| Marya |
| Administrator |
 |
| |
| Data inscrierii: 20/Iun/2008 |
| Mesaje: 1104 |
| Localitate: Constanta |
|
|
|
 |
|
 |
|
1. Mecanismul psihologic al proiecţiei
1.1. Definiţia proiecţiei
Proiecţia face parte dintre mecanismele bazale ale psihismului. Este atribuirea în afara Eu-lui, altcuiva sau asupra unui obiect sau situaţie - a unor caracteristici sau a "ceva " ce aparţine Eu-lui. Cu alte cuvinte, este un mecanism psihologic general care transferă conţinuturi subiective în orice fel de obiect. Este un mecanism prin care creem relaţii mai mult sau mai puţin imaginare cu realitatea. Proiecţia este întotdeauna un mecanism inconştient, conştientizarea duce la disoluţia acestuia.
Transferul este un proces care are loc între două persoane şi este de natură emoţională şi compulsivă. Este însoţit de o emoţionalitate copleşitoare.
S.Freud introduce termenul de proiecţie în 1894. În 1896 dă următoarea definiţie asupra proiecţiei: "Proiecţia este un mecanism de apărare al cărui efect este plasarea în exterior a surselor neplăcerii." Subiectul expulzează din sine şi localizează în altul calităţi, sentimente, obiecte pe care nu le cunoaşte sau le refuză în sine însuşi.
Din punct de vedere psihanalitic proiecţia este un mecanism de apărare. Este un tip de operaţie psihică realizată de Eu prin intermediul căreia se realizează apărarea faţă de mişcarea ascensională a refulatului.
Iniţial, Freud considera că proiecţia este o problemă a persoanei nevrotice care-şi reprimă un conflict emoţional prin schimbarea lui pe altceva ca obiect proiectat. Astfel, proiecţia ar fi specifică isteriei de angoasă şi funcţionării paranoide, caz în care proiecţia duce la totala separare a subiectului de obiect.
În “Totem şi Tabu” (1912-1913), Freud dă o dezvoltare mai întinsă acestor idei: animismul, gândirea magică şi atot- eficacitatea ideilor pe care le observăm la primitiv, copil şi nevrozat rezultă din proiecţia proceselor psihice primare (guvernate de principiul plăcerii) în mediul exterior. De aici decurge, deasemenea, intuiţia lui Freud după care creaţia artistică este o proiecţie a artistului în opera sa.
C.G. Jung vede acest mecanism psihologic într-un sens mai larg. După el, proiecţia este un mecanism de disimulare ce constă în transferarea într-un obiect exterior al unui conţinut subiectiv. Conţinutul poate să fie negativ, penibil, incompatibil cu subiectul sau pozitiv, situaţie în care este inaccesibil conştiinţei din cauza auto- deprecierii.
Inconştientul celui care proiectează nu alege indiferent ce obiect, ci unul care are ceva sau chiar mai numeroase dintre caracteristicile celui care proiectează. Jung vorbeşte de un "cârlig" în obiect pe care cel care proiectează îşi aşează proiecţiile ca pe nişte haine.( Cf. M..-L. von Franz, 1993).
Destul de des, şi aici Freud şi Jung sunt de acord, proiecţiile conţin caracteristici neplăcute, refulate din copilăria timpurie. Procesul proiecţiei se întemeiază pe identitatea arhaică a subiectului cu obiectul, moment din filogeneză în care omenirea interioară nu era complet delimitată de lumea exterioară.
Jung vorbeşte de:
1. Proiecţia pasivă: forma patologică a proiecţiei şi care se manifestă în multe proiecţii normale, neintenţionate, automate. Persoana nu este conştientă de sine, neacceptând responsabilitatea celor proiectate în altceva sau altcineva. Proiecţia dă naştere la eroare în aprecierea celorlalţi (persoane, relaţii, situaţii, evenimente) şi blochează adaptarea.
2. Proiecţia activă: este o componentă esenţială a momentului creativ. Pentru a empatiza, subiectul separă de sine un conţinut şi îl transferă în obiect, atrăgându-l astfel în sfera sa subiectivă.
Proiecţia activă ajută la procesele creatoare, artistice, dar şi în actul de judecată care separă subiectul de obiect. O judecată subiectivă considerată valabilă este separată de subiect şi transferată în obiect; astfel subiectul se detaşează de obiect.
L. Frank dă în 1939 o definiţie operaţională a proiecţiei : “Proiecţia este tendinţa oamenilor de a fi influienţaţi de trebuinţele, emoţiile şi structura lor psihologică de ansamblu în interpretarea realităţii, ori de câte ori câmpul perceptive cuprinde o anumită ambiguitate.”
Introiecţia, termen introdus de Ferenczi, este opusul proiecţiei. Este o tulburare a graniţei de atingere a Eu-lui (Psihologia gestalt) ce constă din absorbirea, captarea, preluarea şi asimilarea fără discriminare a ceea ce nu aparţine Eu-lui: informaţii, valori, comportamente cu care persoana intră în contact în mediul său de viaţă. Preluarea unor roluri şi comportamente din exterior care dau "osatura nevăzută " a personalităţii cuiva.
Ferenczi: "În timp ce paranoicul expulzează, elimină din egoul său emoţii ce au ajuns dezagreabile, nevroticul se serveşte de mulțimea exterioară şi face din ea o bucată a fanteziilor sale". |
|
