PPS.MyForum.ro :: Inteligenţa

Marya · Administrator

1. Inteligenţa ─ fenomen natural

Termenul de INTELIGENŢĂ provine de la latinescul INTELLIGERE, care înseamnă a relaţiona, a organiza / de la INTERLEGERE, care presupune stabilirea de relaţii între oameni.
Chiar terminologia sugerează faptul că inteligenţa depăşeşte gândirea care se limitează la stabilirea relaţiilor dintre însusirile esenţiale ale obiectivelor si fenomenelor şi nu a relaţiilor între oameni. Cât de complexă este această latura a personalităţii reiese din modul ei de abordare în istoria filozofiei si psihologiei. Părerile faţă de inteligenţă au oscilat de la acceptarea si sublinierea rolului ei în cunoaştere, până la diminuarea semnificaţiei ei / chiar pâna la eliminarea ei din existenţa umană.
Socrate si Platon considerau ca inteligenţa îi îngăduie omului să înteleagă ordinea lumii şi de a se conduce pe sine însusi, iar Boudha milita, pentru eliberarea omului de inteligenţă, pentru a ajunge la cea mai înaltă înfățișare de fericire. Pentru gândirea occidentala, inteligenţa apărea a fi atributul esenţial, fundamental al omului, care face din om ceea ce el este, pentru gândirea orientală, inteligenţa era redusa la minimum.
Au fost foarte controversate si funcţiile inteligenţei. Unii autori si-au manifestat încrederea aproape nemărginita în puterea inteligenţei, iar altii au minimalizat-o. Pentru Hegel, inteligenţa era un gardian al întregii vieti psihice (el spune ca "adevărul si raţionalitatea inimii si vointei se pot găsi numai în universalitatea inteligenţei şi nu în singularitatea sentimentului"), pentru Montaigne inteligenţa forma imagini eronate despre Dumnezeu, oameni si lume. De aceea ea trebuie să se centreze pe sine însasi şi opiniile cu privire la relaţiile dintre inteligenţa si alte functii psihice, sunt împărţite.
Kant o vede în uniune cu sensibilitatea, numai din aceasta întrepătrundere totala si absoluta izvorând cunoaşterea. Leonardo Da Vinci legase inteligenţa de sensibil, înaintea lui Kant. Cadillac, senzualistul, pentru care toate cunoştinţele vin prin simturi, completează că inteligenţa apare ca un distilator, ca un mecanism ce permite rafinarea materialului brut furnizat de simţuri. Pascal, considera ca inteligenţa este inhibată de afectivitatea debordanta. Si Schopenhauer vede inteligenţa ca fiind subordonată voinţei, singurul element primar si fundamental.
Toate aceste păreri contradictorii s-au repercutat asupra definirii inteligenţei si asupra stabilirii componentelor si functiilor ei.
Descartes, se pare că a dat definiţia cea mai apropiata de întelegerea modernă a inteligenţei. Filozoful francez definea inteligenţa: "mijlocul de a achizitiona o ştiinţa perfecta privitoare la o infinitate de lucruri. În aceasta definire, gasim intuirea celor două poziţii actuale ale noţiunii de inteligenţa: ca sistem complex de operaţii; ca aptitudine generala. Vorbind despre inteligenţă ca sistem complex de operaţii care condiţionează modul general de abordare şi soluţionare a celor mai diverse situaţii si sarcini problematice, avem în vedere operaţii si abilităţi cum ar fi: adaptarea la situaţii noi, deducţia si generalizarea, corelarea si integrarea într-un tot unitar a parţilor relativ disparate, consecinţele si anticiparea deznodamântului, compararea rapida a variantelor acţionale si reţinerea celei optime, rezolvarea corectă si uşoara a unor probleme cu grade crescânde de dificultate. Toate aceste abilităţi şi operaţii relevă cel puţin trei caracteristici fundamentale ale inteligenţei:
1. tăria de a soluţiona situatiile noi;
2. rapiditatea, mobilitatea, supleţea, flexibilitatea ei;
3. adaptabilitatea adecvată si eficienţa la împrejurari.

Inteligenţa apare ca o excepție a întregii activităţi mintale, ca expresia organizării superioare a tuturor proceselor psihice, inclusiv a celor afectiv - motivationale. Pe masură ce se formează şi se dezvoltă mecanismele si operaţiile tuturor celorlalte funcţii psihice vom întâlni o inteligenţă flexibilă si suplă.
Leibniz intuieşte cel mai bine acest aspect, referindu-se la inteligenţă ca expresie a efortului evolutiv al conştiinţei. În psihologie, Jean Piaget a descris magistral această caracteristică în epistemologia sa genetică.
La începutul secolului nostru, psihologul englez C. Sperman distingea, în seria aptitudinilor umane, un factor G (general) ce participa la efectuarea tuturor fenomenelor de activitate, şi numeroşi factori S (speciali), care corespund, operaţional, numai conditiilor concrete ale activităţii respective (ştiinţifice, artistice, sportive, etc). Factorul general este de ordin intelectual, întrucât înţelegerea şi rezolvarea problemelor este neapărată în orice activitate. De aceea factorul G a fost confundat cu inteligenţa.
Termenul de inteligenţă are o accepţiune dublă: pe de o parte de proces de asimilare si prelucrare a informaţiilor variabile, în scopul unor adaptări optime, iar pe de altă parte, de aptitudine rezidând în structuri operaţionale dotate cu anumite calităţi (complexitate, fluiditate, flexibilitate, productivitate), prin care se garantează eficienta conduitei. Aceste calitati sunt caracteristice subiectului, constituie invariaţii ce pot fi evaluate statistic si sunt situaţii la un anumit nivel sau rang de valoare funcţională. Inteligenţa apare astfel ca sistem de însusiri stabile proprii subiectului individual şi care la om se manifestă în calitatea activităţii intelectuale centrată pe gândire. Procesul central al gândirii este strâns legat, chiar îmbinat organic cu toate celelalte. Psihologul american Thunstone, în aceasta perspectivă, operând pe baza de cerceări stabileşte mai mulţi factori ai inteligenţei, şi anume: de raţionament (deductiv si inductiv), de memorie, de capacitate de calcul, de rapiditate perceptuală, de operare spaţiala, de înţelegere a cuvintelor si de fluenţa verbală. Sunt, deci, în jur de 7 sau 8 factori ai inteligentei, evaluaţi pe urmă efectele sale finale.
De altfel, în psihologia gândirii, s-au operat diferite diferenţieri între analitic si sintetic, pragmatic si teoretic, reproductiv si productiv, cristalizat si fluid, convergent si divergent etc.
În legatura cu lateralizarea cerebrală, considerându-se ca emisfera stânga este specializată în ordinea verbala si semantică, iar emisfera dreapta deţine funcţiile de manipulare a relaţiilor spaţiale şi de configurare a imaginilor, se vor contura probabil prin cercetări varianţe de inteligenţă cu dominanta logico-semantică sau spatio-imagistică.
De fapt, si testele de inteligenţa sunt verbale si nonverbale (figurative), precum sunt si baterii de teste ce uzează de cele două tipuri de probe (Wachslen).

2. Încadrarea fenomenului

Conceptul de inteligenţă este polisemantic şi este utilizat într-o manieră diferită în viaţa obisnuită, şi chiar de înspre specialişti : un animal va fi calificat drept inteligent într-un documentar despre animale şi vom folosi acelaşi termen într-un sens evident diferit, pentru a califica competenţe umane.