PPS.MyForum.ro :: III. TEORIILE PSIHOLOGICE ALE EVULUI MEDIU pe pps.myforum.ro

Marya · Administrator

III. TEORIILE PSIHOLOGICE ALE EVULUI MEDIU

1. Pardigma socială a evului mediu 2. Scolastica. 3. Sfântul Augustin: voluntarismul; conceptul de “experienţă interioară”. 3. Th. Aquino: Convertirea psihologiei aristoteliene în teologie; senzaţiile ca obiecte intenţionale. 4. Ideologia scolastică şi rangul manifestărilor sufleteşti. 5. Nominalismul scolastic – dicuţii privitoare la natura genrală a conceptelor; “briciul” lui Occan.

1. Pardigma socială a evului mediu

Societatea feudală s-a clădit pe ruinele vechii socetăţi antice, în completarea căreia s-a impus un nou mod de gândire, un nou cadru cultural. Este relevant în acest sens că frământările sociale născute la sfârşitul epcii antice au făcut ca vechile oraşe antice aproximativ să dispară. Viaţa socială proprie cetăţile antice a fost preschimbată de o alta dominant rurală de la sate; veche ordine democratică a cetăţii, dominată de stăpânii de sclavi a fost preschimbată cu cea dintre feudali şi masa de ţărani analfabeţi. Erau raporturi sociale noi, necesare a fi consfimţite printr-o corespunzătoare nouă ordine statală necruţătoare. Au fost raporturi ce se doreau propovăduite şi reprezentate conştient la nivelul păturilor largi ale populaţiei, un mesaj ce a fost însuşit să fie dus la îndeplinire de biserică, o instituţie de stat anume cretă pentru asta. Instituţiei bisericii i-a fost investită să asimileze în structurile ei întreaga moştenire culturala antică, pentru a o reformula în spiritul noilor interese sociale, cu care să acţioneze asupra convingerilor păturilor tot mai largi de oameni. În aceste condiţii cunoaşterea naturii şi a omului a fost pur şi simplu neglijată. Ceea ce a creat ca în locul preocupărilor de acest fel să se institue un interes marcant pentru viziunile mistice speculative. Cu astea se vroiau explicate atât organismul cât şi sufletul.
Aşa se face că în noua epocă medievală interesul pentru cunoaşterea naturii şi a omului a slăbească considerabil. Căutarea determinismul şi cauzalităţii din natură şi despre om a înaintaşilor antici a fost de astă dată preschimbată şi coborâtă la nivelul conştiinţei şi a convingerilor evlaice, epuizată de explicaţiile realizate în termenii textelor de credinţă bisericeşti. Respectivele fenomene erau de acum produse ale conştiinţei, unde omul era despărţit de natură, sufletul lui era ridicat la înălţimea unei vieţi de apoi, a unei supra pământeşti, care se va continua în imaginara lume a zeilor şi sfinţilor. Noua mentalitate se raporta ordine oscială care se vroia impusă, una care urmărea ruperea omului de natură şi subordonarea acestuia feudalilor dominanţi. În acelaşi spirit au fost interpretate şi integrate cunoştinţele până atunci dobândite despre viaţa psihică. Sufletul dacă mai era acceptat ca un obiect de preocupare ideatică, el era considerat ca o realitate ambivalentă, adică: ca pe o esenţialitate cu care se întregește corpul, unde acesta sălăşuieşte şi încetează la a se mai manifesta neîngrădit (a); ca dumnezeire, în care ipostază existenţială sufletului îi putea fi studiată înălţarea spre ceruri, aşa cum aceasta rea reprezentat în termenii textelor bisericeşti (b). În noul cadru social omul a încetat să mai existe ca sclav, de a cărui viaţă stăpânul său să poată dispune ulterior voie. Acum el a devenit iobag, o fiinţă dumnezeiască, de care feudalul dispunea prin intermediului bisericii.

2. Scolastica

Scolastica este expresia unei ordini ideologice, de interpretare şi explicare a fenomenelor normale şi sociale din perspectivă teologică. S-a născut şi s-a consolidat în condiţiile în care în secolul al VIII-lea existau deja fundamentele filozofice şi psihologice proprii acestei teologii, o învăţătură cu cea mai mare răspândire în întreg ev mediu..În acord cu ideologia scolastică indiferent ce discurs raţional trebuia conceput în spiritul şi pus în slujba interpretării Sfintei Scripturi. Prin aceasta se urmărea întărirea noilor raporturi sociale dintre oameni, consolidarea raporturilor materiale dintre ei. Este simultan captivant de relevant că în cadrul acestei ideologii a interesul pentru abordarea obstacolelor proprii vieţii sufleteşti a renăscut. Dar nu oricum, ci doar ca o necesitate de ameliorare a mijloacelor de acţiune întru dumnezeire, ca un effort de depăşire a simplei comentări ţi interpretări a tectelor sfinte.
Aşa se face că şi subordonat ideologiei scolastice unii reprezentanţi să reuşescă să abordeze obiecti problemele sufleteşti şi să realizeze explicaţii interesante pentru trecutul preocupărilor de acest fel. Lor li se datoresc o serie de încercări reuşite de clasificare a tipologiilor spirituale: ca tipuri sensibile, volitive, neinduplecabile, etc. În fond cunoaşterea propriu–zisă a sufletului s-a preschimbat într-un continuu demers contructiv-speculativ. Când în final se ajungea la cunoaşterea fenomenelor sufleteşti, la descrierea şi explicarea lor ca fenomene naturale, se adopta soluţia dupliicitară, de subordonare la ordinea ideologică scolastică. Aceasta însemna efectuarea unui apel la intervenţia unor forte divine supranaturale, la acţiunea unor proprietăţi ascunse ale lucrurilor, la reprezentarea exisitenţei unei alte “naturi” etc. Astfel, acea manieră antică de gândire în acord cu care părţile variate sau farâmiţate ale corpului continuă să trăiască pe mai departe – cum spuneau vechii greci, scolastic era explicate prin puterea potenţialului de multiplicare sufletească a trupului, care se actualizează într-un alt corp. Ori acest transfer subtil al fenomenului sufletesc psihic de pe tarâmul fiziologicului trupesc spre cel ideatic este de natură speculativă şi conţine în sine un fetiş. Aceasta conteză pe intervenţia decisivă a imaginaţiei naiv fanteziste a omului, a omului lipsit de cartee, în acord cu care se acceptă ca faptelor să li să poată substitui cuvinte şi unde din jonglarea cuvintelor să se poată reclădi cele necesare unei lumi suprapământeşti, ca loc de desăvârşire şi împlinre a nevoilor lumeşti ământene. În acest sens metodologia de gândire proprie ordinii scolastice a fost o pildă de excepţie pentru modul în care pot fi preschimbate faptele în idei, cum slujindu-se de logică cunoştinţele stiintifice despre adevăr se pot converti în realităţi verbal-mitologice. Şi totuşi, de o asemenea ordine scolastică societatea avea nevoie, şi multe secole de a rândul, de la naşterea şi perioada sa înfloritoare acest mod de gândireşi interpretare a fenomenlor naturale şi spirituale a dat roade, şi-a exercitat din plin influenţa asupra conştiinţei oamenilor, până în vremurile mult mai recenete.
În ceea ce priveşte gândirea psihologică, cu mijloacele admisibile acelor vremi, aceasta a reuşit evocarea unor legături dintre aptitudinile psihice şi funcţiile acestora, a reuşit alegerea unei noi terminologii necesare pentru descrierea unor secvenţe primare empirice ale acesteia. Fireşte, la o analiză mai atentă că reiese că metodologia scolasticii este departe de a fi una orginală, ea fiind extrasă şi ajunstată noilor vremuri de la neoplatonicieni. De asemenea, nu întâmplător, cel mai personificat autor din antichitate ajunge să fie Aristotel. Învăţătura sa a fost însă deformată: din gândirea aristotelică despre suflet a fost extirpat în mod trunchiat elementul vital, fără cel care putea asigura cauza cunoaşterii empirice. Aşa s-a făcut ca scolastica să lase la o parte interesul pentru cunoaşterea fenomenelor sufleteşti ca aparţinând naturii, să pună psuhologia împreună de ştiinţele naturii.

3. SFÂNTUL AUGUSTIN (354 – 430 e.n.)

In multe privinţe învăţătura sa se aseamănă cu cea a lui Plotinos. A propovăduit cu fanatism caracterul spontan al psihicului, lipsa de materialitate, caracterul nenatural al acestuia. Voinţa, de exemplu, în accepţiunea sa nu putea fi ceva material şi natural.

3.1.Voluntarismul

Dacă în filozofia lui Plotin spiritul era ceva de natură intelectuală - care încorporează gradual datul cunoscut, în cea a lui Sfântului Augustin forţa dominantă îi revenea voinţei. Influenţele sale se manifestau în două direcţii: în acea de a conduce şi direcţiona acţiunile sufleteşti, dar şi de a le întoarce spre sine. Ca stăpân al corpului, mintea se foloseşte de corp în acord cu propria sa samavolnicie; la fel cum organele receptoare se folosesc de cele de mişcare pentru a face pe plac voinţei. Imaginea trunchiului la Sfântul Augustin, la fel ca la Plotinos, aminteşte de cea a lui Galenus. Aici mişcările nu depind de cauze externe; dacă depinde totuşi de simţuri, aceasta doar pentru că pot să le anticipe, unde senzaţia nu este cauza mişcării, ci doar ocazia pentru a se putea produce, pentru ca sufletul să se poată opună corpului în mişcare. Funcţionarea organelor de simt nu este hotărâtă de influenţele fizice externe, ci de modul în care mintea, ca acţiune unitară, poate să modeleze urmele lucrurilor. Aceasta modelare nu se face în raport şi prin recepţie, ci printr-un act voluntar, care se exprimă prin atenţie. Amintirea însăşi este rezultatul acţiunlor sufleteşti volitive. În acord cu conceptia lui Sf. Augustin drapelul oricărei cunoaşteri se află în sufletul dumnezeiesc ce pune în mişcare lucrurile. Însăşi ştiinţa nu este ceva ce se dobândeşte, ci ceva se extrage din suflet, cu aportul voinţei.

3.2.Conceptul de experienţă interioară

Baza adevărului se află în experienţa interioară: sufletul se întoarce mereu spre sine şi, cu credinta cea mai deplină, intră în posesia propriilor acţiuni şi a produselor sale nevăzute. Deşi a fost teolog, Sfantul Augustin a prelucrat pentru psihologie o ordine special de argumentare, ordine care, după secole, va deveni fundamentul metodei introspectiei. Se va găsi la el sufletul ce acţionează independent de corp, dar care foloseşte corpul ca mijloc pentru asigurarea unităţii sufleteşti, ca autocontrol, unde experienţa interioara reprezintă cel mai fidel instrument de cunoastere. Învăţătura lui Sfântul Augustin în acest sens reprezintă o culme a indeterminismului.

4. THOMAS D’AQUINO (1225 – 1274)

Societatea europeană a secolului al XIII-lea s-a caracterizat prin puternice framântări sociale. Mişcărilor eretice tot mai numeroase li s-a opus un catolicism tot mai puternic. Aşa a luat naştere Inchizitia, ordinele sfinte ale dominicanilor şi franciscanilor, scopul acestora fiind acela de a proteja învaţăturile sfinte, să apere ordine socială feudală. Expresia acestor frământări, ca şi undamentarea filosofică şi teologică a ordinii sociale medievale a acelor vremi a fost creată în scrierile lor de înspre Albert Manus şi Thoma D’Aquino. Acesta din urmă a transformat reprezentantul cel mai remarcabil şi perfect al ordinii sociale scolastice medievale clasice.

4.1. Convertirea psihologiei aristoteliene în teologie

Cea mai abilă reuşită de convertire a gândirii aristoteliene în teologie a fost realizat de tomismul filosofic al lui Thomas D’Aquino. Învăţătura sa a fost canonizată de biserica crestină catolică. Din întreaga filosofie lui Aristotel s-a păstrat doar forma externă. Neastâmpărul esenţei a fost extirpat.Totul din această filosofie a fost prelucrat în acord cu gândirea şi cu interesele teologiei. Aceasta avea ca obiect convertirea pe credinţa în Dumnezeu – care cuprindea în sine toate posbilele entităţi psihofiziologice şi mentale. Credinţa în “totul” dumnezeiesc era piatra unghiulară a întregii gândiri teologice, o gândire îndreptată împotriva sufletului sensibil, contra naşterii însăşi a acestui “tot” - identificat în persoana Domnului etc.
Thomas d’Aquino şi alţi scolastici catolici şi pe urmă ortodocşi au prelucrat teoria aristotelică despre suflet în acord cu propria lor viziune, luptând împotriva oricărei încercări de a conferi psihicului materialitate şi substanţialitate empirica. Tomismul psihologic a lui Thomas d’Aquino şi-a ancorat în obiectiv explicarea naturii “experienţei interioare”. Conceptul începuse să-şi însuşeasca însemnele de reflectare conştientă. Modul omenesc de manifestare a sufletului încetează la a se ponderează doar la intelect – ca la Aristotel, pentru a deveni un suflet conştient. Deşi conştientizarea aici se reduce doar la actul de gândire, al unui solitar suflet omenesc în raport cu corpul său. Căcu suflete fără conştiinţă sunt doar plantele şi animalele. În ceea ce-l priveste pe om, toate actele sale, începând de la simţuri, au fost subordanate conştiintei, ceva ce în sistemul lui Aristotel nu avea nici un rost. De aici, de la nivelul conştiinţei, se puteau combate mai usor cauzalitatea şi substanţa firească a psihicului.
Concepţia în acord cu care senzatia este o replică (o copie) a lucrurilor, una ce acţioneaza din exterior, a fost în final preluată şi de filosofia scolastică. În mecanismul reflectarii senzoriale, de clădire a replicilor (copiilor), un rol extrem i-a fost acordat pneumei. Dar s-a presupus că pneuma îşi însuşeşte doar acele influenţe externe pe care sufletul le poate conştientiza. Aceasta teză a fost deja preluată de unul din reprezentanţii de frunte ai perioadei scolastice din sec. XII, unul numit Guilaume de Areches (1080 – 1154), un filosof aflat sub influenţa găndirii lui Democrit. Desigur, în cele din urmă, cunoaşterea senzorială ajunge să fie subiectivată. Astfel, subiectul simte nu în raport de obiectul reflectat, ci în raport de pneuma din interior, prin care reuşeşte să contemple lucrurile. În locul influenţei decisive a obiectului exterior în reflectare senzoriala, de acum importanţă dobândeşte un pneuma intern. Toate acestea când încă nu era constituită o reprezentare şi o formalizare propriu-zisă a ideii de conştiinţă.
Îndată ce sufletul a putut fi echivalat cu subiectul, cu purtătorul său, acesta a putut deveni ceva obiectivabil prin cunoastere. “Organismul – obiect” (aristotelian) se transformă în raport de conştiinta în (subiect)-obiect. Prin Thomas d’Aquino pentru întâia dată schema aristotelica a raportului organism-mediu ajunge a se preschimbe cu un raport subiect-obiect. Prin avansarea raportului de cunoaştere subiect-obiect, peste planul raportului biopsihic, concepţia aristotelică devine reinterpretabilă. Sufletul, ca formă materială a corpului, devine şi se modifică din acest clipă în ceva subiectiv, a cărui singură proprietate este aceea de a se putea conştientiza. Din lucrurile reale şi proprietăţile acestora nu mai persistă altceva decât un trecut, care este un dat subiectiv. Ţelul urmărit de Thomas d’Aquino a fost delimitarea unui subiect pur, ca purtător al conştiintei, - şi nu un organism capabil de gândire. Acesta a fost punctul de plecare al ontolologiei sale. In sistemul lui Thomas D’Aquino, însăşi obiectul îşi pierde materialitatea şi devine altceva. Aceasta pentru că “asemănatul poate fi știut doar de asemănător”. Ceea ce începe chiar de la senzaţii. Aristotel susţinea că senzaţia este ceva care se cauzează în raport cu prezenţa nemijlocită a obiectului, şi de nedespărţit de forma acestuia. La el nu era trebuință de nici un alt factor (ca cel de conştiinţă) pentru ca obiectul reflectat senzorial să devină ceva real şi adevărat. Din păcate, această ingenioasă demonstraţie a reflectării senzoriale nu a fost suficient înţeleasă de discipolii săi. Ea a fost rărstălmăcită diferit de scolastică, a fost adecvată mecanismelor “replicilor de imagine” ale lui Democrit: căci era mai uşor de imaginat o reflectare senzorială a formei decât ceva clădit pe substratul structural al corpului.

O ordine ideologică medievală a manifestărilor sufleteşti

Psihologia tomista a evului mediu se evidentiaza, printre altele, prin faptul că a aşezat fenomenele sufleteşti într-o anume ordine progresivă, de la cele inferioare la cele superioare. Anumite fenomene isi aveau deja locul lor distinct. Sufletul este distinct împărţit în funcţie de cum se manifesta la plante, la animale, la om. În suflet îşi găsesc loc aptitudinile şi produsele acestuia – senzatia, percepţia, conceptele… Cele inferioare sunt subordonate celor superioare, în serviciul cărora se află. Toată această schemă este prelucrată de Thomas d’Aquino după Aristotel. În opinia tomiştilor, ideea de creștere ajunge la a se epuiza de această schemă.
Analiza aristotelică a avut meritul de a fi introdus în psihologie ideea de evolutie. Tomismul asează însă în acest cadru o cu totul altă substantă, pe acea a ierarhiei existenţei sociale. O substituire proprie ideologiei epocii medievale. Ordinea progresivă a formelor a fost racordată la cea sociala. Valoarea existentială era conferită doar raporturilor de subordonare, celora care exclud ca diverse nivele să se compare unele cu altele.
In ceea ce priveste concepţia teologică a lui Thomas d’Aquino, aceasta vine în completarea gândirii aristotelice. Mai târziu cum se stie, aşa zisa teologie aristotelică a fost doar un experiment pentru cunoaşterea particularităţilor şi determinismului lumii vii. Thomas d’Aquino, dimpotriva, oglindeşte în aceasta toate însemnele cognitive ale ideologiei societătii medievale. Canoanele sale de neclintit susţin că subordonatul există doar pentru plăcerea superiorului. Toata concepţia aristotelică asupra teologiei a fost transferata pe societate, cu iminentele completări legate de însuşirile introspective, proprii activităţii umane. Tomismul psihologic reprezintă exemplarul tradițional al găndirii scolastice. Aceasta doar pe dinafară mai aminteşte de sistemul aristotelic asupra fenomenelor psihice, de fenomenele psihice clădite in acord cu experienţa individuală.