PPS.MyForum.ro :: IX. PSIHOLOGIA DIN NOUA VIZIUNE REFLEXOLOGICĂ A LUI SECENOV

Marya · Administrator

IX. PSIHOLOGIA DIN NOUA VIZIUNE REFLEXOLOGICĂ A LUI SECENOV

1. Premizele şi obiectivele noii vziuni reflexologice. 2. Funcţiile centrilor nervoşi şi activitatea psihică; 3. Sensul reformei secenoviene a psihologiei

1. Premizele şi obiectivele noii viziuni reflexologice în psihologie

Un pas important în constituirea psihologiei ca ştiinţă de sine stătătoare a fost efectuat într-o alt parte de lume, pe tărâmul fostului imperiu rus ţarist de înspre fiziologul I.M. Sceneov (1829-1905). îndată ce a conceput programul său teoretic şi experimental, societate rusă se afla într-o durată decisivă de transformare, de afirmare a noi ordini capitaliste şi de zgudire a acesteia de mişcările populare ţărăneşti. Contradicţiile profunde ale societăţii ruse aveau corespondent în lupta acerbă de idei pe plan filozofic, ştiinţific şi social politic. Unul din oamenii de cultură distinşi ai acestei perioade, a cărei activitatea ştiinţifică a fost pătrunsă de frământările sociale ale vremii a fost cea a fiziologului I.M. Secenov. Lucrarea sa de frunte a fost “Reflexele Creierului”, care a recunoscut lumina tiparului în anul 1863, el este recunscut ca un reprezentant de frunte al intelectualităţii ruse a acelor vremi. În aceast lucrare el a concretizat sinteze generoase de psihofiziologie, care vor persistă fundamentale pentru afirmarea psihologiei ca ştiinţă
În acea peerioadă era a veritabilă confuzie în interpretarea mecanismelor fiziologice ale vieţii psihice. Punctul de plecare l-a reprezentat contribuţia lui Phlüger, prin care acesta luase atitudine şi combătea teoria clasică a lui Müller şi Hall asupra reflexului. Ori tocmai în această perioadă Secenov şi-a elaborat programul său teoretic, de reconsiderare a însemnătăţii teoriei reflexului pentru psihologie.
Secenov a combătut şi el accepţiunea clasică asupra reflexului, pentru care a propus o interpretare mai completă. Pentru el reflexul însemna ceva mai mult, era ceva ce înglobează în sine unele ingrediente psihice distincte, cum sunt senzaiile şi mişcarea. Cu acest principiu al reflexului Secenov a pornit să explice formele complexe de activitate psihică. Adică, pentru el reflexul încetează de a mai fi redus doar la măsură sa aferentă şi eferentă; reflexul la Seccenov ajunge să reprezinte un principiu de reunire a mişcării cu funcţiile semnalizatoare a senszaţiilor. Ori aceasta înseamnă o viziune global modernă asupra ceea ce însemnat până atunci senazaţie - interpretată nu ca expresie a posibilelor înfățișări de trăire subiectivă, ci ca o funcţie obiectivă care se materializează într-un mod sau altul de comportare. Senzaţiilor aici li se conferă astfel proprietăţi distincte, cum sunt direcţionalitatea şi diferenţierea, pe care bază ele servesc ca mijloc pentru identificare şi detaşare a condiţiilor necesare pentru producerea acţiunii (a), de a orienta acţiunea în acord cu condiţiile ei de producere (b).
În accepţiunea sa iniţială teoria reflexului interpreta activitatea cerebrală ca ceva ce seamănă cu cea a unui ceasornic. Ulterior însă, pentru a reprezenta mai bine activitatea creierului, s-a imaginat un sistem mecanic diferit, care funţonează asemenea unui sistem mecanic cu autoreglare. În acest sistem funcţia mâinii mecanicului a fost trecută pe seama caracterului direcţionat al activităţii. Adică de a intra în activitate strând legat de condiţiile care sunt date. Ca exemplu a fost dată supapa de siguranţă a maşinii cu abur a lui What.
În sistemele tenice de autoreglare supapa de siguranţă avea o destinaţie precisă, recte de a înlocui “ceea ce de fapt mâna ar face când este comandată de intelect”. Problema care şi-a formulată-o aici Secenov a fost aceea de a verifica dacă un asemenea principiu, de fel, nu funcţionează cumva şi la nivelul sistemelor vii. Identificat dacă era, din acel clipă dobândea un interes special explicarea modului de funcţionare a sistemului nervos. Ori s-a ajuns uşor să se constate şi să se probeze că, la nivele diferite de organizare a vieţuitoarelor, există şi funcţionează astfel de mecanisme mecanice cu autoreglare. De aici lui Secenov i-a rămas doar să deducă care anume parte din sistemul organic îndeplişte aceast funcţie autoreglatoare. Acesta trebuia să îndeplinească două cerinţe funcţionale de bază: a) de a putea fi sensibil la dispoziția funcţională a agregatului (organismlui) la apariţia a unor tulburări de orice fel; b) agregatul sau organismul trebuia să fie capabil să-şi reîndrepte în acord, să-şi refacă echilibrul de dinaintea tulburării. De fapt, întocmai ceea ce fac toate sistemele cu inervare nervoasă din organism: de a sesiza gradual şi în dferite feluri ceea ce se întâmplă în mediul înconjurător (a); ale căror rezultate sunt puse apoi în acord cu ceea ceea ce pe mai departe trebuie să îndeplinească organele ca sisteme de efectuare a diferitelor servicii. (b).
Pe această linie Secenov a ajuns să explice într-un mod cu totul neconvenţional cum are loc procesul de generare a senzaţiei. In accepţiunea sa locul şi rolul senzaţiilor se află în ansamblul mecanismelor neuronale de interrelaţie cu mediul înconjurător. Iar prin funcţiile conferite senzaţiei se circumscrie ceea ce ulterior va dobândi o însemnătate cibernetică cheie: adică “suprafeţele de recepţie deseori sunt denumite ca fiind senzoriale; tot astfel sunt denumiţi şi nervii care aparţin acestor regiuni; dar o asemenea denumire este total fără de folos, pentru că ceea ce se întâmplă la nivelul acestor suprafeţe inervate nu întodeauna sunt însoţite şi de senzaţii conştiente. Mult mai potrivit ar fi ca aceste suprafeţe să fie denumite ca suprafeţe de semnalizare iar nervii să fie denumiţi ca nervi transmiţători” (cf. “Fiziologia sistemului nervos”).
Istorici psihologiei consideră că explicarea senzaţiei prin introducerea principiului autoreglator l activităţii reflexe contribuţia lui Secenov s-a dovedit a fi genială. Niciodată înainte în întreaga teorie a reflexului nu s-a mai făcut o încercare similară. De acum raportul dintre influenţele decisive ale condiţiilor externe şi cele responsabile de condiţiile autoreglatoare interne de funcţionare vor funcţiona ca un postulat de neclintit. O interacţiune decisă însă în cele din urmă nu în acord cu principiul mecanic al sistemelor tehnice, ci de principiul cibernetic al semnalizării propriu tuturor sistemelor vii. Condiţia este ca influenţele condiţiilor externe să se transforme în senzaţii, pentru ca în continuare ele să poată decide asupra punerii în funcţiune autoreglatoare a viscerelor, a muşchilor, a glandelor. Această acţiune permite reînoirea permenentă a obiectivului acţiunii, conferind acţiunii concomitent direcţie şi scop. În acest fel sistemul are trebuință şi trăieşte din informaţia recepţionată.
Este important de menţinat că Sevenov a fost în același timp şi un abil experimentalist. Postulatele şi principiile psihofiziologice pe care le-a formulat a avut vigilență de fiecare dată să le verifice pe animale. Astfel, caraterul general direcţionat al reactivităţii reflexe îşi păstrează valabilitatea lor inclusiv pe preparatele chirurgicale pe care le-a imaginat. Astfel el a lucrat pe preparatele cu broaşte spinalizate, unde pielea şi mşchii broaştei nu încetează să ofere informaţii pentru ceea ce se întâmplă în mediul înconjurător. Sunt informaţii în raport cu care organismul îşi potrivesc anasmblul reactivităţii lor reflexe fără ca pentru aceasta să acţioneze vre-un factor anume de conştiinţă senzorială.
Condus de o asemenea viziune psihofiziologică, în gândirea lui Secenov s-a putut elabora ipoteza tot de natură autoreglatoare a recuplării. Asfel el abordează problema rolului integrator al mişcării în situaţiile stimulative schimbate, în acelea când vietăţile trebuie să-şi pună în aplicare disponibilităţile lor reactive. Ori însemnătatea modificărilor reactive obţinute prin intervenţia unor mecanisme autoreglatoare Secenov le-a raportat nu la alţi factori de natură subiectivă, ci la cele pe care receptivitatea proprioceptivă le-o pune autoreglator la dispoziţie . În această interpretare el pleacă de la faptul că activitatea musculară îndeplineşte o dublă funcţie: pe de o parte aceea de a fi organul travaliului fizic(a), iar pe de altă parte, de a fi şi organul de unde se culeg şi transmit informaţii asupra efectuării acţiunii(b). O accepţiune cu deschidere mai largă asupra suportului reflex al comportamentului, de cuprindere mult mai elastică şi deterministă a mecanismelor integrative ale organismului în funcţie de variaţiile mereu schimbătoare ale mediului înconjurător.
Despre concepţia lui Secenov s-a apreciat pe drept că are meritul de a fi adus explicaţia reflexologică aproape de determinismul cauzal propriu vieţii psihice. Dar ceea ce astăzi se cataloghează atât de firesc ca fiind o explicaţie psihofiziolgică deterministă, de la Secenov în coace a suportat prefaceri importante. Adică acest termen de “determinism” până la acea vreme avea o cu totul altă interpretare. Prin Secenov însă ajunge să-şi dobândească interpretarea cauzal cunoscută şi astăzi. Deoarece până la Secenov, secole de a rândul prin acest termen se reprezentau doar acţiunile suborodonate principiului “voinţei libere”. Iar în accepţiunea sa clasică explicaţia deterministă era una de acest fel, depenentă de intervenţia principiului “voinţei libere”; deci a impulsurilor vonţei şi conştiinţei. O explicaţie bine încetăţenită, dar care lui Secenov îi era total străină. Acordând o însemnătate aparte intervenţiei factorilor externi el a pus în evidenţă prezenţa unui mecanism reflex care autoreglator făcea posibilă producerea senzaţiei.
Producerea condiţia producerii senzaţiei era ca întreaga reflectare reflexă să se supună principiului reflex al autoreglării. Probleme ca aceea a retrăirii voite şi conştiente a acţiunilor, a senzorialităţii subiective pe Secenov pur şi necomplicat nu-l interesau. Retoric Secenov se întreba mereu de ce conştienţă poate fi capabilă o broască spinalizată, privată de intervenţia formaţiunilor cerebrale, care totuşi reflex probează disponibilitate reactivă adecvată condiţiilor de stârnire externă ?! Adică, doar pe baza influenţelor externe se poate decide asupra sensului obiectivităţii acţinilor psihice. Iar dacă acţiunile de acest fel psihice îşi revendică o explicaţie, aceasta nu poate fi decât cea fiziologică. Astfel, tot ceea ce mai cândva erau numite ca fapte de voinţă şi conştiinţă Secenov a avut îndrăzneala să le coboare la nivelul preparatelor sale de studiere a reactivităţii reflexe nervoase.

2. Funcţiile centrilor nervoşi şi activitatea psihică

Pentru explicarea formelor complexe de activitate Secenov a iniţiat un demers conceptual şi metodologic cutezător. Dar pentru ca acesta să fie dus la îndeplinire mai trebuia să pune la dispoziție o explicaţie corespunzătoare pentru funcţiile centrilor nervoşi în ansamblul mecanismului reflex al ativităţii. În acest sens Secenov formulează ipoteza acţiunii inhibitoare a centrilor nervoşi asupra sistemului muscular (a); completată de descrierea acţiunii aşa-ziselor “mecanisme întăritoare” ca părţi a “maşinăriei cerebrale” sau a părţilor ei funcţionale (b), ca şi pe cea a inerţiei efectelor acestora asupra proceselor psihice (c). Cu acest ansamblu de postulate el şi-a propus să explice substratul fiziologic al activităţilor psihice. Manifestările fiziologice se află în legătură cu datele acţiunilor psihice. Inerţia proceselor psihice se raportează la păstrarea a ceea ce anterior s-a mai creat la indice nervos; inhibiţia serveşte realizării selectivităţii reactive iar “mecanismul întăritor” explică substratul motivţional al activităţii. O explicaţie monistă elegantă, dar, aşa cum va avea să se demonstreze, insuficientă pentru cuprinderea întregii diversităţi fenomenale a proceselor psihice.
Cu toate eventualele limite, Secenov a realizat că reflectarea senzorială este ceva mai mult decât o simplă procesualitate neuronală, mai mult decât o evoluţie autoreglatoare a unor mecanisme reflexe şi că în facerea ei sunt implicate cu necesitate deja caracteristici ontologice ale psihicului. Astfel, din această perspectivă el pune pe seama funcţiei instanţelor structurale cerebrale superioare nu numai reflectarea influeneţelor externe, a cât de dăunătoare sau favorabile organismului pot fi acestea, dar şi disponibilitatea de reglare concentrată şi selctivă a răspunsurilor organismului la ele. Adică instanţele cerebrale superioare sunt capabile să preia din funcţiile aparatelor periferice şi de a elabora forme de de răspuns de ansamblu la aceste influenţe. Senzaţia rezultată în acest sens nu este doar un concluzie secundar al excitaţiei cauzate, ci este un produs care permite elaborarea de reacţii în raport cu semnificaţia agentului stiulator şi nu numai în raport cu acţiunea fizică a acestuia; să-i confere valoare anticipativă. O explicaţie care reprezintă o cotitură decisivă nu numai pentru înţelegerea senzaţiilor şi a substratului lor organic, dar şi pentru înţelegerea întregii activităţi psihice.