| Marya |
| Administrator |
 |
| |
| Data inscrierii: 20/Iun/2008 |
| Mesaje: 1104 |
| Localitate: Constanta |
|
|
|
 |
|
 |
|
LOGICA TERMENILOR
III TERMENII
Să recapitulăm: Logica are ca obiect analiza mecanismelor gândirii corecte sub aspect formal. Gândim prin raţionamente. Raţionamentele (inferenţele) se compun din propoziţii (judecăţi), iar astea din termeni (noţiuni). Termenii, propoziţiile şi raţionamentele sunt formele logice fundamentale. Pentru a ajunge la analiza raţionamentelor considerăm că este potrivită abordarea prealabilă a componentelor acestora .
Termenul este elementul ultim în care se descompune o propoziţie. Vom pornește prin analiza termenilor, a operaţiilor de construire şi de ordonare a termenilor în sistem, urmând ca apoi să relaţionăm termenii în propoziţii simple, iar pe acestea, în raţionamente de tip silogistic.
caraterizarea termenilor
tipologia termenilor
operaţii cu termeni
• generalizare
• specificare
• diviziune
• clasificare
• definiţie
raporturi între termeni
1. CARACTERIZAREA TERMENILOR
Este evident faptul că între gândire şi limbaj se află relaţii de determinare reciprocă. Limitele lumii mele sunt limitele limbii mele spunea un filosof contemporan . Omenirea noastră, a fiecăruia dintre noi, este limitată de limba noastră. Să nu ne surprindă, aşadar, referirile noastre frecvente la limbaj.
Lexicul cuprinde totalitatea cuvintelor:
- cu rol operaţional- (sincategoreme)
cuantori: toţi, unii, nici unul; copulă:este, nu este; modalităţi: necesar, posibil; conjuncţii: şi, sau, dacă;
- cu semnificaţie- (categoreme ) -doar acestea sunt considerate termeni.
Între cuvânt şi termen, între forma lingvistică şi forma logică, nu există relaţie univocă. Omonimele sunt termeni diferiţi desemnaţi prin acelaşi cuvânt, iar sinonimele sunt cuvinte diferite ce desemnează acelaşi termen; înţelegerea este posibilă din pricina contextului sau universului de discurs. În consecinţă, există întotdeauna un surplus de semnificaţie în raport cu lumea.
În structura termenului intră trei componente logico-semantice:
• este desemnat printr-un cuvânt (expresie) -componenta lingvistică
• are un înţeles , o semnificaţie -componenta cognitivă
• are o referinţă, se aplică anumitor obiecte (reale sau ideale) -componenta ontică. Ţinând seama de aceste componente, putem defini termenul astfel:
•
Termenul este un cuvânt (expresie) care exprimă în planul gândirii o clasă de obiecte.
Structura termenului
conotaţie
denotaţie
note
-proprii
-generice
-accidentale
*
Sensul sau înţelesul termenului desemnează conotaţia sau conţinutul lui (intensiune).
*
Mulţimea obiectelor la care termenul se poate aplica cu sens desemnează denotaţia sau sfera termenului (extensiunea sau referentul).
Ex. Vertebrate –conotaţie: animale cu coloană vertebrală;
-denotaţie: mamifere, reptile, păsări, peşti, amfibieni;
Conţinutul unui termen este dat de notele sau proprietăţile comune obiectelor din clasa respectivă. Un termen poate fi caracterizat prin trei categorii de note: -sferă: peşti, reptile, păsări, mamifere, amfibieni.
- note proprii -cele care aparţin exclusiv elementelor clasei respective;
- note generice- cele ce aparţin elementelor clasei respective dar şi genului (clasa supraordonată);
- note accidentale - cele ce aparţin doar unor elemente din clasa de obiecte. Intensiunea termenului este alcătuită numai din notele
comune, proprii şi generice.
EXEMPLU: vertebrat:
note proprii: animal cu coloană vertebrală
note generice: fiinţă cu nutriţie heterotrofă
Între intensiune şi extensiune există o legătură strânsă: dacă un termen conține un alt termen în extensiunea sa, atunci acesta din urmă îl include pe cel dintâi în intensiunea sa. Cu alte cuvinte, genul include specia sub aspectul extensiunii, iar specia include genul sub profilul intensiunii. Variaţia lor în serii de termeni este inversă: măsura sferei variază invers faţă de mărimea conţinutului.
Ex:
M= mamifere
V= vertebrate A
A=animale V
M
Sfera termenului mamifer este cea mai restrânsă, subordonată fiind sferei termenului vertebrat şi aninal, dar conţinutul acestui termen include şi notele genurilor, respectiv: animal cu coloană vertebrală.
note accidentale: fiinţă care naşte pui vii
Consecinţa ce rezultă de aici este, credem, evidentă: cu cât un termen are sfera mai largă, cu atât conţinutul lui este mai sărac, la limită, pentru termeni de mare generalitate, notele de conţinut dispar, termenul ajungând la un conţinut care repetă numele termenului: conceptul de existenţă desemnează tot ceea ce există, adică existenţa. Iată de unde dificultatea operării cu termeni foarte generali, dificultăţi ce trebuie avute în vedere în actul didactic.
Pe de altă patre, se impune încă o remarcă: raportul dintre intensiunea şi extensiunea unui termen nu este necomplicat şi univoc: unii termeni sunt extensional echivalenţi dar intensional diferiţi. Spre exemplu, ”Planeta unde a avut loc atentatul terorist din 11 septembrie 2001” şi “Planeta care i-a dat pe Einstein şi Bach” sunt entităţi semiotice extensional echivalente, dar intensional diferite; ele sunt contradictorii (pragmatic), neputându-se înlocui una pe cealaltă în propoziţia “Planeta… are de ce să fie mândră”. Similar stau lucrurile şi cu termeni ca “agent de informaţii” şi “spion” sau “revoluţia din decembrie 89”, “revolta din…”, “mişcările din…” , “lovitura de stat din…”, “actul din…”, utilizate în funcţie de interesele intervenientului, dar desemnând acelaşi lucru.
Ch. S. Peirce, de numele căruia este legată constituirea semioticii ca ştiinţă, afirma că “semnul este ceva care pentru cineva stă în loc de altceva”.
In raport cu interpretul, termenul poate avea extensiunea cunoscută, dar extensiunea nu, sau invers. Este relevant în acest sens exemplu lui Solomon Marcus care mărturiseşte că avea o bună cunoaştere a intensiunii termenului “Marin Preda”, cunoscându-i opera, dar necunoscându-l personal. În acelaşi timp, cunoştea îndeajuns de bine o persoană care lua masa la acelaşi restaurant, obsrvându-i gesturile, modul de a vorbi sau mânca. O cunoştea extensional, dar nu şi intensional. Abia după mult timp a aflat că persoana respectivă era Marin Preda.
*
Deosebirea între intensiune şi extensiunea termenului rezolvă şi paradoxul Electra analizat de stoici: Întors acasă, Oreste nu este recunoscut de sora sa Electra, deşi ea cunoştea faptul că Oreste este fratele ei. Se poate spune că Electra ştia şi nu ştia, în acelaşi timp, că persoana din faţa ei este fratele ei. Cu alte cuvinte, cunoştea cine este Oreste (este fratele ei), dar nu cunoştea cine este Oreste (adică persoana din faţa ei). Cu deosebirea intensiune-extensiune se poate spune că Oreste este știut de Electra intensional, dar nu este recunoscut extensional. |
|
