PPS.MyForum.ro :: IV. CRISTALIZAREA G MECANICISTE ÎN SECOLUL AL XVII-LEA

Marya · Administrator

IV. CRISTALIZAREA GÂNDIRII MECANICISTE ÎN SECOLUL AL XVII-LEA

1. Francis Bacon; 2. Galileo Galilei; 3. René Descartes: - descoperirea naturii reflexe a comportamentului; mecanismul reflex şi manifestările psihice; o “cibernetică” scutit de informaţie; conştiinţa ca singura esenţă; noua formă a introspecţiei; rolul psihicului în comportare; însemnătatea activităţii lui Descartes 4. Baruch Spinoza - monismul psihofizic; principiul asociaţiei; dorinţa ca esenţă a omului; cele tri grade de cunoaştere; dependenţa cunoaşterii sufletului de cea a corpului. 5. .John Locke: cele două izvoare ale experienţei; critica apriorismului, a gândirii ştiinţifice doar prin produsele experienţei; varianta empiristă aa introspecţiei; asociaţia de idei.

Începuturile cristalizării unui mod de gândire propriu-zis mecanicist a început să se producă îndată ce în epoca medievală se fac resimtite efectele sociale ale activităţilor productive, când se reuşise o acumulare relevantă de capital economic. A fost perioada unor profunde frământări sociale, când pe teritoriul Germaniei era declanşat un război civil, când în Anglia burghezia a reuşit să iasă victorioasă în confruntarea sa cu moşierii feudali. Încleştările sociale aprige de acest fel au obligat pe reprezentanţii ordinii sociale de tip feundal să cedeze. Se fac paşi importanţi şi feudalii acceptă şi se acomodează la o ordine socială de tip diferit, la una care se va numi de tip capitalist. Era ordinea în care noua apărută clasă de mijloc a dobândit o pondere tot mai importantă în definirea structurii sociale a comunităţilor omeneşti. Noul cadru de organizare socială aşterne tot mai bine terenul pentru naşterea unui interes aparte, a celui pentru produselele materiale inventate şi perfecţionate ca rezultat al asimilării cunoaşterii ştiintifice. În acea durată creaţia ştiinţifică urma şi reproducea ansamblul metamorfozelor sociale, marcate de diferite tendinţe de depăşire mentală şi conceptuală a modului scolastic de gândire şi de întelegere a fenomenelor normale si sociale. În acest sens contributiile lui F. Bacon, ale lui G. Galilei, R. Descartes, B. Spinoza ş.a.. reprezintă ocazii distincte de importanţă decisivă pentru dezvoltarea gândirii ştiinţifice, pentru apariţia şi fundamentarea ulterioară a psihologiei ca ştiinţă.

1. FRANCIS BACON (1561-1626)

Un gânditor care a servit cauza unei cunoaşteri ştiinţifice descriptive, una fundamentată pe rolul central al experienţei în cunoaşterea naturii şi a omului. Operele sale au fost clădite astfel ca să servească această pricină dintr-o perspectivă de gândire nouă, una opusă ordinii ideologice scolastice de până atunci, care de cele mai multe ori se epuiza într-o finalitate socială speculativă sterilă. Noile cunoştinţe cu care se înarma conştiinţa oamenilor erau repartizate să dobândească o valoare şi o tărie integrativă socială necunoscută înainte. Conceptual în locul lanţului silogistic deductiv riguros Bacon a aşezat metoda inductivă, o metodă cu nimic mai puţin riguroasă, dar al cărei concluzii permiteau compararea obiectivă a rezultatelor, făcea posibilă aprecierea obiectivă a rezultatelor experieneţei - o perspectivă de neimaginat pentru vechea gândire şi mentalitate scolastică.
Bacon a fost tot timpul convins că metoda propusă de el a inductiei serveşte cercetarea ştiinţifică, că aceasta are ca scop cunoaşterea mai profundă a fenomenelor naturale şi a celor sociale, că pe această bază diversitatea manifestărilor fenomenale din natură şi societate poate dobândi o finalitate cauzală deterministă. Descrierea metodologiei şi a mecansimului logic teoretic al întregului acest determinism inductiv nu a mai reuşit însă a-l desăvârşi în întregime, rămânând doar la nivelul unei ipoteze strălucitoare. Schiţa acestei ipoteze s-a dovidit a fi o rază zâmbitoare pentru ce va urma în domeniul cunoaşterii ştiinţifice a naturii şi a omului. A fost o perspectivă care pe toţi cei care luat cunoştinţă cu ea, îi făcea să gândească într-un fel cauzal nou, unul inconfundabil diferit. Se năştea modul mecanicist de înţelegere a determinismului din natură şi societate. .

2. GALILEO GALILEI (1564 -1642)

Un gânditor care a avut meritul să propună o ordine logică de gândire aparte. În accepţiunea sa ideile se pot valorifica doar pe calea reprezentării geometriei lor naturale. Ceea ce el a elaborat conceptual a fost o geometrie socială unitară, care a cuprins tot ceea ce putea intra în câmpul vizual al oricărui om. Cu deosebirea doar că, ceea ce este reprezentat ca un câmp geometric galileuian, nu este unul gol. Geometria sa nu poate fi despărţită de diversele tipuri de a influenţa legăturile logice dintre lucruri, de a recunoaşte mişcarea unora în raport cu altele, de a se roti unele după altele. Deci cuprinde toate posibilele evoluţii ale interinfluenţelor reciproce dintre lucruri, începând de la cele privitoare la experienţa apriorică despre ele şi până la experienta ce se dobândeşte în sensul cel mai larg (adică care se dobândeşte prin practica zilnici, şi deci nu cea neapărat ştiinţifică). În omenirea şi natura geometrizată a lui Galilei au fost mereu prezente acţiunile practice inaparente ale omului, unele care veghează asupra adevărului influenţelor dintre lucruri.
Întrucât formele geometrice din natură apar independent de lumea senzorială - tocmai de aici provine avantajul cunoştinţelor matematice, raporturile de necesitate dintre ele nu sunt neapărat cauzale. Dar impulsionate de nevoile productive şi gospodăresti curente ale noilor vremi s-a creat probabilitatea ca prin noua gândire geometrică ele să poată fi gândite cauzal, în acord cu un nou mod de a reprezenta dinamica raporturilor dintre lucruri. Forţele sociale întărite ale acelor vremi cereau un astfel de cadru nou de cuprindere a acţiunilor omeneşti. Deoarece noile acţiuni manufacturiere nu mai puteau încăpea în gândirea anchilozată a perioadei scolastice. Determinismul mecanic al noului mod de gândire cerea o astfel de perspectivă geometrică.
Concepţia lui Galilei despre natură nu cuprinde în sine nici un element care să însemene ceva distinct pentru cunoaşterea psihologică. Şi cu toate acestea, când vorbea de sistemul în care se mişcă corpurile, ordinea sa geometrică a admis existenţa unei realităţi a culorilor, a tonurilor, a mirosurilor. Este adevărat, el spune că este doar secundară şi se raportează direct la organele de simţ. Desigur, în descrerea şi clasificarea acestei realităţi se poate identifia chiar un simptomatic antipsihologism. Fautl că această realitate a fost detaşată ca distinctă a avut însă a avut o însemnătate specială nu numai pentru evoluția ulterioara a ştiinţelor naturii, dar şi pentru ulterioara naştere şi dezvoltare a ştiintei psihologiei. Cu deosebire pentru faptul că din această realitate a fost eliminat credo-ul teologic. Tocmai pe acesta îl înfruntă gândirea geometrică, care face ca raporturile despre şi dintre lucruri sa poată fi gândite altfel, într-un fel cauzal. Şi aceasta independent dacă în acele lucruri există sau nu viaţă. Cu această perspectivă de gândire se postulează că la baza schimbării raporturilor dintre corpuri nu se pot afla decât influenţele pe care astea le suportă acţiunea unorlucruri asupra acelorlalte. O viziune care zădărniceşte determinsimul puternic al influenţelor subordonate sentimental la “scopul” sau de “forma” acţiunii dobândite prin gândirea aristotelică. Aparent deci doar antipsihologică, noua perspectivă geometrică de gândire deschide drumul spre o interpretarea mecanică diferită a vieţii sufleteşti, spre cea realizată în termenii reflexelor, al instinctelor, al asociatiilor…, una diferită de cea a raţiunii severe al credintei. O perspectiva care schimbă şi modul de întelegere şi de interpretare a fenomenelor naturii şi ale societaţii omeneşti

3. RENE DESCARTES (1596-1650)

Descartes a fost fondatorul unei noi perspective de gândire în ştiinţele naturii şi cele sociale, a fost întemeietorul noii filozofii mecaniiciste. A ajuns la elaborarea acestei viziuni noi de gândire a lucrurilor şi fenomenelor elaborând o filozofie dualistă unde materia şi gândirea sunt de rang egal. Ele au fost considerate substanţe independente şi pe care doar dumnezeirea le poate uni. Un dualism pe deplin justificabil în sistemul social istoric al acelor vremi, unul dominat pe de o parte de interesele medievale ale feudalilor, a cărăr poziţie socială avea trebuință de ordinea ideologică a scolasticii, impusă chiar inchizitorial iar pe de altă parte de interesele primaree izvorâtă din modesta activitate productivă meşterşugărească, care conta o gândire a lucrurilor şi a fenomenelor sociale dintr-o perspectivă nouă, una care putând realiza o acumulare de capital, avea nevoie să confere omului valoare şi necesara libertate de gândire şi mişcare pentru a fi valorificate. În această gândire se disting câteva trăsături distincte.

4. SPINOZA Baruch (1632-1677)

În secolul al XVII-lea centrul filozofiei progresiste se afla în Olanda. Războiul civil a învins aici mai înainte decât în Anglia. Ordinea rezultata a permis expansiunea grabnică a culturii şi a ştiinţelor. Un reprezentant distinct al creaţiei spirituale ale acestor vremuri a fost Spinoza.
Spinoza a cunoscut în întregime şi împărtăşit gândirea carteziană, căreia în plus i-a corectat dualismul. În acord cu el sufletul nu este o esenţă independentă de corp, ci una care rezultă din multitudinea caracterelor corporale şi ale lucrurilor. Iar corpul ca şi lucrurile sunt reprezentate de idei. Dar pentru că ideile nu se văd, aceasta nu înseamnă că ele sunt asemenea unor fantome. În concepţia lui Spinoza ideile sunt la fel de reale pe cât sunt şi senzaţiile care reflectă corpul şi lucrurile. Mărimea fenomenală a naturii, a trunchiului şi a luzcrurilor este infinită şi are două proprietăţi mai importante: întinderea şi gândirea.