Psihologiile aplicate pot fi divizate în clase de conduite umane care sunt definite prin obiectivul lor: psihologie şcolarã şi educaţionalã, psihologia muncii, psihologie clinicã, sportivã, militarã, etc. Psihologia muncii se preocupã cu studiul clasei de conduite specifice activitãţii de muncã. Din aceastã perspectivã se pot realiza studii de psihologie a munci, în aria cercetãrii fundamentale (pe versantul de cercetare fundamentalã) fãrã un scop direct, aplicativ, ci doar cu intenţia de a înţelege mecanismele procesului de muncã; distincţia dintre cercetarea fundamentalã şi cercetarea aplicatã rãmâne operantã.. Cercetarea fundamentalã, în absolut orice ştiinţã, este aceea care nu serveşte unui scop anume, unui scop practic; ea este orientatã în primul rând de dorinţa de a completa golurile în cunoaşterea umanã.. Cercetarea aplicatã în cadrul aceleiaşi ştiinţe este cealaltã faţetã a ştiinţei, care serveşte unor scopuri precise. În psihologie, anumite întrebãri servesc drept mobil pentru cercetãri care nu urmãresc un scop precis, ci doar întregirea concepţiei generale a teoriei generale psihologice ; altele ca în cazul rezolvãrii unor situaţii distincte cum ar fi cele dezadaptative din domeniul şcolar, clinic, al muncii etc., implică cercetări cu caracter aplicativ. Astea urmãresc ameliorarea adaptãrii omului la muncã şi a muncii, la rândul ei, la condiţiile psihologice, specifice omului normal. 5. Relaţia psihologiei muncii cu psihologia experimentală. Psihologia experimentalã este acea ramurã a psihologiei care înglobeazã cercetãri orientate cãtre înţelegerea legilor psihicului uman. Înţelegem prin eșantioane experimentale, cercetãri care au loc în condiţii de sigur control al variabilelor dependente şi independente. O serie studii s-au dezvoltat la graniţa dintre psihologia experimentalã şi latura de cercetare fundamentalã a psihologiei muncii. Cercetãrile asupra percepţiei stimulilor, cu mare impact asupra ameliorãrii sarcinii operatorului de radar, sau a operatorului din instalaţiile automatizate, cercetãrile asupra vigilenţei, deşi desfãşurate în aria psihologiei muncii au operat cu modele aparţinând psihologiei experimentale. 6. Relalaţia psihologiei muncii cu psihologia diferenţială. Psihologia diferenţialã care se ocupã cu studiul diferenţelor psihologice între oameni (diferenţe privind capacitãţile aptitudinale, trãsãturile de personalitate, atitudinile, nivelul motivaţional, sistemul intereselor, deprinderilor etc.) a oferit psihologiei muncii o paradigmã extrem de importantã : explicaţiile privind diferenţele de randament în câmpul muncii trebuie să se bizuie pe diferenţele psihologice întrucât factorii interni ai peronalitãţii sunt determinaţii comportamentului extern. Psihologia muncii poate aborda pe acest temei evaluarea aptitudinilor pentru o anumitã activitate şi a condiţiilor diferenţiale care favorizeazã adaptarea omului la o anumitã activitate. În acest sens activitatea de psihodiagnozã ocupã un loc central în activitatea psihologului industrial. Conform A. Anastasi putem vorbi de o adevărată psihidiagnoză dezvoltată în chiar interiorul psihologiei muncii. În continuare enumerãm câteva jaloane ale psihodiagnozei care au avut un impact aparte asupra psihologiei selecţiei, clasificãrii şi repartiţiei personalului, domenii importante ale psihologiei muncii : Scara Metricã a Inteligenţei elaborată de Binet şi Simon în 1905 şi activitatea lui Munstenberg în 1912 întâiul care a utilizat probe psihologice în selecţia vatmanilor de tramvaie. El a folosit termenul de psihotehnicã pentru a desemna activitatea psihologicului industrial, însã trebuie menţionat cã termenul ca atare a fost inventat de W.Stern. El îl utiliza în opoziţie cu acela de psihognostică prin care desemna cercetarea teoreticã. 7. Relaţia psihologiei muncii cu psihologia socială. Psihologia muncii are ca obiect de studiu activitatea umanã care se desfãşoarã cel mai adesea în grupuri de muncã, în contexte sociale, iar eficienţa muncii este influenţatã de raporturile interpersonale care se instituie la nivelul acestor grupuri. De aceea interesul psihologilor angrenaţi în studii de psihologia muncii s-a extins încă din deceniul al patrulea al secolului trecut asupra problemelor sociale şi organizaţionale.
Un ocazie esenţial îl înseamnă în acest sens cercetãrile lui K.Lewin în 1937, privind dinamica grupurilor mici. Alt clipă l-au constituit studiile întreprinse de Elton Mayo la o companie de echipamente electrice din America, ca de pildă şi cercetãrile inerprise de Institutul Tavistock din Londra. Aceste cercetãri au subliniat importanţa relaţiilor umane, a climatului psihologic şi moral, a ceea ce economiştii au numit mai târziu cultura de interprindere, importanţa stilului de conducere, de luare a deciziilor asupra randamentului grupului de muncã precum şi asupra randamentului individual. 8. Relaţia psihologiei muncii cu psihologia educaţională. Psihologia educaţionalã este focalizatã pe descoperirea metodelor optime de instruire, pe ameliorarea procesului instructiv-educativ. În domeniul psihologiei muncii se produce un transfer al acestor metode asupra instruirii profesionale, adicã asupra procesului de însuşire a cunoştinţelor şi deprinderilor profesionale sau asupra procesului de restructurare a deprinderilor o datã cu schimbarea locului de muncã sau a profesiei. Ceea ce caracterizeazã societatea industrialã actualã este mobilitatea profesiunilor. Orice firmã dacã doreşte sã fie competitivã, sã realizeze profit trebuie sã fie foarte elasticã, mobilã în formularea obiectivelor, în stabilirea produselor şi serviciilor pe care urmează să le realizazeze şi a tehnologiilor aferente acestora De aceea în cadrul unei firme are loc aceastã mobilitate a posturilor, a profesiilor mobilitate datoratã în inițialul rând modernizãrii şi retehnologizării. Din aceastã cauzã învãţarea umanã capãtã un caracter permanent, de-a lungul întregii perioade active în cadrul unui sistem de educaţie permanentã. În domeniul interprinderilor mici şi mijlocii criteriul rentabilitãţii şi al eficienţei este determinat de puterea de schimbare, funcţie de cerinţele pieţei, a produselor pe care le fabricã. O datã cu schimbarea comenzilor se schimbã tehnologia, ea trebuie reînvãţatã şi din aceastã cauzã pentru a-şi menţine locul de muncã ființele ocupate trebuie sã înveţe continuu. Importanţa implementãrii principiilor psihologiei educaţionale în contextul muncii şi în singular în domeniul muncii industriale este relavatã şi de faptul cã în societatea românã aceastã problemã dramaticã a închiderii interprinderilor nerentabile impune indivizilor disponibilizate mari eforturi de reconversie profesionalã.
9. Relaţia psihologiei muncii cu psihologia medicală. Munca în organizaţiile industriale, efortul continuu de adaptare la tehnologii care se impun factorului uman au repercusiuni asupra stãrii de sãnãtate a operatorului uman. Cele mai frecvente sunt tulburãrile cu tentã psihosomaticã ce apar pe fond de suprasolicitare. Munca în sine conţine un potenţial dezadaptativ, adicã prin suprasolicitare, prin efort, pot sã aparã tulburãri.Ex:schimbul de seară cauzează modificãri ale ciclurilor nictemerale care sunt instituite în fiziologia umanã de-a lungul întregii sale filogeneze. Existã la ora actualã paradigma abordãrii persoanei în unitatea aspectelor somatice şi psihologice, în dublu sens, anume ca tulburãrile somatice sunt întodeauna însoţite de un tablou psihologic după cum simptomatica psihogenă ajunge, prin agravare, să se somatizeze.
Într-un studiu creat cu aproape 2 decenii în urmã s-a demonstrat deosebit de concludent cã dispoziția de stres combinatã cu un anumit tip psihosomatic, acela orientat cãtre succes, poate, în anumite condiţii, sã ducã la pertubarea metabolismului celular. Disfuncţiile se produc pânã la nivelul celulei şi pot apare neoplasme. Din aceastã cauzã rolul psihologului industrial este fundamental în consilierea persoanelor, în reducerea nivelului de solicitare de stres, în creşterea gradului de adaptabilitate şi a satisfacţiei,în muncã. Aceste componente ale stării de echilibru sunt cu atât mai importante în profesiile moderne care implşică un înalt nivel de solicitare neuropsihică.
10. Domeniile psihologiei muncii Marile domenii ale psihologiei muncii sunt : -psihologia personalului -psihologia inginereascã -psihologia socialã a muncii -psihologia organizaţionalã -psihologia economicã -preocupãrile de naturã ergonomicã din cadrul psihologiei muncii 1.Psihologia personalului are ca obiect identificarea calitãţilor psihice solicitate în activitatea profesionalã în vederea atingerii unui anumit grad de succes de cãtre persoanele care solicitã o profesiune sau alta . Psihologia personalului este orientatã spre elaborarea metodologiei realizãrii optime a adaptãrii omului la munca sa. Aceste obiective le putem subscrie urmãtorului dicton:“Omul corespunzător la locul potrivit”. Marile programe ale psihologiei personalului sunt: selecţia orientarea şi formarea personalului Selecţia profesională este întâia etapã care sprijinã şi dirijeazã toate eforturile de decizie cu privire la personal. Ea se referã la cunoaşterea diferenţelor psihologice şi subliniazã rolul factorilor de personalitate în adaptarea la cerinţele muncii. Aceastã activitate a impulsionat cercetãrile privitoare la psihologia aptitudinilor pentru că într-o anumitã perioadã a dezvoltãrii acestei secţiuni a psihologiei personalului s-a pus un accent deosebit pe rolul aptitudinilor în reuşita profesionalã. Ulterior cercetãrile în domeniul psihologiei muncii preluând o serie de cunoştinţe de anvangardã din domeniul psihologiei teoretice au subliniat relaţia dintre aptitudini şi personalitate, evidenţiind aici într-un mod focalizant, aspectele dinamice şi motivaţionale ale persoanei. Deci succesul profesional este o rezultantã a acestor componente şi nu doar a aptitudinilor. Baza ştiinţificã a psihologiei selecţiei personalului o constituie mãsurarea diferenţelor individuale, prin examen psihologic, dar şi evaluarea solicitãrilor psihice şi neurologice (neuropsihice) pe care dificultãţile profesiei le exercitã asupra oamenilor. Aptitudinea profesionalã are un caracter complex, reuşita profesionalã fiind înţeleasã ca o rezultanţã multifactorialã, univers care înglobeazã aptitudini, caracteristici care ţin de sex, vârstã, tipul de personalitate, cultura de provenienţă, mediul muncii, caracteristicile echipamenteleor utilizate, etc. Selecţia profesionalã se realizează în scop de: -angajare -promovare -schimbarea profesiei sau a locului de muncã dupã accident -expertizã a capacitãţii de muncã . -selecţi a şi promovare a managerilor pe diferite trepte de decizie. Examenul psihologic în selecţie este efectuat şi cu scopul clasificãrii salariaţilor din aceeaşi organizaţie în realizarea planului de carierã, adicã pentru a stabili nivelul ierarhic pânã unde poate promova fiecare persoanã. Orientarea profesionalã urmãreşte îndrumarea pe criterii ştiinţifice a persoanei în alegerea unei profesiuni cât mai potrivite stilului sãu personal, modului particular în care este structuratã personalitatea sa, nivelului capacitãţilor, intereselor şi ţelurilor sale. Stabilirea planului de carieră ca o succesiune de activităţi şi/sau profesiuni pe care individul le desfăşoară de-a lungul vieţii sale active îmbracă şi o evidentă componentă socială atîta vreme cât opţiunile individuale trebuie să fie în acord cu realităţile pieţei muncii.
Existã o adevărată evoluţie a opticii privitoare la perioada de viaţă cea mai adecvată pentru înfăptuirea orientãrii. În 1908 E.Parson a înfiinţat în Belgia Oficiul de orientare profesionalã. În 1928 ia fiinţã în Franţa Institul de orientare profesionalã şi care a fost condus de Pieron. Un câştig în planul principiilor orientãrii profesionale l-a constituit înţelegerea necesitãţii corelãrii orientãrii şcolare cu cea profesionalã. Importanţa orientãrii profesionale a crescut nespus de mult mai ales dupã perioada interbelicã o datã cu democratizarea politicii educaţionale în mai toate statele civilizate, politici care au dat probabilitatea accesului la diverse niveluri de educaţie a pãturilor sociale sărace ocupate cel mai adesea în activitãţi necalificate sau semicalificate. De asemenea un rol important în dezvoltarea programelor de orientare profesionalã l-a avut accesul tot mai mult al prietenelor la învãţarea şi exercitarea unor profesiuni care altã datã erau considerate exclusiv masculine. Toate acestea au configurat aproape într-o maniearã devenită tradiţionalã obiectivele orientãrii profesionale care sunt: -gãsirea pentru fiecare candidat a profesiei adecvate potenţialului său individual. -asigurarea cu forţã de muncã calificatã a fiecãrei profesiuni. -luarea în consideraţie în politicile de orientare a contextului economic-social,a condiţiilor pedagocice şi psihologice. Cealaltã secţiune a psihologiei personalului este pregãtirea profesionalã.
Pregătirea profesională La începuturile psihologiei muncii accentul se punea pe antrenarea tipilor în cicluri cu durate teribil de reduse într-un numãr de sarcini specifice (persoanele erau antrenate foarte precis sã facã anumite operaţii). Taylorismul a constituit în perioada interbelică în America o adevărată practică socială în eficientizarea muncii. Soţii Gilbreth, el inginer în domeniul construcţiilor, ea psiholog, au antrenat muncitorii zidari raţionalizând comportamentul de muncă prin eliminarea mişcãrile de prisos. Randamentul a crescut spectaculos. Ulterior rezultatele au diminuat dramatic datorită creşterii solicitării prin amplificarea aspectului monoton al operaţiilor. Creșterea industrialã, a determinat creşterea ponderii efortului intelectual în detrimentul celui fizic. Ca urmare a crescut interesul managerilor pentru formarea complexă şi mai mult nespecifică a salariaţilor care pune accent îndeosebi pe evoluția imtelectualã şi moralã decât pe dezvoltarea unui set de deprinderi şi aptitudini specifice unui post sau altul. Actualmente s-a instituit concepţia cã formarea de instrumente aferente de cunoaştere trebuie sã fie însoţitã de achiziţionarea unor instrumente concrete,tehnice .Instruirea, pregãtirea profesionalã sunt gândite potrivit acestei orientãri ca un proces de formare- adaptare, ca un proces organizat de modificare sistematicã a comportamentului uman, sau de formare a unui comportament nou, prin însuşirea de cunoştinţe,deprinderi şi atitudini necesare exercitãrii unei anumite activitãţi.
11. Psihologia muncii şi Psihologia inginerească S-a dezvoltat în cadrul psihologiei muncii sub impactul progresului tehnologic în domeniul echipamentelor militare (ex. radarul în al doilea rãzboi mondial) şi de întocmai sub impactul industriei automatizate dupã al doilea rãzboi mondial. întrebuințarea acestor echipamente au scos la ivealã o serie de limite ale capacitãţilor umane, limite privitoare la volumul percepţiei, volumul memoriei la nivelul vitezei de prelucrare a informaţiilor. Pânã la aceastã datã se considera cã psihologia muncii trebuie sã accentueze eforturile de creştere a gradului de adaptabilitate a omului la munca sa sau la echipamentele tehnice. Datoritã limitelor fiziologice proprii naturii umane s-a constatat cã aceastã adaptare trebuie sã fie completatã cu reversul ei, respectiv cu dimensionarea echipamentelor în concordanţă cu posibilitãţile fiziologice şi psihologice ale omului. Revenind la paradigma sistemului om-maşinã-mediu trebuie sã precizãm odatã cu Reason ( 1982 ) şi cu Rasmusen ( 1985) cã cea mai infiabilã componentã a sisiemului sociotehnic este componenta umanã. Erorile care apar în sistem se datoreazã omului şi ele vizeazã atât receptarea informaţiei ,cât şi prelucrarea şi decizia. Dar datoritã importanţei în cadrul sistemului a exercitãrii funcţiilor de informare, prelucrare şi decizii, pe bunã dreptate se acordã un rol deosebit în prevenirea erorilor umane,calitãţilor proceselor cognitive implicit calitãţii cunoştinţelor profesionale, calitãţii structurãrilior pe traiectul de memorie de lungã duratã M.L.D.,pe traiectul memoriei de scurtã duratã M.S.D. Obiectivul psihologiei inginereşti îl constituie utilizarea cunoştinţelor de psihologie în proiectarea echipamentelor. Obiectul psihologiei inginereşti îl constituie proiectarea adecvatã a activitãţii locului de muncã, a ambianţei acestuia în scopul creşterii eficienţei şi fiabilitãţii sistemului, odat[ cu creşterea satisfacţiei operatorului. Psihologia muncii are ca scop înţelegerea modului în care performanţa umanã e condiţionatã de variabilele sarcinii şi de diferenţele individuale de pregãtire profesională. Ea trebuie sã formuleze teorii şi principii privind performanţele umane, care vor fi aplicate în proiectarea sistemelor şi sarcinilor de muncã. S-au profilat următoarele direcţii de cercetare: -factorii psihofiziologici şi informaţionali care influenţeazã calitatea. -elborarea de modele informaţionale. Psihologia inginereascã a permis abordarea unor probleme teoretice noi: teoria performanţei umane, aplicarea teoriei informaţiei în cercetarea activitãţii şi vigilenţei etc., teoria detectãrii semnalelor, teoria filtrului, etc
12. Psihologia socială a muncii şi psihologia organizaţională Conturarea acestui domeniu şi-a gãsit expresia cea mai concludentã în cercetarea lui E.Mayo, în deceniul al patrulea al sec. trecut, cu privire la importanţa climatului şi relaţiilor interpersonale. În aceeaşi durată sunt de menţionat cercetãrile lui J.Moreno privind dinamica grupurilor. Bavelas (1951) studiază reţeaua de comunicaţii la nivelul microgrupului. Într-un proces etapizat s-a construit mutarea accentului de la: -sarcini la funcţii (funcţia implicã responsabilitate, informaţii date şi primite,relaţii interpersonale) -indivizi la climatul social -principii la modele(=construcţii teoretice cu funcţie explicativã).
Recent (M., Zlate, Revista de psihologie organizaţională, nr.1/2001) se argumentează convingător pentru emanciparea psihologiei organizaţionale, ca disciplină distinctă de psihologia muncii. 13. Psihologia economică. Este un domeniu distinct al psihologiei muncii Studiazã implicaţiile psihologice ale desfacerii şi consumului de bunuri şi servicii precum şi rolul jucat de variabilele psihologice în desfãşurarea fenomenelor economice. Ocazii importante în dezvoltare: -1902,”psihologia economicã”. În SUA activează şcoala instituţionalistã (M,itchell,McMclark) Raymond (1966) enumeră următoarele etape în coagularea obiectului psihologiei economice:
-şcoala austriacã de economie numitã şi „psihologicã sau ”psihologia bunului simţ” ; a fost iniţiată de economişti în intervalu1870-1920 -sfârşitul primului rãzboi global - până în 1945 ; s-a impus necesitatea unor cercetãri concrete, rezultând un bogat material de observaţie. -dupã 1945, psihologia economicã se fundamenteazã ca o teorie coerentã. Cunoştinţele psihologice sunt îmbinate cu cele economice. 14. Psihologia muncii şi ergonomia. Ergonomia este definită ca o automatizare a comunicaţiilor în sistemul om-maşină-mediu ,al cãrei obiectiv este proiectarea acestui sistem şi ameliorarea funcţionãrii lui pe baza unui criteriu esenţial reprezentat de operatorul uman. Psihologia muncii se apleacã şi asupra altor înfățișări de activitate umanã, nu numai asupra muncii fizice,ci şi asupra celei intelectuale. Activitatea de concepţie, cea managerialã sunt domeniile ei de interes mai recente. Se pune un accent deosebit pe proiectarea unei relaţii optime între om şi munca sa,dânduse prioritate omului. Intervenţia ergonomicã se bazează pe următoarele principii: -Existã o relaţie între eficienţa activitãţii şi cea a echipamentelor tehnice ; -Caracteristicile constructive ale maşinii influenţeazã eficienţa umanã ; -Este mai uşor şi mai ieftinã adaptarea maşinii la om decât invers ; Ergonomia este o ştiinţă optimizatoare care din perspectiva sistemului om-maşinã-mediu se preocupă de organizarea adecvatã a procesului de producţie, de ameliorarea relaţiilor interpersonale, de standardizarea dimensiunilor, spaţiului, confortului, arhitecturii ambianţei muncii, de amenajarea urbanã, de utilizarea eficientã a energiei, a materiilor prime, de rezistența poluãrii, de conservarea mediului.

Filaret Sintion