PPS.MyForum.ro :: INTRODUCERE - Vizualizare subiect 273 pe pps.myforum.ro

Marya · Administrator

Absolut orice incercare de abordare a psihopatologiei se confrunta cu dificultati inerente, dintre cele mai variate. Dincolo de precizarea si abordarea directa a “obiectului “ psihopatologiei, se ridica bariere de ordinul “ ideologiilor intelectualiste” referitoare la modul de a considera obiectul psihopatologiei raportat la o anumita mentalitate sau chiar traditie doctrinara. Faptul se datoreste unor atitudini intelectuale venite din directii diferite, dintre care cea mai importanta este, in mod incontestabil, atitudinea medicala, aparent simplist-reductionista, de a nu recunoaste nici un fel de diferenta intre psihiatria clinica, considerata ca disciplina si specialitatea medicala si psihopatologie, ca disciplina apartinand domeniului stiintelor umane. Natural ca, facand aceasta afirmatie, nu negam inrudirea psihiatriei clinice cu sfera umanismelor, dar, spre deosebire de psihopatologie, aceasta ramane o ramura a medicinii. Pe aceste considerente indiferent ce abordare a psihopatologiei trebuie sa inceapa prin a-i delimita sfera de domeniul psihiatriei clinice, cu care de multe ori a fost asimilata in mod eronat. Trebuie prin urmare facuta in mod exact aceasta delimitare epistemiologica, intre psihiatrie si psihopatologie.
Psihiatria, ca specialitate clinica in cadrul stiintelor medicale, se ocupa cu studiul bolilor psihice, urmarind cauzele care le produc, stabilirea aspectului clinice a bolii prin intermediul diagnosticului pozitiv si diferential, incheind prin instruirea unui tratament de specialitate adecvat in scopul combaterii cauzelor imbolnavirii si al restabilirii starii de echilibru psihic care este sanatatea mintala.
Obiectul psihiatriei il reprezinta bolnavul psihic, considerat din punct de vedere clinic ca un om in suferinta. Avand in vedere aceste aspecte ale patologiei vietii psihice, psihiatria se situeaza intr-o pozitie opusa psihologiei, care este stiinta care studiaza procesele psihice si personalitatea omului normal sau sanatos psihic.
Daca psihiatria, ca specialitate medicala, este o disciplina analitico-descriptiva a bolilor psihice, psihologia ca stiinta umana este o disciplina analitico-descriptiva a proceselor psihice, a actelor si manifestarilor exterioare ale personalitatii indivizilor normali psihic.
Metodologic, psihiatria se bazeaza pe observatia si anamneza clinica a bolnavilor mintali, iar psihologia pe observatia si psihodiagnosticul subiectilor normali.
In cazul acesta ne punem intrebarea “ce este psihopatologia?” si in al doilea rand “ce loc ocupa ea in raport cu psihiatria si psihologia?”
Psihopatologia studiaza fenomenul psihic morbid, separandu-se in felul acesta de psihiatrie, cat si de psihologie, sau mai exact, situandu-se intre aceste doua domenii.
Ea nu se intereseaza de bolile psihice ca psihiatria, nefiind disciplina medicala, ci utilizeaza “materialul psihiatric”, comparandu-l cu “normalul psihic” oferit de psihologie. In raporturile sale cu psihologia, psihopatologia utilizeaza principiile metodologice aplicate la studiul “normalitatii psihice” in procesul de evaluare al “fenomenului psihic morbid”.
Ca metodologie specifica, psihopatologia apeleaza la metoda fenomenologica in interpretarea fenomenelor morbide ale vietii psihice. Ea se constituie, in felul acesta, ca o “atitudine reflexiva”, cautand a cunoaste si intelege natura si semnificatia “ fenomenelor morbide”. Din acest punct de vedere, metodologia psihopatologiei se deosebeste atat de observatia clinico-medicala a psihiatriei, dar si de tehnicile psihodiagnostice specifice alre psihologiei. Ea va utiliza in explorarea anormalitatii psihice “metoda filosofica” adaptata la cerintele specifice ale obiectului sau. Prin aceasta psihopatologia se situeaza net in campul stiintelor umane, devenind o psihoantropologie a vietii morbide.
Fenomenul psihic morbid este privit de psihopatologie atat ca natura a persoanei, prin urmare ca pe o mărime antropologica particulara a fiintei, cat si ca o noua modalitate de a exista a acesteia, prin urmare ca pe un dat ontologic. Natura morbidului psihologic ramane insa permanent interioara fiintei umane, persoanei, ea fiind un fapt de experienta sufleteasca proprie subiectului ca “natura traita” de acesta.
Daca psihiatria analizeaza “din exterior” tulburarile mintale considerate ca “simptome clnice”, “sindroame” sau “boli” cu un caracter specific obiectivat si net individualizate in spatiul clinico-medical, iar psihologia studiaza organizarea personalitatii, procesele psihice si manifestarile comportamentale ale acestora, tot “din exterior”, psihopatologia cauta sa patrunda in “interioritatea” persoanei umane, prin descrifrarea sensului fenomenului psihic morbid ca modalitate de “a fi” a bolnavului psihic in comparatie cu omul normal.
Metoda comprehensiva, propusa de K. Jaspers este, in primul rand, o “atitudine metodologica” care descrie o noua directie a cercetarii in acest sens. Ea este completata cu “analiza existentiala“ a lui L. Binswanger si cu “hermeneutica momentului psihiatric” de catre H.Tellenbach.
Toate aceste metode, de inspiratie filisofica, isi recunosc filiera in fenomenologia husserliana si existentialismul heideggerian. Persoana umana aflata in suferinta psihica este inteleasa intr-un sens antropologic largit, ca pastratoarea unei “istorii interioare sufletesti” de o forma particulara (L. Binswanger), constituindu-se din cunoasterea acesteia o “antropologie psihopatologica” (V.E. von Gebsattel, R.Kuhn, A. Zutt, A. Christian).
Ideea unei antropologii psihopatologice o regasim inca de la I.Kant care, pe langa analiza fenomenelor psihice normale, se ocupa de “bolile psihice” si suicid, acordandu-le o atentie deosebita. Al doilea clipă in analiza antropologica a vietii psihice o regasim la Maine de Brian, care scoate in evidenta valoarea introspectiei. In sec. XX, filosofi de marca vor relua studiile de antropologie filosofica aducand importante si noi contributii in acest domeniu (W. Dilthey, L. Lavelle, H.Bergson, E.Husserl, M.Heidegger, Cl. Levi-Strauss, G. Gusdorf, J.P.Sartre, M.Focault). Un aport important este adus, in ambele planuri ale antropologiei psihologice, atat normale, cat si patologica, de catre K.Jaspers, Lbinswanger, V.E. von Gebsattel, K.Sneider, E.Minkowski, G.E. Morselli, M.Manfredi, D.Cargnello.
Putem afirma, din acest moment, ca psihopatologia se constituie ca o psihoantropologie a fenomenului psihic morbid, avand ca metoda de studiu reflectia filosofica.Desi este net delimitata si cu individualitate specifica in seria stiintelor umane, psihopatologia va continua permanent sa se situeze intre psihiatria clinica, de la care, cum spuneam mai sus, ia “materialul de studiu” si psihologia normala de la care ia sistemul de organizare al vietii psihice, al personalitatii, criteriile de evaluare ale “normalului” si “patologicului”in viata psihica.
Se poate insa ridica o problema fireasca in acest caz. Daca psihologia este stiinta care pune in evidenta procesele psihice naturale si le analizeaza metodic dupa tehnici bine stabilite si daca psihiatria este stiinta care studiaza aspectele patologice ale vietii psihice dupa o metodologie la fel de bine condusa, pentru ce mai este necesara, in caul acesta, psihopatologia? Mai mul chiar decat atat, se pune intrebarea”ce aduce nou” sau “ce asigură in plus” psihopatologia? Este necesara, sau, dimpotriva, reprezintă un domeniu artificial realizat de o altfel de metodologie” decat cele utilizate de psihologie sau de psihiatrie?
Iata cateva nereguli care, cel putin formal, pot pune serios in discutie domeniul psihopatologiei si legitimitatea acesteia. Mai mult chiar decat atat si psihopatologia si psihiatria sunt si ele tot discipline care se cuprind in sfera stiintelor umane. Si din nou atunci se pune intrebarea “de ce psihopatologia ?” Nu se poate inainta fara sa se raspunda la aceaste intrebari. Dar, de fapt, aceste intrebari, de parte de a slabi pozitia psihopatologiei, vin ca sa o consolideze.
Raspunsurile la aceste intrebari vin din sfera stiintelor umane. Spuneam mai sus, ca atat psihologia, cat si psihiatria au ca obiect descrierea si calsificarea proceselor psihice si a manifestarilor acesteia in stare normala sau patologica. In cele două cazuri insa, pentru a putea explica si ntelege aceste procese, se iau ca tip de referinta stiintele naturii, legandu-se in ambele situatii viata psihica de activitatea creierului. Limita, dar concomitent si conexiunea dintre stiintele naturii si psihologie, este reprezentata prin “neuropsihofiziologie”, asa cum au demonstrat Fechner si Wundt, domeniu care ulterior s-a extins si a capatat o creștere considerabila devenind disciplina stiintifica de sine statatoare – neuropsihologia – si care cuprinde atat aspecte ale normalitatii cat si ale patologicului.
In mod egal limita dintre antropologie si psihologie, pe de oparte, si psihiatrie, pe de alta parte, a dus la aparitia unui domeniu nou, cu o configuratie particulara si o indentitate proprie- psihopatologia. In sensul acesta este suficient sa mentionam contributiile aduse de C.von Monakow si R. Mourgue, K. Goldstein si Gelb, Hjackson, H. Ey. E. Minkowski, K. Jaspers, L.Binswanger, D.Cargnello, G.E Morselli, M. Manfredi.
Din acest moment situatia anterior prezentata ne apare perfect schimbata. Atat psihologia, ca domeniu al normalitatii psihice, cat si psihiatria, ca doneniu al anormalitatii psihice, sunt cuprinse intre neuropsihologie care le leaga de stiintele naturii si psihopatologie care le conexeaza prin antropologie la stiintele umane.
Pentru W.Dilthey care vede in psihologie o stiinta fundamentala ce sistematizeaza toate cunostinele despre spirit, psihologia are doua surse fundamentale. Pe de o parte stiintele naturii reprezentate prin biologie (neuropsihologie), iar pe de alta parte stiintele umane, reprezentate prin filosofie (psihoantropologia) Acest aspect, adus in discutie de W. Dilthey in sec. XIX pentru psihologie, este reluat in sec. XX pentru psihiatrie, careia i se subliniaza dubla apartenenta la stiintele biologice (ca specialitate medicala) si la stiintele umsne (ca antropologie) (K.Jaspers, L.Binswanger, V. E. von Gebsattel, R. Kuhn, A. Zutt, H. Tellenbach, H. Ey).
Aceasta remarca este foarte importanta pentru precizarea locuilui si a identitatii psihopatologiei care se legitimeaza ca disciplina stiintifica de sine statatoare.
W.Dilthey dinspre stiintele umane si K.Jaspers dinspre medicina fac distinctia bipolaritatii originii psihologiei si a psihiatriei, dar analiza lor este axata pe aspectele exterioare, de contingenta ale acestor domenii. Din acest motiv concluziile lor vor fi in întâiul rand de ordin metodologic.
Ceea ce trebuie pus ca problematica centrala este obiectul si ulterior metodele. Si W.Dilthey si K.Jaspers cultiva ordinea sigura a spiritului metodic. Astfel, pentru W.Dilthey “psihologia nu se va achita de sarcinile sale ca stiinta fundamentala decat daca se va tine in limitele unei stiinte descriptive care nu face decat sa constate faptele si concordanta faptelor”, idee pe care K.Jaspers o preia si o aplica in cazul psihopatologiei. Concluzia teoretica a unei atare atitudini metodologice este pentru W.Dilthey trecerea de “psihologia descriptiva” la “psihologia explicativa”, al carui obiectiv final este de “a da o structura logica ansamblului vietii spiritului”. Revenind la domeniul psihopatologiei, vom remarca aceeasi intentie metodologica la K.Jaspers in cazul proceselor psihice morbide, cu ajutorul “metodei psihologice comprehensive” de a explica semnificatia “fenomenelor psihice morbide”.
Ceea ce trebuie retinut din cele de mai sus este faptul ca se contureaza o relatie particulara intre “obiect’ si “metoda” in sfera psihopatologiei. Metoda fiind descriptiva sau explicativa, va aduce in campul cunoasterii cele doua laturi ale obiectului in inițialul caz latura sa externa iar in cel de-al doilea caz latura sa interna.
Psihologia si psihiatria, descriind faptele, vor fi discipline descriptive, pe cand psihopatologia, care va cauta sa explice semnificatia fenomenului psihic morbid, va fi o disciplina explicativa. Ea va cauta ca sa patrunda semnificatia interioara a “nebuniei”, sensul fiintei alienate, nu ca “simptome clinice”vizibile, ci ca “sensuri interioare” ale umanului. Psihiatria este o disciplina clinico-medicala, pe cand psihopatologia este o disciplina filosofico-antropologica.
Psihopatologia ca disciplina explicativa, prin natura obiectului si metodologia utilizata, se va deosebi fundamental de psihologie si psihiatrie. Ea se va separa insa fara a se rupe, asa cum de altfel am aratat mai sus.
In psihopatologie observatia obiectului este inlocuita cu reflectia filosofica (W.Dilthey, K.Jaspers). Pentru W.Dilthey “filosofia trebuie, in debutantul rand, sa ne invete sa surprindem, printr-o experienta pura, realitatea si realul, si sa le analizam tinandu-ne in limitele pe care ni le ofera critica cunoasterii”.
In cadrul acestei atitudini metodologice, W.Dilthey distinge doua directii de orientare in cunoasterea obiectului: “reflectia introspectiva” si ‘cunoasterea metafizica”. In cazul acesta, fie ca ne referim la introspectie, fie la metafizica, psihopatologia, prin metoda reflectiei filosofice, va transcende obiectul, obligand in felul acesta manifestarile clinico-psihiatrice, simptomele clinice obiective sa se intoarca in planul subiectilv intern al fiintei bolnavului. In acest mod nu mai sunt descrise simptomele, ci sunt interogate, mergandu-se in felul acesta catre ”explicarea” semnificatiei intrapsihice a acestora in raport cu persoana bolnavului.
Din acest ocazie metodologia psihopatologiei devine “interogatie pura” a subiectului fiintei alienate psihic. Ea se va modela nuantat in raport cu ‘tematicile” oferite de “fenomenul psihic morbid”, metinandu-si insa constant, ca principiu, aceeasi metodologie.
Interogatia metodica a psihopatologiei isi afla raspunsul in metoda comprehensiva inspirata de reductia fenomenologica, imprumutata de la Ed. Hesserl si introdusa in psihopatologie de catre K.Jaspers si E. Minkowski. Din acest moment intreaga metodologie psihopatologica devine o complexa si nuantata reflectie filosofica, care urmareste descifrarea semnificatiei interne a manifestarilor psihice morbide.
Un pas important metodologic, care adanceste si introduce un grad suplimentar de rigoare, este reprezentat de “analiza hermeneutica” a faptului psihiatric” introdusa de H.Tellenbach. Se poate afirma din acest moment ca psihopatologia se infatiseaza ca o disciplina bine individualizata, care-si defineste in mod clar obiectul si metodologia in raport cu pasihologia si psihiatria clinica de care se va separa, incetand a se mai confunda cu acestea.
Spre deosebire de psihiatrie, care considera tulburarile psihice ca expresie a uniei boli, legandu-le de o cauza care a dus la perturbarea echilibrului psihic, psihopatologia considera tulburarile psihice ca pe niste experiente sufletesti care se inscriu in durata desfasurarii existentei persoanei umane. Aceste experiente sunt intrapsihice, strct personale si din acest motiv ele pot fi, asa cum remarca K.Jaspers, cunoscute dar nu si intelese, intrucat raman strict individuale. Din acest motiv, ceea ce trebuie sa intereseze psihopatologia, in sens largit, este, de fapt, “experienta vietii interioare” morbide sau “istoria interioara a omului bolnav psihic” la care face referinta L.Binswanger. Psihopatologia se va interesa de natura transformarii fiintei umane si de destinul acesteia ca o noua conduita ontologica (R.Allendy). Evolutia bolii psihice nu mai este considerata ca o “evolutie a bolii”, ci ca o noua forma de “a fi in lume” a persoanei alienata psihic. Este o cu totul alta viziune. O noua perspectiva a cunoasterii se deschide asupra persoanei umane, in spiritul existentialismului.
Astfel pusa problema, se remarca neta individualitate a psihopatologiei care ni se infatiseaza ca o stiinta a fenomenului psihic morbid, situata in interiorul domeniului psihoantropologiei.
*
* *
Din cele de mai sus rezulta faptul ca psihopatologia este o disciplina cuprinsa intre psihologie si psihiatrie, avand ca obiect “fenomenele psihice morbide”.
Obiectivele pe care si le recomandă sa le studieze psihopatologia sunt urmatoarele:
a) analiza structurilor morbide ale personalitatii bolnavilor psihici;
b) cunoasterea semnificatiei acestor tulburari, a dinamicii morbide a personalitatii, legate de noul regim sufletesc al persoanei umane;
c) urmareste delimitarea unor “forme” sau “modele” de personalitate morbida;
d) considera anormalitatea psihica ca fiind in corelatie directa cu starea de normalitate, in interiorul careia se dezvolta, ca o varianta accidentala a acesteia;
e) considera boala psihica ca pe un fenomen psihic morbid, integrat experientelor sufletesti ale persoanei umane si, prin urmare, cuprinsa in “psiho-biografia” individului, privita ca o madalitate particulara a “istoriei sale interioare”
f) fiind un moment sau un fragment psiho-biografic, boala psihica din punctul de vedere al psihopatologiei va avea, dincolo de aspectele evolutiei sale clinice, o semnificatie ontologica
g) psihopatologia integreaza datele obtinute din analiza aspectelor morbide ale personalitatii umane in teoria despre om, fundamentand o “antropologie psihiatrica”.
In acest fel pusa problema, distingem in sfera psihopatologiei mai numeroase componente, dupa cum urmeaza:
1) Psihopatologia generala, avand un caracter teoretic, studiaza si precizeaza “obiectul acestei discipline”, “metodele de studiu” ale acesteia, urmarind cunoasterea semnificatiilor interne ale “fenomenului psihic morbid” si “integrarea acestuia in sfera stiintelor umane. Ea este de fapt “psihopatologia antropologica”(K.Jaspers, L. Binswanger, E. Minkowski, V.E.von Gebsattel, R.Kuhn, A. Zutt).
2) Psihopatologia clinica se ocupa cu analiza organizarii sistemului personalitatii si dinamica psihopatologica a fenomenelor psihice morbide, in comparatie cu procesele psihice normale. Ea studiaza in mod sistematic alterarile diferitelor procese psihice, semnificatia sindroamelor psihopatologice, ca de pildă si clasificarea nosologica a manifestarilor clinice.
3) Psihopatologia nosologica studiaza marile categorii clinico-psihiatrice din punct de vedere psihopatologic, natura si semnificatia bolilor psihice, considerate din punct de vedere antropologic si ontologic ca experiente sufletesti morbide ale fiintei umane raportate la psiho-biografia acesteia.
4) Psihopatologia antropologica si sociala este consacrata studiului modelelor de personalitate si psiho-biografice in psihopatologie, psihozelor experimentale si psihozelor colective, incheindu-se cu discutarea raporturilor psihopatologiei cu celelalte discipline umane.
Se poate desprinde din cele de mai sus faptul ca domeniul pssihopatologiei se infatiseaza ca un veritabil spatiu epistemiologiv bine conturat, in care viata psihica anormala ne dezvaluie aspecte extrem de interesante, de un mare polimorfism si complexitate, deschizand noi perspective in cunoasterea si intelegerea persoanei umane. Concluziile care se desprind din orice studiu psihopatologic invita la o reflectie particulara asupra fiintei umane, a sensului si destinului acesteia, poate mai mult decat ne ofera ca posibilitati de intelegere psihologia si psihanaliza. Psihopatologia este o “intalnire” unica cu persoana bolnavului psihic in intersubiectivitatea si interioritatea acestuia, o revelatie a experientelor sufletesti cele mai intime, dincolo de care descoperim sensurile cele mai adanci si poate ultime ale umanului, dar si drama sa cea mai profunda.

*
* *

Aceasta lucrare, conceputa dupa un plan didactic ca Tratat de studiu universitar, este rezultatul cercetarilor si al experientei clinice personale desfasurate intr-un interval de patru decenii ca medic psihiatru. Cartea cuprinde, dincolo de aspecte clasice, fundamentale ale acestei discipline, rezultatul experientelor si studiilor personale in domeniul psihiatriei clinice si al psihologiei, din care am constituit domeniul psihopatologiei.
Intentia finala a fost reprezentata prin “construirea” unui” model general” al vietii psihice anormale, care dincolo de aspectele clinico-medicale sa puna in discutie “fenomene psihice morbide” ca dimensiuni ale fiintei interioare, din care sa se poata realiza cadrul unei “antropologii a nebuniei” considerata nu numai ca o boala psihica ci si ca o stare ontologica particulara a persoanei umane.
Tratatul de psihopatologie se adreseaza studentilor de la facultatile de stiinte umane (psihologie, psihopedagogie, pedagogie, sociologie, filosofie, stiinte juridice), dar, in egala masura si celor de la facultatea de medicina. El reprezinta sursa unor informatii sistematizate, dar concomitent ofera si motive de reflectie sau discutii pentru specialisti, precum si pentru orice om de cultura, interesati de aspectele anormalitatii psihice. Prin aceste intentii prezenta lucrare se deosebeste de Tratatele de psihiatrie clinica, fiind un comentariu al fenomenelor psihice morbide din perspectiva stiintelor umane.