PPS.MyForum.ro :: II. LEGI ŞI PRINCIPII LOGICE

Marya · Administrator

ELEMENTE DE LOGICĂ DEDUCTIVĂ

Raţionamentele în care concluzia nu depăşeşte gradul de generalitate al premiselor se numesc deductive. Aceste raţionamente se caracterizează prin validitate: din premise adevărate rezultă concluzie adevărată. Studiul lor constituie obiectul logicii deductive.

II. LEGI ŞI PRINCIPII LOGICE

Corectitudinea gândirii este condiţionată de respectarea legilor de raţionare, legi logice. Spre deosebire de legile celorlalte ştiinţe, legi ce au un caracter limitat la un domeniu specific, legile logice, ca legi ale gândirii, sunt adevărate ”pentru toate lumile posibile”. Adevărul lor nu depinde de nici un fel de condiţie, ci sunt etern valabile. Ele se exprimă în tautologii (de la grecescul tauton = acelaşi), formule întotdeauna adevărate.
Legile elementare care guvernează şi gândirea comună se numesc principii logice. Astea sunt

principiul identităţii
principiul noncontradicţiei
principiul treţului exclus
principiul raţiunii suficiente

I. PRINCIPIUL IDENTITÂŢII

Întrucât legile gândirii reflectă legile realităţii, principiile pot fi formulate în două moduri: cu referire la realitate sau cu referire la gândire, ontologic:
a)fiecare lucru este ceea ce este; sau: fiecare lucru este identic cu sine. Cu alte cuvinte, fiecare lucru este identic cu sine şi numai cu sine, chiar cât de analog ar fi cu un altul. Această identitate nu este menită să sugereze imobilitatea lumii, ci doar permanenţa substanţei, a esenţei, dincolo de accident. Un lucru este identic cu sine în toate momentele transformărilor sale
sau semantic:
b)orice expresie logică este identică cu ea însăşi. Identitatea aspectului logice (noţiunii, propoziţiei, raţionamentului) cu ea însăşi este condiţia elementară a gândirii.
În formulă: A= id.A
În formulare expresă apare la Leibniz, dar este recunoscut încă de la Parmenide:”Existenţa este şi nu poate să nu fie” (ceea ce este, este) şi Aristotel.
Nu este un truism: noţiunile, conceptele se grupează în structuri piramidale, în reţele sau plase categoriale. În nodurile acestor plase se găsesc noţiunile. Dacă se confundă (se identifică) două noţiuni diferite, plasa nu mai este funcţională, gândirea alunecă în confuzie.
Exigenţele ridicate de respectarea acestui principiu sunt:
a) definirea corectă a noţiunilor; Utilizarea improprie sau imprecisă a noţiunilor generează ambiguităţi semantice sau situaţii ilare (vezi declaraţia parlamentarului: ”Azi am avut o activitate foarte lucrativă”; “Această lege am aprobat-o fortuit”); În cazul demersurilor ştiinţifice, definirea termenilor (construirea conceptelor ştiinţifice) este operaţie findamentală. Totuşi, dinamica ştiinţei face ca multiple concepte să-şi aştepte încă o definire precisă.
Pot fi definite fără echivoc toate noţiunile? Evident că nu. În cazul unor astfel de noţiuni se impune următoarea exigenţă:
b) precizarea accepţiunii, a sensului în care utilizăm noţiunea. Noţiuni ca fericire, iubire, terorişti, naţionalişti, revoluţie ridică în debutantul rând dificultăți de ordin logico-semantic şi abia apoi ontice; scutit de o prealabilă precizare a sensului noţiunii, discuţiile nu-şi au rostul.
c) păstrarea aceluiaşi sens pentru o noţiune pe parcursul unui demers raţional. Arma predilectă a sofiştilor era comutarea de sens: “Cine sunt cei ce învaţă, cei ce ştiu sau cei ce nu ştiu?” întreabă sofistul Euthydemos. Oricum va răspunde tânărul Clenias, tot va fi dezminţit de sofist prin comutarea de sens a termenilor cei ce ştiu, respectiv neştiutorii. Nici ştiinţa şi filosofia nu au fost scutite de astfel de imprecizii interpretative: vezi comutarea de sens în cazul termenilor: relaţii de incertitudine - relaţii de indeterminare - indeterminism - acauzalitate.
Sinonimia (cuvinte distincte care desemnează aceeaşi noţiune) şi omonimia (acelaşi cuvânt pentru noţiuni diferite) favorizează încălcarea principiului.
Respectarea principiului oferă claritate şi precizie gândirii şi comunicării. În concluzie, subliniem faptul că în indiferent ce act de comunicare, în argumentarea dialogală sau în discursul retoric, trebuie să acordăm atenţie clarificării minimale a sensului noţiunilor utilizate.

2. PRINCIPIUL NONCONTRADICŢIEI

A fost formulat de înspre Aristotel în lupta împotriva sofiştilor, care prin Protagoras afirmau că “Omul este măsura tuturor lucrurilor”. Stagiritul a constatat că oamenii se contrazic, iar dacă ei sunt măsura, judecăţile opuse sunt adevărate simultan. Dar, va argumenta Aristotel,
a) este imposibil ca unul şi acelaşi lucru să fie şi să nu fie într-un anume fel în acelaşi timp şi sub acelaşi raport
b) două propoziţii opuse (în care una afirmă ceea ce cealaltă neagă implicit sau explicit) nu pot fi ambele adevărate în acelaşi timp şi sub acelaşi raport
În formulă:
(p&p) (nu este adevărat p şi non-p)
Dintre două propoziţii opuse numai una poate fi adevărată.
În ex: Toţi oamenii sunt drepţi/ Nici un om nu este drept , ambele propoziţii nu pot fi adevărate, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, dar pot fi ambele false. Demonstraţia stagiritului este pe cale indirectă, prin reducere la absurd. Dacă nu am admite principiul noncontradicţiei, gândirea ar cădea în incoerenţă căci:
a) dispar însuşirile esenţiale ale lucrurilor, toate devenind accidentale, pentru că numai accidentul poate să fie sau să nu fie;
b) toate lucrurile s-ar confunda în unul singur p=p=c=c
c) adevărul nu s-ar putea deosebi de fals

 paradox
 aporie
 antinomie

Cerinţa acestui principiu este necontrazicerea. Prezenţa unei contradicţii într-un sistem de argumente invalidează argumentarea. Un gen aparte de contrazicere este prezentă în paradox sau antinomie şi în aporie . Descoperirea acestor dificultăţi ale gândirii aparţine grecilor antici şi semnifică, în ultimă instanţă, limitele gândirii noastre.
Respectarea principiului noncontradicţiei generează consecvenţă gândirii şi argumentării. Evident, necontrazicerea vizează un discurs anume şi nu o consecvenţă illo tempore. Kant spunea în acest sens că numai nebunii nu se contrazic. A-ţi accepta erorile, a te dezminţii, a revenii asupra crezărilor proprii este semn al consecvenţei cu adevărul. Şi, o ştim de la Aristotel, prietenia adevărului este mai presus de prietenia prietenului.

3. PRINCIPIUL TERŢULUI EXCLUS

Se enunţă astfel:
a) este necesar ca un lucru să posede sau să nu posede o anume proprietate, terţul este exclus (în latină tertium non datur).
b) două judecăţi contradictorii nu pot fi ambele false în acelaşi timp şi sub acelaşi raport; din două judecăţi contrare numai una poate fi falsă; nu se poate ca o propoziţie să nu fie nici adevărată, nici falsă.
p vp (p sau non-p)Ex. Unii oameni sunt drepţi/ Unii oameni nu sunt drepţi. În acest exemplu propoziţiile nu pot fi împreună false, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, putând fi însă adevărate.
Dacă principiul noncontradicţiei afirmă o imposibilitate, nu se poate p şi non-p, principiul terţului exclus afirmă o necesitate, trebuie să fie p sau non-p. Principiul noncontradicţiei stabileşte falsul unei teze, iar principiul terţului exclus stabileşte adevărul unei teze.
Principiul noncontradicţiei cere ca predicatele să se excludă dar nu le limitează numărul.
Ex: Balena este mamifer (nu peşte,pasăre, reptilă, batracian)
Principiul terţului exclus nu cere ca predicatele să se excludă, dar le limitează numărul la două.
Cele două principii se pot combina în aşa-numitul principiu al bivalenţei: Orice propoziţie este sau adevărată sau falsă, terţul este exclus
Logica clasică este o logică bivalentă, mulţimea propoziţiilor se divide în două clase, adevărate sau false, terţul este exclus. Totuşi, Aristotel a pus problema viitorilor contingenţi: Mâine va fi o bătălie navală este o propoziţie contingentă . În timp ce
Aristotel şi Epicur, pentru a evita fatalismul, susţin contingenţa viitorului, stoicii (Chrisipp) susţin aplicarea terţului şi la viitor pentru a justifica universalitatea necesităţii. Eroarea lor este legată de acest ontologism. Logica modernă este nechrisippiană. Prin 1920 Ian Lukasiewicz construieşte primul sistem de logică polivalentă introducând alături de adevăr şi fals o a treia valoare aletică , probabilul.
Cu referire la sistemele de propoziţii formularea este: acceptăm p sau nu acceptăm p şi serveşte selecţiei propoziţiilor coerente care-mi servesc tezei de demonstrat sau argumentat.
Împreună cele două principii (principiul noncontradicţiei şi cel al terţului exclus) fundamentează demonstraţia prin reducere la absurd.

4. PRINCIPIUL RAŢIUNII SUFICIENTE

Acest principiu este o reflectare în planul gândirii a principiului cauzalităţii, conform căruia nu se află fenomen lipsit de cauză. Formularea lui explicită aparţine lui Leibniz:
a) nici un efect nu e lipsit de cauză
b) nimic nu există fără raţiune (nihil est sine ratione)
Spre deosebire de principiile anterioare, principiul raţiunii suficiente nu exprimă o lege formală ci una metalogică ce prezidează opera de construcţie a logicii. Este motivul pentru care nu se condensează într-o combinație a logicii simbolice.
Un adevăr pentru a fi întemeiat, trebuie să se sprijine pe un alt adevăr. Operaţia prin care se face această întemeiere este un raţionament. Rezultă că raţionamentul costituie un produs finit al principiului raţiunii suficiente. Teoria demonstraţiei este regizată de acest principiu.
Dintre cele patru categorii de raţiuni ce pot fi invocate pentru susţinerea unei teze, prin combinarea necesarului cu suficientul, doar cele suficiente sunt
acceptate ca fiind valide:
a) suficient şi nenecesar: ” Într-un circuit închis, reacţia chimică dintr-o pilă generează curent electric”.
b) suficient şi necesar: “Într-un triunghi la unghiuri egale se opun laturi egale”.
Cerinţa acestui principiu este de a ne fundamenta, întemeia, justifica susţinerile. Invocarea autorităţii, a marilor nume sunt argumente doar pentru micile spirite. Principiul ne constrânge să dăm curs întrebării: pe ce te bazezi? Este expresia exigenţelor gândirii critice împotriva oricărui dogmatism.
Puterea sugestiei, repetarea cuvintelor cheie, autoritatea şi siguranţa de sine a susţinătorului, coincidenţa ideilor susţinute cu propriile opinii sau dorinţe intime, tăinuite, favorizează accceptarea ideilor privat de o raţiune suficientă. Desigur, suficientul ţine şi de bunul simţ; nu putem justifica totul, undeva trebuie să ne oprim. În geometrie ne oprim la axiome pe care însă nu le putem justifica; le acceptăm datorită evidenţei lor. Şi în discursul argumentiv trebuie să ne oprim la evidenţe. Bunul simţ ne-o cere; altfel totul se transformă într-o ciorovăială.

Există şi obiecţii aduse formulărilor clasice a principiilor, dar acestea nu vizează respingerea princi-piilor, ci reformularea lor astfel încât să fie aplicabile logicilor multivalente (principiul al n+1-lea exclus sau al n-valenţei - negarea unei propoziţii în ipostaza aletică i , i aparţinând intervalului 1...n înseamnă disjuncţia celorlalte n-1 ipostaze).

Marya · Administrator

Legile elementare ale gândirii se numesc principii

Principiile logice sunt condiţii elementare ale adevărului posibil. Identitatea cu sine sau consecvenţa gândirii, necontrazicerea, excluderea terţului între opuse, întemeierea aserţiunilor sunt standarde ale raţionării corecte.

 Exigenţele acestor principii generează norme ce regizează operaţiile cu termeni (definiţii, clasificări), relaţiile între propoziţii, desfăşurarea raţionamentelor.

Marya · Administrator

1.Ce se înţelege prin principiu logic?
2.Enunţaţi principiile logice şi indicaţi pentru fiecare în parte exigenţele pe care le impune;
3.Căror principii logice le corespund următoarele formulări ale lui Aristotel:
a) “Este imposibil ca judecăţi contradictorii să fie împreună adevărate”.
b) “Nu poate fi nimic între două judecăţi care se contrazic, ci despre un subiect orice predicat este necesar să fie afirmat sau să fie negat”.
c) “Orice fapt poate fi cunoscut întrucât are o unitate, e identic cu sine însuşi şi are caracter de generalitate”.
4.Să se identifice abaterile de la principiile logice din fragmentele de mai jos (exemplele aparţin lui Dimitrie Cantemir) :
a) Orbii văd, pe urmă Evanghelie, dar cei care-s orbi sunt lipsiţi de vedere, deci cei lipsiţi de vedere văd.
b) Dacă Socrate este altceva decât Platon, iar Socrate este filosof, rezultă că Platon nu este filosof.
c) Dacă vinul este o băutură bună, reprezintă că vinul este bun pentru bolnavii de ficat.
d) Apostolii sunt 12, iar Petru este apostol, deci Petru este 12.
4.Imaginaţi situaţii în care se încalcă principiile logice.
5.Discutaţi din perspectiva paradoxului următoarele enunţuri (paradoxale):
a) Triumful suprem al raţiunii este de a-şi putea pune la îndoială propria ei validitate (Miguel de Unamuno)
b)Toate generalizările sunt periculoase; inclusiv aceasta (Dumas-fiul).
c)Din principiu sunt împotriva principiilor (Tristan Tzara).
d)Într-o dispută filosofică, câştigă mai mult cel care pierde, căci are mai mult de învăţat (Epicur).
e)Dacă nu ştiu că nu ştiu, mi se pare că ştiu. Dacă nu ştiu că ştiu, mi se pare că nu ştiu (R. D. Laing).
f)Mulţi ar fi laşi dacă ar avea destul curaj (Th. Fuller).
g)Excesul de tact este o lipsă de tact (G. Călinescu).
h)Dumnezeu nu este atotputernic, deoarece nu poate construi un zid pe care să nu-l poată sări (Pascal).
i)Nimic nu e atât de greu de gândit cum e gâmdirea; cu o singură excepţie: absenţa totală a gândirii (Samuel Butler)
j)Fii lucid. Cît timp nu a băgat de seamă nimeni că nu ştii, dacă înveţi, îţi stă bine. (Gr. C. Moisil)