PPS.MyForum.ro :: II.B. CEI TREI TITANI: SOCRATE, PLATON ŞI ARISTOTEL

Marya · Administrator

II.B. CEI TREI TITANI: SOCRATE, PLATON ŞI ARISTOTEL

Socrate: răsturnarea produsă în interpretarea sufletului, inteligenţa ca atotinfluentul motor al întreţinerii. Platon: proprietăţile sufleteşti şi reglarea etică a acestora; ştiinţa ca reamintire; conceptul de aptitudine; problema determinantului spiritual; Aristotel: biologia ca bază aînvăţăturii despre suflet; sufletul ca mod de organizare primară a corpului; funcţiile sufletului; capacitatea senzortială; “senzorialitatea generală”; conceptul de fantezie; conceptul de strădanie; teoria nus-ului; mintea teoretică şi practică; problema afectelor.

1. SOCRATE

1. Elaborează o noua perspectivă asupra sufletului.

Lucrarile lui Socrate au fost expuse oral. Socrate a fost omul dialogului, care reprezenta în accepţiunea sa adevăratul discurs viu şi însufleţit; este adeptul comunicarii prin graiul adevarat şi nu prin cuvântul scris. Pentru că, exista mentalitatea în acord cu care textele scrise riscă să facă din oameni nişte pseudointelepti. Pentru Socrate scrierea este un simulacru de discurs; scrierea este ceva paralelă cu pictura, ca o cale de reprezentare a naturii. Ca şi la sofişti, Socrate îşi focalizează preocupările pe om, pe viaţa lui socială, pe relaţiile interumane; însă, spre deosebire de aceştia, dialogul socratic stă sub însemnele dctonului: Cunoaste-te pe tine însuţi Aceasta reprezenta o invitaţie la aprofundarea provocărilor legate de conditia umană, la cunoasterea persoanei ca raportare la sine. Vechile conceptii asupra sufletului apelaseră la elementele primare. Prin Socrate, accentul cade pe om înteles ca fiinţa ce conține de proprietăţi lăuntrice deosebite, nu doar ca formă corporală apartinând naturii.

3. Sufletul prin raportare la sine

Din punctul de vedere al vechii filozofii a naturii omul nu putea fi explicat ca gânditor. Dimpotrivă, sufletul la Socrate este înţeles ca raportare la sine. “Lumea interioară a persoanei este alcătuită din gandire, decizie, intenţionalitate.”.

4. Puterea animantă a inteligenţei

Puterea animantă a inteligentei. Calea lui Socrate spre cunoaşterea inteligenţei trece pe la conştiinţă. Formulează în acest sens interesanta problemă a fericirii, a cauzelor acesteia.. În viziunea filozofului fericirea îi apare omului ca ceva dispensabil. De ce ? Pentru că fericirea este ceva ce nu-şi şi-l poate defini. În necunoastere sa omul nu poate considera drept bun ceea ce nu este. De asemenea comportamentul omului mai este pus în mişcare de rostul lucrurilor. Aici intervine inteligenta, care asigură acţiunilor presupune claritate şi constanţă, care lipsesc de regulă în influenţele ce ne parvin de la simţuri. Astfel, pentru explicarea cunoaşterii inteligenţa îndreaptă acţiunile spre concept. Fiinta individuală se împlineşte sub influenţa cunoaşterii conceptuale, care se realizează în defavoarea celei senzoriale.

2 . PLATON ( 427 – 347 i.e.n.)

Platon a fost gânditorul antic care nu a formulat explicit nereguli despre viata sufleteasca. Indirect însă a tratat lucruri de o foarte mare importanţă pentru înţelegerea sufletului. Filozoful este reprezentantul tipic al ideologiei forţelor reacţionare a acelor vremuri (epoca sclavagista). Pentru Platon, originea lumii şi a omului se afla in Idee, în rostul produselor sale deosebite.Reflectarea sufletului. Izvoarele teoriei cunoasterii platoniciene sunt: preluarea din experienta filozofica anterioara a dihotomiei cunoastere senzoriala vs cunoastere conceptuala (a); trasaturile sufletesti sunt proprii doar omului, ele nefiind reproductibile la nivel senzorial (b); descrierea diferentelor intre situatiile cand subiectul asculta de legile naturii, respectiv de cele morale (c). Dualismul senzorial/cognitiv. Gandirea nu poate fi investigata pe cale senzoriala, perceptia si ratiunea apartinand unor lumi absolut diferite. Cele doua lumi sunt integral variate pentru ca au alt suport in baza carora functioneaza. Astfel, ratiunea nu poate izvori din functiile corpului, nu poate fi raportata la corp, ea trebuie sa aiba propriul sau suport. Platon se refera la un suflet inaltat la nivelele superioare de reflectare, actiunile la acel nivel fiind animate. Se remarca o nota de dialog permanent a sufletului cu sine insusi: “Când sufletul se gandeste, el se intovaraseste cu sine insusi”. El acorda un rol deosebit limbajului interior, un rol decisiv in gandire. Deci, doar prin ratiune se ajunge la Idee, locul unde se afla eterna esenta a lucrurilor si care nu poate fi vazuta cu aparatele receptoare. Platon n-a ezitat sa foloseasca experienta mitologica. O importanta contributie a fost aceea de a considera actiunile ca date si efectuate pe baza experientei. Problemele constantei categoriale, a formelor si valorilor au fost asezate dincolo de lumea senzoriala, trecatoare, si integrate lumii eterne a Ideilor. Stiinta ca reamintire. In acceptiunea platonica, stiinta reprezinta curatirea sufleteasca a ideii. Pentru ca sufletul curat sa poata fi separat de celelalte senzoriale, este necesitate de anamnesis. Cunoasterea ideii inseamna cunoasterea insemnatatii ideii, sufletul fiind nevoit sa se retrezeasca in permanenta. Platon distinge intre parere, care nu inseamna stinta, si producere formala, care reprezinta cunoastere matematica, a ideii pure. Experienta lui Platon va demonstra evoluția gandirii cu punct de plecare din simturi. Miscarile mentale se pot indrepta obiectiv spre adevar. Cand astea sunt incarcate senzorial, ele sunt inca confuze, faza Ideii fiind aceea de cristal. Conceptul de aptitudine la Platon. Platon a introdus conceptul de entitate sufleteasca, deosebind ratinea, curajul, dorinta ca ocupand un loc precis in corp, respectiv cap, piept, abdomen, criteriul metodologic al clasificarii fiind raportul subiect/obiect. Diferentele sunt date de aptitudini diferite, spre deosebire de Ideea pură, care este acelaşi la toţi oamenii.

3. ARISTOTEL (384 – 322 îJc)

Aristotel ocupă un loc important în istoria psihologiei pentru faptul că, pentru întâia dată el separă cunoştintele despre suflet ca distincte şi ca aparţinând unui domeniu de cunoastere aparte. Lucrarea pe care a dedicat-o cunoaşterii sufletului se intituleaza De Anima (Despre suflet). Însă obstacolelor vieţii sufleteşti i se acordă aceiaşi însemnatate şi în celelalte lucrări ale sale, în Etica, Retorica, Metafizica, Istoria Animalelor ş.a.

1 Biologia – ca ştiintă a cunoaşterii sufletului

Aristotel a fost instruit de medici în domeniul ştiintelor naturii. La vârsta de 17 ani ajunge la Academia lui Platon, unde are şansa de a intra într-un cadru spiritual global diferit de cel anterior. Aici cunoştinţelor sale despre natură nu li se dădea prea multă însemnătate. În acord cu spiritul puternic din academia platonică mulțimea naturii era doar una imaginară, iar când totuşi aceasta acţiona asupra simţurilor atunci ajungea de a dreptul dispreţuită.
Aristotel apare la Academia lui Platon în culmea disputei acestuia cu Democrit. A fost iar o şansa pentru ca Aristotel să se poată remarca, să-şi poată evidenţia modul de gândire aparte, să-şi poată pronunţa pările sale tari şi slabe. A ecocat cum, pentru perspectiva idealistă de gândie cultivată de Platon, materialismul era un veritabil obstacol în calea cunoaşterii psihicului. A fost pentru el să descrie manifestarea a o succesiune de tipuri fenomenale sufleteşti, îndată ce el încearcă soluţii şi explicaţii pentru viaţa sufletească.
Invăţătura stagiritului a fost ceva mai mult decât o simpla soluţie la numeroasele probleme contradictorii ale filozofiilor anterioare, mai mult decât o încercare de sintetizare a logicii acestora. Opera lui Aristotel este o veritabilă tentativă de reformulare şi fundamentare a ştiinţei care se ocupă de cunoaşterea naturii, de problemele de ecologie, de anatomie comparată, de embriologie … şi de cele sufleteşti.
Naşterea unei întocmai învăţături avea loc în aceiaşi perioadă socială în care Alexandru cel Mare era antrenat în expediţiile sale cuceritoare. În acord cu paradigma acestui context social natura înconjurătoare a putut să-i apară lui Aristotel în întreaga sa diversitate, unde a putut să identifice trăsăturile distincte ale vieţii, ca indispensabilă pentru manifestarea sufletului, dependenţa manifestării acesteia de condiţiile de viaţă.
Aşa cum se ştie, începând cu fondatorii biologiei moderne, cu Buffon, Cuvier, Darwin, marea majoritate a gânditorilor biologi clasici ai epocii moderne au împărtăşit sentimente de uimire, unele pline de respect pentru Aristotelşi opera lui; nu mai puţin cei care au activat pe tărâmul în curs de naştere al psihologiei. Cu deosebire pentru modul cum psihicul raportat fiind platonic la determinismul său etic, în fond a fost păstrat în domeniul ştiinţelor naturii, al biologiei. Deci psihicul a fost raportat nu unui sistem cosmologic general - ca la ceilalţi gânditori materialişti, ci la domeniul specializat al unei discipline de cunoaştere distincte, la cea de cunoaştere a naturii vii, adică la biologie.
Descoperirea dialecticii Ideii de către Platon, i-a fost lui Aristotel de mare ajutor. Aceasta i-a permis lui Aristotel despărţirea definitivă asufletului de corp. Şi asta nu pentru ca ulterior sufletul să fie înmânat ştiinţelor sociale sau moralei, ci să fie păstrat tot ştiinţelor naturii. Procedând astfel, despărţirea sufletului de corp devine reală şi nu doar una didactica şi de covenţie.
În introducerea la lucrarea sa despre suflet, Aristotel a specificat faptul că sufletul este indispensabil în absolut orice demers cognitiv. Viaţa scutit de suflet nu este posibilă; dar aceasta nu în accepţiunea vechii filozofii cosmice de înţelegere a naturii, ci în sensul interpetării acetuia ca deținând un mecanism concret de autoordonare şi coordonare proprii organismelor naturii. Căci sufletul întregește organismul nu din afară, ci ca parte a trunchiului organic; iar sufletul se compune din aceleaşi particule din care se compune şi omenirea vie. Desigur, afirmarea unei asemenea perspective de gândire a însemnat o luptă dârză cu ceilalţi gânditori ai epocii sale. Probă grăitoare pentru asta sunt analizele sale asupra categoriilor de variantă şi conţinut, asupra raportului tot şi parte, posibilitate şi realitate etc.

2 Sufletul ca expresie a unui mod superior de organizare a vieţii.

Pentru Aristotel, sufletul reprezintă un principiu al vieţii. Prin suflet, orgnismele îşi găsesc o mare diversitate de înfățișări pentru a se manifestă. “Un corp fizic devine topor, doar dacă cu acesta se fac operatii de acest fel; un ochi încetează a mai fi ochi dacă-şi pierde vederea. Căci dacă ochiul ar fi o fiinţă, atunci vederea i-ar fi sufletul. Sufletul îşi găseşte împlinirea şi desăvârşirea în organism asemenea marinarului pe vapor.” ( Aristotel, Despre suflet, pg. 40). Pentru a deveni parte a organismului şi a naturii, sufletului îi trebuiesc descoperite temeliile, ce însemnătate instrumentală are acesta pentru existenţa organismului, pentru manevrarea şi direcţionarea obiectelor mişcătoare. In acest spirit se află formulate ideile ce stau la baza teoriilor moderne ale instinctului: sufletul înseamnă o operaţie concretă, este activitate şi orientare; şi nu ceva ce stă in afara corpului, ca ceva care “din afară” să contribuie la punerea lui în funcţiune.
Polemizând cu platonicii, Aristotel spune că se gândesc bine şi corect cei ce afirma că sufletul nu poate exista în afara trupului şi că sufletul nu est corp. Incorect este să se spună că sufletul se poate separa sau diviza. Aceasta ar insemna că pentru a construi o casă este suficient să pronunţi cuvântul “casă”. Perfect este să se spună că sufletul gândeşte, se hrăneşte, compătimeşte, etc. La fel, cauza hrănirii nu trebuie căutată într-o lume fizică cosmică, cum au făcut-o gânditorii cei vechi. Hrănirea are loc în raport cu modul de organizare al vieţii, fiind ceva care se conformă cu legile naturii.

3 Funcţiile sufletului

Sufletul nu este ceva divizibil, el este un principiu al vieţii şi dezvoltării, este ceva care se valorifică în realitate, în plină actiune. Aristotel i-a oferit sufletului trei funcţii: vegetativ, motor şi inteligent. Ceea ce corespunde unei înţelegeri a sufletului cu o valoare de generalizare deosebită. În această generalizare se află în același timp sintetizată unitatea comună a acţiunilor umane cu cele animale si vegetale, o sinteză care îşi va găsi întărirea şi confirmarea prin progresele ulterioare ale geneticii contemporane. Fiecare funcţie reprezintă un nivel distinct de creștere al sufletului, unde cele superioare le implică şi pe cele inferioare.
Ideea de dezvoltare mai apare şi la alti filozofi, cum au fost Heraclit, Leucip s.a.m.d. Prin Aristotel însă cunoştinţele despre suflet e realizează unitatea dintre macrocosmos şi microcosmos, o unitate care trebuie abordată în termenii aceleiaşi legităţi generale a dezvoltării. Cum acest lucru este argumentat şi soluţionat de Aristotel, anunţă în sine legile care vor avea să fie formulate în biogenetică, dar pe urmă mai mult de un mileniu. Aristotel spune ca omul nu reproduce dezvoltarea naturii sub toate formele sale, ci doar pe cele organice. Nu se sfieşte să aprecieze uneori dimesnsiunea pură şi nedezvoltată a sufletului copiilor, care se aseamănă cu cel al animalelor. Prin însăşi aceste însuşiri ale sale, omul este considerat un zoon politikon.