PPS.MyForum.ro :: IX. PROBLEMATICA PSIHOSOCIALĂ A MEDIULUI DE PENITENCIAR

Marya · Administrator

9.1. NOŢIUNI DE PSIHOLOGIE CORECŢIONALĂ

Robert J. Wicks susţine că psihologia corecţională este studiul şi aplicarea cunoştinţelor psihologice în domeniul înfăptuirii justiţiei penale. Aceste cunoştinţe se pot referi la unele sau la toate momentele prin care trece un infractor identificat (trimis în judecată, încarcerat sau eliberat). Scopul psihologiei corecţionale este să caute mijloace pentru înţelegerea comportamentului infractorului, să-l ajute pe plan intelectual, social sau emoţional, să acţioneze cât mai eficient şi astfel să promoveze, în condiţii cât mai bune, adaptarea socială a infractorului.
Definiţia dată de Robert J. Wicks pare a fi prea largă, referindu-se aproape la întreaga problematică a psihologiei judiciare. Din acest rațiune este favorit termenul utilizat de Henri F.Ellenberger, de psihologie carcerală, care se referă la acele fenomene psihologice şi psihosociale care derivă din viaţa de penitenciar şi care afectează întreaga personalitate a infractorului, comportamentul său individual şi social (exacerbarea unor instincte, conduitele spaţial-teritoriale, subordonarea la unele norme carcerale etc.).
Instituţia socială în care infractorul urmează să execute pedeapsa privativă de libertate este penitenciarul.
Penitenciarul, ca instituţie socială, arată Donald Cressey (1961), urmăreşte concomitent trei scopuri:
a) custodial, care constă în claustrarea deţinuţilor şi împiedicarea evadării lor. Acest scop este impus şi urmărit de suborganizaţia militară structurată pe sistem de comandă şi prevenire;
b) producţia de bunuri substanțe (meşteşugărească, industrială, agrară etc.), prin remunerare, reducere din timpul condamnării etc. pentru problemele de producţie se află cadre specializate (maiştri, tehnicieni, ingineri), care asigură câștigarea producţiei;
c) reeducativ, impus prin coerciţie morală de înspre educatori specializaţi, care se ocupă de problemele educaţionale ale deţinuţilor.
Coexistenţa celor trei obiective, cu personal specializat pe trei direcţii care acţionează concomitent, dar nu întotdeauna strict convergent, prin natura lucrurilor pot genera stări tensionale care, deşi împlinit rezolvabile, uneori creează disfuncţii în mersul cândva al instituţiei penitenciare şi se răsfrânge în parte şi asupra activităţii de reeducare. Conducerea penitenciarului poate să acorde prioritate unui sector sau altuia, în funcţie de viziunea acesteia asupra priorităţilor, activitatea efectivă de reeducare poate fi pe inițialul plan, sau poate fi lăsată pe al doilea plan, deşi scopul reeducativ este prioritar în aplicarea oricărei pedepse privative de libertate.

9.2. CONSECINŢELE PSIHOSOCIALE ALE PRIVĂRII DE LIBERTATE

Din punct de vedere psihosocial, libertatea constituie pentru om o necesitate fundamentală. Ca posibilitate de a alege între mai multe alternative, libertatea umană reprezintă o trebuinţă de prim ordin, a cărei satisfacere condiţionează formarea şi manifestarea echilibrată a personalităţii. Efectele limitării libertăţii perturbă evoluţia naturală a personalităţii, realizează condiţii pentru apariţia şi amplificarea unor tulburări psihice şi psihosociale. Afectând întreaga personalitate, punându-şi amprenta asupra întregului comportament, privarea de libertate afectează adânc viaţa persoanei şi relaţiile ei sociale.
Pe parcursul vieţii, la indiferent ce persoană pot să apară împrejurări în care aceasta să fie privată de libertate pentru anumită perioadă.
O formă aparte a restrângerii libertăţii o reprezintă reacţia socială faţă de ființele care încalcă legea penală şi se concretizează în pedeapsa cu privare de libertate într-un loc de detenţie.
Privarea de libertate prin executarea unei pedepse penale într-un penitenciar reprezintă o situaţie specială deosebit de complexă. Privarea de libertate într-un penitenciar nu presupune izolarea totală a infractorului şi nu are ca scop producerea de suferinţe fizice şi psihice, ci reprezintă o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare, în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni. În ţara noastră sistemul pedepsei privative de libertate are ca elemente esenţiale regimul de deţinere în comun şi reeducarea prin muncă a celor ce au încălcat legea. Prin privarea de libertate nu se urmăreşte dezumanizarea infractorilor, ci recuperarea şi reintegrarea lor socială.
În noile condiţii ale societăţii româneşti, legislaţia caută să facă din penitenciar o instituţie calitativ nouă în care reeducarea să fie rezultatul îmbinării activităţii utile depuse de deţinuţi cu acţiunile educative exercitate asupra lor. Efectul pozitiv al acestor acţiuni duce, în unele cazuri, la eliberarea condiţionată.
Administraţia penitenciarelor are obligaţia de a îmbina munca cu o largă paletă de acţiuni educative, de la şcolarizare şi calificare profesională până la activităţi culturale de toate genurile, acestea deținând ca scop pregătirea deţinutului pentru reintegrarea sa rapidă în viaţa socială. La aceasta se adaugă criteriile de separaţie a infractorilor după: sex, vârstă, natura infracţiunii, durata pedepsei, dispoziția de recidivă şi pe urmă receptivitatea la activităţile de reeducare. Conform practicii penitenciare actuale, separarea deţinuţilor ulterior criteriile amintite constituie baza diferenţierii tratamentului aplicat şi premisa individualizării regimului de detenţie.
Urmărind o cunoaştere cât mai fidelă a fenomenelor psihice şi psihosociale ce se manifestă în locurile privative de libertate se impune o tratare diferenţiată a regimului de arest şi a celui de penitenciar.
Pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal sau pentru a împiedica sustragerea învinuitului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei se poate lua faţă de acesta măsura arestării preventive. Cazurile în care o persoană poate fi arestată preventiv sunt stipulate în mod expres de către legislaţia penală.
Din perspectiva psihologiei judiciare persoanele care se găsesc în arestul unităţilor de poliţie prezintă manifestări şi conduite specifice. În dispoziție de arest presiunea psihică şi psihosocială este deosebit de puternică. Controlul strict al comportamentului, impunerea unui regim de viaţă sever, limitarea serioasă a fluxului comunicaţional cu exteriorul, generează la arestaţi stări tensionale accentuate. Astea sunt în multe situaţii amplificate de stările de incertitudine care-l cuprind pe arestat, el neştiind care este stadiul urmăririi penale, cum se va derula procesul şi care va fi pedeapsa.
Cele mai frecvente reacţii comportamentale ale celor arestaţi sunt, de cele mai multe ori, de o manifestare extremă. Astfel, arestatul fie că se închide în sine, se inhibă, fie că manifestă comportamente agresive: acţionale sau de limbaj. Limitele dintre cele două tipare de reacţii comportamentale nu sunt rigide, arestatul trecând uşor de la o extremă la alta. Se remarcă o frecvenţă crescută a comportamentelor agresive, uneori chiar a celor autoagresive (automutilări, tentative de sinucidere, uneori sinucideri). întocmai comportamente nu pot fi generalizate. Există categorii de arestaţi care simulează comportamentele autoagresive, în scopul de a impresiona şi deruta organele de urmărire penală.
Dacă în general cele arătate sunt valabile în cazul oamenilor arestate pentru prima dată, în cazul recidiviştilor, care de multe ori ştiu precis dacă vor fi condamnaţi sau nu, cunoscând uneori până în detaliu încadrarea juridică a faptei lor, ca de exemplu şi pedeapsa pe care o vor primi, frământările psihice sunt orientate spre efortul de a face o impresie bună anchetatorilor.
Infractorul ajuns pentru prima dată în penitenciar poate fi considerat traumatizat din punct de vedere psihologic. El intră pe poarta penitenciarului tensionat deja de raportul cu autorităţile judiciare, de desfăşurarea procesului; se vede dintr-o dată frustrat de ambianţa familială, profesională, de limitarea spaţiului de mişcare şi de folosire a timpului liber. La acestea se sporește şi alte elemente frustrante caracteristice noului mediu în care a intrat, deoarece penitenciarul conține de particularităţile specifice cu influenţă negativă asupra integrării psihosociale a deţinutului primar.
O primă particularitate este legată de înlăturarea simbolurilor exterioare ale personalităţii prin obligativitatea purtării uniformei de deţinut, care standardizează modul de viaţă şi estompează diferenţele individuale caracteristice vieţii libere, cotidiene.
Restrângerea modalităţii fizice, psihice şi psihosociale, reprezintă o altă particularitate a mediului de penitenciar, sărăcia vieţii de relaţie conținând implicaţii profunde asupra capacităţii persoanei de a-şi exprima rolurile normale, reducând simţitor probabilitatea de interacţiune psihosocială.
Relaţiile impersonale, activitatea controlată, regimul strict, desfăşurarea monotonă a programului zilnic ca şi distanţa psihosocială dintre deţinut şi personalul (cadrele ) penitenciarului constituie un alt set de particularităţi ale vieţii din penitenciar, percepute de cele mai multe ori de către deţinutul primar ca o atingere a integrităţii sale.
Se consideră că particularităţile vieţii de penitenciar, ca de pildă şi caracteristicile personalităţii deţinutului primar generează “situaţii adaptative” ale acestuia la regimul de detenţie (Sasu, 1985):
“ADAPTAREA“ PRIN AGRESIUNE se caracterizează prin rezistenţa deschisă la regulile vieţii de penitenciar evidenţiindu-se comportamente provocatoare spre alţi deţinuţi sau chiar cadre, ca şi reacţii autoagresive (automutilări) şi tentative de sinucidere.
“ADAPTAREA” PRIN RETRAGERE care semnifică închiderea în sine, izolarea deţinutului primar de comunitatea celorlalţi deţinuţi şi de viaţa din penitenciar, el construindu-şi o lume imaginară unde experimentează să se refugieze.
“ADAPTAREA” PRIN CONSIMŢIRE reprezintă conformarea pasivă a deţinutului la normele şi regulile din penitenciar, respectarea acestora fiind făcută în manieră formală, astfel încât să nu atragă sancţiuni suplimentare.
“ADAPTAREA” PRIN INTEGRARE este modalitatea prin care deţinutul primar se relaţionează activ cu ceilalţi deţinuţi şi cu mediul de detenţie. Această formă de adaptare se întâlneşte mai ales la deţinuţii condamnaţi pe termen lung.
Modalităţile adaptative nu sunt rigide, deţinutul putând trece succesiv de la una la alta sau încercând să combine distincte elemente ale acestora. De obicei, se consideră că integrarea la viaţa de penitenciar nu este niciodată totală. La început integrarea deţinutului în mediul penitenciar este forţată, la mijlocul detenţiei este aproximativ totală, iar cu puţin timp înainte de eliberare poate să apară o uşoară ataşare faţă de ambianţa de penitenciar.
În cadrul acestor etape apar manifestări comportamentale caracteristice vieţii în detenţie, numite reacţii faţă de încarcerare, cum ar fi: stările depresive (agitaţia anxioasă), halucinaţii auditive şi vizuale pe teme delirante de persecuţie sau graţiere, stări confuzionale, dezorientare temporo-spaţială, cefalee, somn agitat, coşmaruri, culminând cu crize de mare agresivitate.
În mediul carceral pot să apară şi unele conduite anormale cum ar fi: refuzul hranei, tatuajul, automutilarea etc.
Refuzul hranei în mediul carceral are o valoare simbolică prin care deţinutul vrea să arate că este gata pentru sacrificiul suprem în caz că nu i se satisfac anumite cereri. Aceste cereri (revizuirea pedepsei, suplimentarea unor drepturi, acordarea unor concesii etc.) I se par justificate, deşi regimul la care este supus corespunde normativelor în vigoare. Ca formă de comportament, refuzul hranei reprezintă un element spectacular prin care deţinutul vrea să atragă atenţia şi admiraţia celor din jur. De obicei, el nu dăinuie mult, neavând suficiente raţiuni care să-l susţină.
Tatuajul are o frecvenţă destul de ridicată printre deţinuţi şi constă în înţeparea cu acul şi introducerea unui colorant insolubil a unor figuri, nume, date, devize, ornamente, personaje etc. Unele tatuaje reflectă profesia individului, altele dorinţele, amintirile sau aventurile sale. Tatuajul poate fi mic (o singură figură, un cuvânt) sau multiplu. De obicei se aplică pe antebraţ, braţ şi piept, dar se mai aplică şi în zone puţin vizibile (fese, faţa internă a coapselor etc.). Deţinuţii care îşi aplică tatuaje manifestă o imaturitate afectivă, o slabă inserţie socială, o structură psihopată, alţii din curiozitate, excentrism, dornici de erotism ieftin.
Automutilările apar la deţinuţii care trec prin stări de melancolie anxioasă şi cu delir mistic, în unele deliruri cronice, la hiperemotivi şi la cei cu un nivel scăzut al inteligenţei.
Automutilarea, asimilată motivaţional cu suicidul şi refuzul alimentar, este o tulburare a instinctului de conservare şi constă în modificarea brutală şi paradoxală a conduitei, adesea sub impulsul delirului şi halucinaţiei. Formele de automutilare sunt multiple şi variate: sacrificarea tegumentelor, enucleerea unui ochi, amputarea unui deget, arderea unui membru, tăierea limbii etc.
Deţinuţii, de cele mai multe ori, urmăresc un remediu mai bun prin zilele de spitalizare ce vor fi obţinute.
Deţinutul recidivist este în temă cu drepturile şi îndatoririle pe care le are, se integrează, aparent repede în mediul de penitenciar. În relaţiile cu cadrele penitenciarului par, de obicei, conformişti şi supuşi. Cea mai mare parte a recidiviştilor manifestă, însă, două tipuri de comportamente: unul de simulare a supunerii faţă de regimul de penitenciar, cu “valoare“ pentru cadrele penitenciarului, altul de dominare a celorlalţi deţinuţi prin mijloace specifice grupurilor de detenţie. De regulă, deţinuţii recidivişti sunt refractari la ordine, provoacă scandaluri cu ceilalţi deţinuţi, sunt ostili faţă de cadrele penitenciarului, manifestă tendinţa de a obţine câștiguri şi uneori de a evada.

9.3. ASPECTE PSIHOSOCIALE ALE MEDIULUI DE PENITENCIAR

Şocul încarcerării, contactul cu subcultura de penitenciar are o influenţă deosebită asupra vieţii şi comportamentului deţinutului, afectând grav sentimentul de siguranţă al acestuia.
Subcultura de penitenciar este formată dintr-un sistem de norme şi reguli creat şi fixat de către deţinuţi pentru a-şi asigura condiţii de viaţă cât mai acceptabile din punctul lor de vedere. Printre regulile generale ale acestui sistem se numără: fiecare cu problemele sale, duritate faţă de cei slabi, în absolut orice situaţie să se depună un minimum de efort, convingerea că nu sunt crezuţi de nimeni, idei de persecuţie, obsesia denunţării de către alţi deţinuţi etc. (Dumitrescu, 1991). Se consideră că normele specifice subculturii de penitenciar au o funcţionalitate negativă faţă de acţiunile reeducative exercitate asupra deţinuţilor. Ele au ca efect solidarizarea deţinuţilor, crearea unei coeziuni a grupului de detenţie şi constituie o barieră intensă în calea influenţelor de natură educativă. Desigur, nu toţi deţinuţii aderă la acest sistem de norme, dar aceştia sunt dispreţuiţi, dezaprobaţi şi ţinuţi la periferia grupului. Unii deţinuţi se subordonează acestor reguli lipsit de a avea un real sentiment de solidaritate, păstrând secretul acestei insubordonări, ştiind că altfel nu au o viaţă “liniştită” în locul de detenţie.
În penitenciar deţinuţii au o structură ierarhică autoritară, rigidă iar poziţia fiecărui deţinut în cadrul sistemului depinde de experienţa şi specialitatea sa infracţională, de durata condamnării şi de structura personalităţii sale.
Subcultura de penitenciar, în scurtă vreme îl face pe deţinut să-şi formeze, nu neapărat în mod explicit, o recentă viziune asupra propriei persoane şi să elaboreze o “strategie de supravieţuire”. El ajunge să adopte şi să împărtăşească concepţia încarceraţilor despre viaţa din penitenciar şi despre societate în general.
Prizonizarea incumbă adoptarea unei atitudini ostile (făţişă sau ascunsă) faţă de personalul închisorii, faţă de mulțimea “din afară” şi, concomitent, dezvoltarea unei loialităţi faţă de ceilalţi deţinuţi. În această situaţie deţinutul va încerca să se integreze în grupul informal de deţinuţi şi se va supune necondiţionat liderului informal, chiar dacă riscă să nu fie văzut bine de cadrele penitenciarului.
Stanton Wheeler subliniază că fenomenul de prizonizare, de integrare în grupul deţinuţilor, de identificare cu subcultura carcerală este doar o primă fază în evoluţia deţinutului, deoarece în cea de-a doua fază a perioadei de detenţie se poate observa fenomenul de desprizonizare. Cu alte cuvinte, cu cât deţinutul se apropie de momentul eliberării, el tinde să adopte un rol tot mai apropiat de ceea ce este dezirabil din punct de vedere social.
Sub înfățișare psihosocial, în colectivitatea deţinuţilor dintr-un penitenciar apar, ca şi în cadrul oricărui grup uman, relaţii interpersonale cu o puternică încărcătură socio-afectivă. Deşi penitenciarul are o structură relativ închisă, nu înlătură posibilitatea de relaţionare socio-umană care la deţinuţi se amplifică şi ca urmare a unui proces de compensare faţă de relaţiile specifice vieţii din afara penitenciarului.
În grupul deţinuţilor întâlnim relaţii de simpatie, antipatie şi indiferenţă, precum şi diverse statusuri informale: lideri populari, izolaţi, solidari, respinşi. O caracteristică specifică structurii informale din grupurile de deţinuţi o reprezintă numărul mare de respingeri. O pondere însemnată în cadrul respingerilor o au deţinuţii condamnaţi pentru omor şi tâlhărie.
Grupul deţinuţilor se supune unor norme care nu sunt similare cu cele dorite de conducerea penitenciarului, de asemenea există unele “tradiţii” transmise de la o generaţie de deţinuţi la alta. Există un limbaj specific întrebuințat între deţinuţi pentru a-şi ascunde acţiunile, intenţiile etc. Fenomenele socio-afective apar uneori cu deosebită virulenţă; atât prieteniile, cât şi ostilităţile sunt “pe viaţă şi pe moarte”, fapt care poate afecta climatul organizaţional şi starea de disciplină a deţinuţilor.
Un loc aparte îl ocupă solitarii care, de fapt, nu participă la viaţa socio-afectivă a grupului şi de cele mai multe ori conştientizează acest lucru. În scopul evitării marginalizării acestora, factorii educaţionali trebuie să le acorde o atenţie deosebită. Un alt element care poate facilita individualizarea acţiunilor reeducative este legat de modul cum deţinuţii îşi percep propriul status sociometric. De pildă, marea majoritate a izolaţilor se consideră mult mai preferaţi decât sunt în realitate, iar popularii, dimpotrivă, se consideră mult mai puţin agreaţi. În urma unor cercetări desfăşurate în anul 1972 S.Harbordt a identificat în rândul deţinuţilor mai multe feluri şi anume: tipul prosocial, pseudosocial, antisocial şi asocial. Pe baza apartenenţei la un tip sau altul se pot proiecta demersurile reeducative, cei mai uşor reeducabili (cu tact pedagogic corespunzător) fiind deţinuţii din tipul prosocial şi pseudosocial (Bogdan & colab., 1983).

9.4. ASPECTE PSIHOSOCIALE ALE REEDUCĂRII DEŢINUŢILOR

Potrivit cadrului legal actual de executare a pedepselor, reeducarea deţinuţilor se bazează pe obligaţia acestora de a desfăşura o activitate utilă, pe posibilitatea lor de a se califica sau recalifica într-o meserie şi de a participa la activităţi cultural-sportive şi educative.
Pedeapsa privativă de libertate se aplică în raport de faptă şi nu de făptuitor, neexistând suficientă preocupare pentru cunoaşterea complexă a personalităţii individului (condiţiile în care s-a format, a trăit, împrejurările în care a comis fapta etc.).
Detenţia trebuie să reducă, pe cât posibil, traumatizarea psihică a persoanei condamnate, prevenind apariţia unor perturbări emoţionale manifestate prin idei obsesive, infantilism, idei suicidare, comportamente violente, şi să încurajeze acele atitudini şi aptitudini care să permită o reinserţie normală a acestora în societate. În consecinţă, un principiu fundamental al acţiunii de resocializare şi tratament al delincvenţilor îl reprezintă normalizarea, prin apropierea pe cât posibil, a condiţiilor vieţii din penitenciar de cele ale lumii exterioare acestuia (Banciu, 1992).
Ca mediu de reeducare, penitenciarul are ca obiectiv central recuperarea celor care au comis acte antisociale şi pregătirea lor pentru reintegrarea în viaţa socială. Deosebit de important pentru procesul de reeducare este instituirea şi infuzarea în mod corespunzător a unui sistem de stimulare-recompensare şi sancţionare mai târziu caz. Un factor care influenţează eficienţa activităţii de reeducare îl constituie şi aplicarea justă a eliberării condiţionate.
Strategia recuperativă trebuie să pornească de la cunoaşterea particularităţilor psihoindividuale şi psihosociale ale deţinuţilor precum şi a condiţiilor care au determinat săvârşirea actului infracţional în vederea diagnosticării gradului de periculozitate pe care îl prezintă şi a elaborării terapiei optime pentru fiecare caz în parte.
Cunoaşterea deţinuţilor trebuie să fie un proces continuu care să se realizeze pe tot parcursul detenţiei, urmând ca datele obţinute să fie permanent comandate şi îmbogăţite, astfel ca, strategia de reeducare elaborată, să poată fi reorientată în funcţie de noile aspecte care intervin.
Procesul de cunoaştere a deţinutului trebuie să aibă un caracter interdisciplinar, folosindu-se în acest sens metode psihologice, psihosociologice, medicale, juridice etc. Datele obţinute trebuie să acopere o sferă cât mai largă a evoluţiei delincvenţiale a deţinutului, a comportamentului în detenţie şi a elementelor care conturează evoluţia sa ulterioară.
Activitatea de cunoaştere a deţinutului se finalizează printr-un psihodiagnostic (profilul psihocomportamental), în care sunt evidenţiate atât aspectele pozitive ale personalităţii sale, cât şi aspectele negative cu măsurile (metodele) ce se impun pentru a fi schimbate, precum şi posibilităţile de participare efectivă a deţinutului la propria sa reeducare.
Examenul psihologic şi psihosociologic al deţinutului va aborda următoarele dimensiuni:
- cognitivă - urmăreşte stabilirea nivelului de inteligenţă;
- afectivă - evidenţiază echilibrul psihoafectiv, maturitatea afectivă şi puterea de adaptare emoţională la acţiunile cu caracter reeducativ;
- motivaţională - sondează suportul motivaţional şi trăsăturile caracteriale, atât pozitive cât şi negative, urmărindu-se posibilităţile de întrebuințare a celor benefice în cadrul activităţilor de reeducare;
- relaţională - relevă îndeosebi indicele de sociabilitate, influenţele pe care le exercită şi le primeşte de la grup sau de la anumiţi membrii ai grupului.
Sub alură psihosociologic se va urmări evidenţierea caracteristicilor perioadei anterioare activităţii infracţionale; forţele conflictuale existente în momentul trecerii la săvârşirea faptei; cum au funcţionat structurile familiale, şcolare, profesionale şi de petrecere a timpului liber; care este tăria deţinutului de a comunica cu ceilalţi intr-un mediu închis.
Un interes deosebit pentru elaborarea metodelor terapeutice optime îl reprezintă modalitatea în care deţinutul îşi percepe vinovăţia pentru fapta comisă şi pedeapsa primită.
Infractorul are un punct de vedere şi o experienţă care trebuie luate în considerare dacă scopul urmărit prin sancţiunea penală este reabilitarea şi nu descurajarea individului vinovat (Garfinkel, 1967). Atunci când societatea sancţionează cu închisoarea pe un anumit individ, ea “închide” de fapt întreaga personalitate a acestuia, deşi acţiunea sa antisocială este legată numai de un singur aspect al personalităţii lui şi de un singur moment nefericit din viaţa lui. De aceea, sancţiunea închisorii reprezintă, de fapt, reducerea tuturor rolurilor individului (de părinte, soţ, cetăţean etc.) la acela de delincvent sau deţinut, ceea ce duce la izolarea, demoralizarea şi stigmatizarea acestuia. Garfinkel insistă asupra importanţei “audierii” punctului de vedere al infractorului şi a înţelegerii sensului a ceea ce acesta a săvârşit, a modului în care însuşi infractorul îşi percepe şi îşi defineşte propria faptă.
Investigarea psihologică şi psihosociologică a deţinutului vizează reliefarea nucleului central al personalităţii infractoare: egocentrismul, indiferenţa afectivă, labilitatea şi agresivitatea. Evidenţierea acestor trăsături şi a relaţiei dintre ele sunt elemente esenţiale pentru individualizarea acţiunilor de reeducare.
Cele mai uzitate instrumente de investigare a personalităţii deţinutului sunt: testele de inteligenţă şi de personalitate, diferite tipuri de interviuri şi de chestionar, tehnici sociometrice, analiza de conţinut a datelor din dosar şi a corespondenţei, anamneza etc.
Resocializarea reprezintă un proces de reconvertire, reorientare şi remodelare a personalităţii individului delincvent, de reeducare şi retransformare a acestuia în raport cu normele de conduită acceptate de societate.
Reeducarea deţinutului reprezintă un complex de măsuri orientate către reconstrucţia morală a acestuia. Un element definitoriu pentru procesul de reeducare îl constituie stabilirea precisă a obiectivelor socializării. Se consideră obiectiv central al resocializării acţiunea de neutralizare a sistemului de nonvalori ale deţinutului concomitent cu crearea unui sistem de norme, atitudini şi valori pozitive, acceptate în plan social. În paralel se are în vedere şi eliminarea factorilor responsabili de geneza comportamentelor deviante.
Pe plan internațional în reeducarea infractorilor aflaţi în stare de detenţie se folosesc diferite metode. Astfel, pentru îmbunătățirea manifestărilor violente şi agresive se utilizează metode chirurgicale şi psihochirurgicale (intervenţie asupra unor centri nervoşi şi organe); pentru perfecţionarea aptitudinală se utilizează metode pedagogico-medicale (cazuri de debilităţi motrice şi intelectuale); pentru reconstrucţia motivaţională se utilizează psihoterapia raţională şi psihanaliza, pentru modificarea atitudinilor se utilizează psihoterapia de grup şi psihodrama.
În ţările dezvoltate şi cu democraţie avansată există preocupări deosebite pe linia bunei funcţionări a locurilor de detenţie. Pe lângă preocuparea pentru îmbunătăţirea condiţiilor materiale, se remarcă preocuparea de a încadra în penitenciare specialişti din diverse domenii, care, pe baza unor studii nemijlocite, elaborează programe de reeducare, asigură servicii de consiliere etc. Locurile de detenţie sunt inspectate periodic de administraţiile centrale şi regionale, precum şi de împuterniciţi guvernamentali. Problematica pe care o ridică penitenciarele formează din ce în ce mai mult obiect de preocupare pentru mass-media sau diferite grupuri alcătuite pentru a servi anumite deziderate sociale (Semire, 1991).
Una din cerinţele prioritare în îndeplinirea cu succes a procesului de reeducare este individualizarea lui. Aceasta înseamnă adaptarea măsurilor şi activităţilor reeducative la particularităţile fiecărui deţinut în parte. Acţiunile de individualizare înseamnă şi diversificarea modalităţilor reeducative în funcţie de gradul de recuperabilitate al deţinuţilor (unii sunt mai receptivi, alţii mai puţin receptivi la influenţele reeducative sau chiar le resping).
Un ocazie important în reeducarea deţinuţilor îl reprezintă pregătirea acestora în vederea eliberării, considerat şi finalul procesului de reeducare. Această activitate presupune informarea lor cu privire la posibilităţile legale pe care le au pe linia reintegrării socio-profesionale, dezbaterea cu deţinuţii a modalităţilor de depăşire a unor greutăţi inerente după eliberarea din penitenciar, prevenind astfel fenomenul de recidivă. Desigur problematica pe care o presupune pregătirea în vederea eliberării din penitenciar este mult mai cuprinzătoare şi trebuie adaptată fiecărui caz în parte.
În final, trebuie menţionat că succesul în activitatea dificilă de reeducare a deţinuţilor depinde şi de condiţiile materiale existente în penitenciar, de gradul de calificare, de calitatea personalului şi nu în ultimul rând, de respectarea dispoziţiilor legale.
Atitudinea socială în raport cu fostul condamnat eliberat din penitenciar este deosebit de importantă. Reacţiile pozitive sau negative ale colectivităţii instituţionalizate sau nu, contribuie uneori în mod hotărâtor la reuşita sau eşecul integrării normative şi funcţionale postpenale a fostului infractor.
De modul cum se desfăşoară procesul reluării relaţiilor cu colectivitatea în care acesta revine după executarea pedepsei depinde, în mare măsură, apariţia devianţei secundare şi a recidivei. Respingerea sistematică şi continuă nu face decât să stabilizeze “stigmatul” judiciar şi să-l transforme într-un element structural al unei atitudini negative faţă de valorile dominante ale societăţii şi faţă de normele morale şi penale prin care sunt ocrotite (Basiliade, 1990). Se cauzează astfel o identificare a fostului infractor cu imaginea pe care colectivitatea o are despre el, cu statusul marginal pe care aceasta îl conferă, determinându-l, în cele mai multe cazuri, să-şi asume în continuare rolul de infractor. Este motivul pentru care structurile sociale de primire (familia, locul şi colectivitatea de muncă, grupul de prieteni, mediul de vecinătate) trebuie sensibilizate în sensul de a facilita reintegrarea.
Ansamblul structurilor sociale menţionate, corelat cu sistemul de asistenţă postpenală, cum ar fi încadrarea într-o activitate utilă, supravegherea poliţienească şi alte variante de control social, alcătuiesc împreună sistemul de indicatori obiectivi ai reacţiei sociale după executarea pedepsei. Pe lângă aceşti indicatori obiectivi, apar şi unii de ordin subiectiv ce reprezintă expresia, mai mult sau mai puţin evidentă, de acceptare, indiferenţă sau respingere din partea colectivităţii a foştilor infractori. Corelarea indicatorilor obiectivi şi subiectivi ne oferă o imagine globală a climatului real existent pentru procesul de reintegrare. Estimarea exactă a acestui climat este un element deosebit de important în predicţia recidivismului.