| Marya |
| Administrator |
 |
| |
| Data inscrierii: 20/Iun/2008 |
| Mesaje: 1104 |
| Localitate: Constanta |
|
|
|
 |
|
 |
|
Introducere:
In vechea psihologie a facultăţiilor, în asociere cu sensibilitatea şi voinţa, inteligenţa, corespunzând unui întreg ansamblu de funcţii, acoperea toate aspectele vieţii mentale.
În studiul dezvoltarii şi măsurării acesteia se desemnează adesea sub numele de inteligenţa nivelului mental, considerat în mod global. Ar necesită întotdeauna, în acest sens, sa se precizeze, că este vorba de inteligenţă globală.
Termenul de inteligenţă generală a fost adesea folosit spre a desemna factorul general comun tuturor operaţiilor mentale ( factorul G al lui Spearmann, ,, factorul înnăscut al activităţiilor cognitive ” al lui C. Burt ).
În psihologia comparată şi diferenţială, inteligenţa, opusă capacităţiilor instinctive / învăţate mai mult / mai puţin automatizate, desemnează ( specificări variabile ) posibilitatea de a rezolva probleme, de a gasi o soluţie convenabilă unor situaţii noi, indiferent de ordinal acestora. Această capacitate, de natură complexă, ar depinde esenţialmente de o aptitudine ereditară.
Inteligenta
1. Inteligenţa ─ fenomen natural
Termenul de INTELIGENŢĂ provine de la latinescul INTELLIGERE, care înseamnă a relaţiona, a organiza / de la INTERLEGERE, care presupune stabilirea de relaţii între oameni.
Chiar terminologia sugerează faptul că inteligenţa depăşeşte gândirea care se reduce la stabilirea relaţiilor dintre însusirile esenţiale ale obiectivelor si fenomenelor şi nu a relaţiilor între oameni. Cât de complexă este această latura a personalităţii reiese din modul ei de abordare în istoria filozofiei si psihologiei. Părerile faţă de inteligenţă au oscilat de la acceptarea si sublinierea rolului ei în cunoaştere, până la diminuarea semnificaţiei ei / chiar pâna la eliminarea ei din existenţa umană.
Socrate si Platon considerau ca inteligenţa îi îngăduie omului să înteleagă ordinea lumii şi de a se conduce pe sine însusi, iar Boudha milita, pentru eliberarea omului de inteligenţă, pentru a ajunge la cea mai înaltă formă de fericire. Pentru gândirea occidentala, inteligenţa apărea a fi atributul esenţial, fundamental al omului, care face din om ceea ce el este, pentru gândirea orientală, inteligenţa era redusa la minimum.
Au fost foarte controversate si funcţiile inteligenţei. Unii autori si-au manifestat încrederea aproximativ nemărginita în puterea inteligenţei, iar altii au minimalizat-o. Pentru Hegel, inteligenţa era un gardian al întregii vieti psihice (el spune ca "adevărul si raţionalitatea inimii si vointei se pot găsi numai în universalitatea inteligenţei şi nu în singularitatea sentimentului"), pentru Montaigne inteligenţa forma imagini eronate despre Dumnezeu, oameni si lume. De aceea ea trebuie să se centreze pe sine însasi şi opiniile cu privire la relaţiile dintre inteligenţa si alte functii psihice, sunt împărţite.
Kant o vede în uniune cu sensibilitatea, numai din aceasta întrepătrundere totala si absoluta izvorând cunoaşterea. Leonardo Da Vinci legase inteligenţa de sensibil, premergător lui Kant. Cadillac, senzualistul, pentru care toate cunoştinţele vin prin simturi, crește că inteligenţa apare ca un distilator, ca un mecanism ce permite rafinarea materialului brut furnizat de simţuri. Pascal, considera ca inteligenţa este inhibată de afectivitatea debordanta. Si Schopenhauer vede inteligenţa ca fiind subordonată voinţei, singurul element primar si fundamental.
Toate aceste convingeri contradictorii s-au repercutat asupra definirii inteligenţei si asupra stabilirii componentelor si functiilor ei.
Descartes, se pare că a dat definiţia cea mai apropiata de întelegerea modernă a inteligenţei. Filozoful francez definea inteligenţa: "mijlocul de a achizitiona o ştiinţa perfecta privitoare la o infinitate de lucruri. În aceasta definire, gasim intuirea celor două poziţii actuale ale noţiunii de inteligenţa: ca sistem complex de operaţii; ca aptitudine generala. Vorbind despre inteligenţă ca sistem complex de operaţii care condiţionează modul general de abordare şi soluţionare a celor mai diverse situaţii si sarcini problematice, avem în vedere operaţii si abilităţi cum ar fi: adaptarea la situaţii noi, deducţia si generalizarea, corelarea si integrarea într-un tot unitar a parţilor relativ disparate, consecinţele si anticiparea deznodamântului, compararea rapida a variantelor acţionale si reţinerea celei optime, rezolvarea corectă si uşoara a unor complicații cu grade crescânde de dificultate. Toate aceste abilităţi şi operaţii relevă cel puţin trei caracteristici fundamentale ale inteligenţei:
1. capacitatea de a soluţiona situatiile noi;
2. rapiditatea, mobilitatea, supleţea, flexibilitatea ei;
3. adaptabilitatea adecvată si eficienţa la împrejurari.
Inteligenţa apare ca o calitate a întregii activităţi mintale, ca expresia organizării superioare a tuturor proceselor psihice, inclusiv a celor afectiv - motivationale. Pe masură ce se formează şi se dezvoltă mecanismele si operaţiile tuturor celorlalte funcţii psihice vom întâlni o inteligenţă flexibilă si suplă.
Leibniz intuieşte cel mai bine acest aspect, referindu-se la inteligenţă ca expresie a efortului evolutiv al conştiinţei. În psihologie, Jean Piaget a descris magistral această caracteristică în epistemologia sa genetică.
La începutul secolului nostru, psihologul englez C. Sperman distingea, în seria aptitudinilor umane, un factor G (general) ce participa la efectuarea tuturor fenomenelor de activitate, şi numeroşi factori S (speciali), care corespund, operaţional, numai conditiilor concrete ale activităţii respective (ştiinţifice, artistice, sportive, etc). Factorul general este de ordin intelectual, întrucât înţelegerea şi rezolvarea neajunsurilor este necesară în orice activitate. De aceea factorul G a fost confundat cu inteligenţa.
Termenul de inteligenţă are o accepţiune dublă: pe de o parte de proces de asimilare si prelucrare a informaţiilor variabile, în scopul unor adaptări optime, iar pe de altă parte, de aptitudine rezidând în structuri operaţionale dotate cu anumite calităţi (complexitate, fluiditate, flexibilitate, productivitate), prin care se asigură eficienta conduitei. Aceste calitati sunt caracteristice subiectului, constituie invariaţii ce pot fi evaluate statistic si sunt situaţii la un anumit nivel sau rang de valoare funcţională. Inteligenţa apare astfel ca sistem de însusiri stabile proprii subiectului individual şi care la om se manifestă în calitatea activităţii intelectuale centrată pe gândire. Procesul central al gândirii este strâns legat, chiar îmbinat organic cu toate celelalte. Psihologul american Thunstone, în aceasta perspectivă, operând pe baza de cerceări stabileşte mai mulţi factori ai inteligenţei, şi anume: de raţionament (deductiv si inductiv), de memorie, de capacitate de calcul, de rapiditate perceptuală, de operare spaţiala, de înţelegere a cuvintelor si de fluenţa verbală. Sunt, deci, în jur de 7 sau 8 factori ai inteligentei, evaluaţi pe urmă efectele sale finale.
De altfel, în psihologia gândirii, s-au operat diverse diferenţieri între analitic si sintetic, pragmatic si teoretic, reproductiv si productiv, cristalizat si fluid, convergent si divergent etc.
În legatura cu lateralizarea cerebrală, considerându-se ca emisfera stânga este specializată în ordinea verbala si semantică, iar emisfera dreapta deţine funcţiile de manipulare a relaţiilor spaţiale şi de configurare a imaginilor, se vor contura probabil prin cercetări varianţe de inteligenţă cu dominanta logico-semantică sau spatio-imagistică.
De fapt, si testele de inteligenţa sunt verbale si nonverbale (figurative), ca de exemplu sunt si baterii de teste ce uzează de cele două modele de probe (Wachslen).
2. Încadrarea fenomenului
Conceptul de inteligenţă este polisemantic şi este utilizat într-o manieră diferită în viaţa obisnuită, şi chiar de către specialişti : un animal va fi calificat drept inteligent într-un documentar despre animale şi vom folosi acelaşi termen într-un sens evident diferit, pentru a califica competenţe umane...
Problema diversităţii / a concepţiilor despre inteligenţă poate fi rezolvată abandonând ideea unei inteligenţe unice : inteligenţa trebuie mai degrabă concepută, cum o presimţise Pierre Janet şi cum a propus-o Jean Piaget, ca o evoluţie filogenetică şi ontogenetică a capacităţiilor cognitive. În continuarea cercetărilor, împreuna cu numeroşi colaboratori, în special Barbel Inhelder, Piaget a definit trei marii stadii ale dezvoltării inteligenţei :
Stadiul senzorio-motorii : 0-18 luni ;
Stadiul peoperator : 18-6 ani ;
Stadiul operator : pornind de la 7 ani.
3. Definirea la animale
Analiza ştiinţifică a comportamentului diverselor specii mai mult / mai puţin evoluate ne transmite frecvent toate indiciile, pentru a presupune că singurul element care ne diferenţiază este limbajul uman articulat, însoţit de tăria învăţării limbilor străine. Aparent bizară inteligenţa animala devine cu atat mai tulburătoare, îndată ce este remarcată la fiinţe considerate mult inferioare omului / poate că e vorba „doar” despre instinct?...
Multă vreme, fenomenul genezei neuronilor la fiinţele adulte a fost considerat imposibil; ulterior, el a fost limitat la anumite specii de vertebrate (între care si omul), dar şi de nevertebrate. În fine, astăzi se afirmă cu certitudine că procesul respectiv e suficient de răspândit. Recent, un grup de cercetători francezi l-au remarcat până şi la lepidoptere. Oamenii de Ştiinţă au constatat aparitia celulelor nervoase în creierul fluturelui Agrotis ipsilon, supranumit „viermele gri al porumbului”. Neuronii respectivi au un rol deosebit de important în perpetuarea speciei, ei fiind implicaţi în receptivitatea sistemului olfactiv al fluturelui, căruia ii permit astfel să detecteze parteneri sexuali.
Cine s-ar fi gândit că omul erei industriale are un aliat de mare nădejde tocmai in micile (şi deseori blamatele) insecte? Nu mai puţin de 47 miliarde de euro pe an: cam aceasta ar fi valoarea serviciilor aduse de insecte, in SUA. Şi nu e decât o parte a situaţiei, întrucât cercetătorii care au făcut calculele s-au orientat doar spre patru activităti prestate de amintitele vietăţi, în folosul oamenilor: reciclarea excrementelor, lupta împotriva unor dăunători (inclusiv insecte), polenizarea si asigurarea hranei pentru alte specii (păsări, batracieni etc.). S-ar putea adăuga aici descompunerea diverselor carcase, a deşeurilor, producţia de miere, cea de matase / de articole farmaceutice si exemplele pot continua.
Cochiliile spiralate pot fi împarţite in două mari categorii: cele cu deschiderea situată în stânga şi cele cu deschiderea în dreapta. Amănuntul nu e lipsit de importanţă: animalele cu cochiliile „de stanga” au mai multe şanse de supravieţuire decât celelalte. Lucrul a fost constatat de cercetătorul american Gregory Dietl (Universitatea Yale), in urma studierii mai multor asemenea cochilii datând din Pleistocen. Argumentul său se refera la faptul că principalul prădător al fiinţelor respective, crabul, işi abandonează mai repede victima atunci când deschiderea cochiliei se afla pe porțiunea stangă. El işi utilizează cleştele drept, ceea ce face dificil accesul la animalul vânat.
Se află o anume „perspicacitate sociala” şi în mulțimea subacvatica. Mai exact, la o specie de peşti africani, Haplochrimis burtoni, unde funcţionează împlinit un fel de ierarhie... cameleonica. Masculii speciei au capacitatea de a-şi altera culoarea, in funcţie de statutul lor de dominanţi / de dominaţi. Astfel, când individul care domină pleacă, masculul ramas pe loc trece, în câteva minute, de la grâul caracteristic peştilor dominaţi, inapţi pentru reproducere, la galben / la albastru intens dungat cu negru, şi începe să le faca curte femelelor. Cercetătorii nu au dezlegat înca misterul procesului respectiv, însă consideră că poate fi vorba despre activarea unei gene care ar comanda sinteza unui hormon sexual. Din nou, perpetuarea speciei devine scopul suprem; cel puţin, la animale.
Hidra-pistolar-700 de nanosecunde si o acceleraţie de peste 5410000 g! Pentru întâia oara, o echipa de cercetători germani a reusit să filmeze (graţie unei camere video ultrarapide, care înregistrează 1,4 milioane de imagini pe secundă) ceea ce ar putea reprezenta procesul celular cel mai prompt din natură: explozia, la raportul cu prada, a celulelor urticante pline de otravă, care acoperă tentaculele meduzelor, ale hidrelor si ale altor celenterate. Ejectat din aceste celule, „proiectilul” natural are forţa de a perfora cochilia unui crustaceu, cu o apăsare similară celei a glontelui unui pistolet.
Concluzie:
Mediul este de fapt cel mai complex, regrupând factori foarte diferiţi de natură fiziologică şi psihologică.
Experimentările pe animale confirmă importanţa crucială a mediului şi permit controlarea diferitelor variabile ; la fel şi studiul deficienţelor senzoriale la om permite indirect evaluarea importanţei anumitor stimulări, pentru creșterea cognitivă.
Cercetările biologice a creierului demonstreză că se derulează schimbări profunde în funcţie de stimulările înainte de vreme ; aşa sunt de exemplu cercetările lui Rosenzweig ( 1976 ) asupra mediului îmbogaţit şi sărăcit. Mark Rosenzweig, de la Universitatea din California, relatează originea acestei descoperiri : în anii ' 50, cercetătorii din laborator său încercau să stabilească o corelatie între diferenţele individuale la sobolani în privinţa rezolvării de dificultăți şi o enzimă a creierului, acetilcolinesteraza, enzimă regulatoare care distruge excedentul de acetilcolină. Măsurările au indicat că activitatea enzimei era extrem de importantă în creier, mai ales în cortexul occipital, pentru şobolanii care fuseseră folosiţi în experienţele de rezolvări de probleme :
Cortexul cerebral este mai greu şi mai des ;
Activitatea enzimelor este mai mare ;
Celulele gliale sunt mai numeroase.
Toate aceste rezultate atestă o importanţă extremă a stimulării precoce.
Bibliografie:
Mihai Iosif Mihai - ,, Aproape de <<sufletul>> animalelor “, Editura : Institutul European, Iasi, 2005 ;
Piéron, Henri - ,, Vocabularul psihologiei “, Editura: Univers
Enciclopedic, Bucuresti, 2001;
Enciclopedia Romana Minerva, Editura :Academiei Romane,
Cluj 1930. |
|
