PPS.MyForum.ro :: OBIECTUL PSIHOLOGIEI EXPERIMENTALE

Marya · Administrator

1. Introducere

Se pare că sunt consacrate două modalităţi de a scrie un curs de psihologie experimentală. întâia modalitate care este clasică este reprezentată de o succesiune de tratate devenite celebre. (Am în vedere tratatele lui Woodworth şi Schlosberg, Paul Fraisse, Al. Roşca, ş.a.) Acestei modalităţi îi este proprie prezentarea modeleleor experimentale specifice marilor teme ale sistematicii psihologiei teoretice. Accentul cade nu pe aparatul metodologic ci mai degrabă pe modul în care explicaţia ca funcţie a teoriei psihologice este susţinută de date experimentale. O a doua modalitate care este de dată mai recentă aduce în prim plan marile paradigme metodologice, arsenalul de metode şi instrumente statistice iar problemele teoretice au doar rol exemplificator pentru modul cum sunt utilizate cele dintâi (Donald, McBurney, 1983, M. Aniţei 2000, Vadum şi Rankin 1998 ş.a.).
Opţiunea acestui curs este cât se poate de clară : o sinteză a ambelor perspective.
Metoda experimentală nu este apanajul psihologiei experimentale, deşi constituie obiectul său principal. Ea este una dintre cele mai exacte, mai fecunde, şi de aceea este una dintre cele mai utilizate metode în aproape toate ramurile psihologiei. De altfel metoda experimentală este solidar legată de evoluţia psihologiei ca ştiinţă. De aceea cunoştinţele acumulate la disciplinele istoria psihologiei şi fundamentele psihologiei vă vor ajuta să înţelegeţi mai bine ideile care urmează. Vor fi prezentate următoarele probleme : definiţia şi specificul metodei experimentale, evoluţia metodei experimentale în psihologie, etapele experimentului ştiinţific, controlul variabilelor experimentului, regulile etice şi deontologice ale metodei experimentale.

1.1 Cum să abordaţi eficace această temă

Mai întâi treceţi în revistă titlurile şi subtitlurile temei încercând să înţelegeţi şi să reţineţi, fără un efort prea mare, structura sa de anasamblu. Pe urmă aceea parcurgeţi fiecare paragraf în parte încercând să desprindeţi ideile principale. În final veţi reuni părţile într-un ansamblu coerent. Încercaţi să conectaţi ideile cursului la altele asemănătoare desprinse de la disciplinele amintite. Următoarele întrebări vă vor ajuta în acest sens :
 Enumeraţi metodele psihologiei ;
 Care este contribuţia lui Gustav Wundt la evoluția psihologiei ?
 În ce constă însemnătatea behaviorismului în evoluţia psihologiei ?
Asupra acestei teme veţi dobândi o înţelegere mult mai complexă dacă îl veţi relua dup ce veţi fi parcurs întreaga problematică prezentată în acest curs.

1.2.Obiectivele temei

 Inţelegerea specificului metodei experimentale în raport cu alte metode ale psihologiei.
 Identificarea corectă a etapelor unui demers experimental în psihologie.
 Înţelegerea valorii ipotezelor de cercetare ca forme de cunoaştere anticipatorie.
 Capacitatea de a identifica corect variabilele independente şi dependente.
 Deprinderea de a formula ipoteze testabile, pe cale inductivă, pe baza faptelor de observaţie sau pe cale deductivă, plecând de la un suport teoretic relevant.
 Capacitatea de a imagina un experiment psihologic, alegând modelul experimenatal potrivit, pentru a testa o anumită ipoteză ştiinţifică.

2. Specificul metodei experimentale.

Psihologia experimentală este, potrivit unei definiţii de tip butadă a lui Paul Fraisse (1970), o psihologie elaborată cu ajutorul metodei experimentale. Ea este o ramură a psihologiei care supune experimentării faptele înregistrate pe calea observaţiei spre a le verifica şi stabili legile (Dict. Larouse, 2000). Şi celelalte ramuri al psihologiei utilizează metoda experimentală. Cu toate acestea, psihologia experimentală îşi propune să inventarieze şi totodată să coordoneze modelele experimentale cele mai reprezentative din ariile diverse ale psihologiei cu dublul scop, atât didactic, ilustrativ, dar mai ales pentru a desprinde paradigmele, principiile metodologice apte să ghideze cercetările viitoare. Psihologia experimentală poate fi astfel definită ’’ca un ansamblu de principii, norme, reguli care stau la baza organizării şi desfăşurării experimentului în psihologie …’’ M. Aniţei (2000, p.22). Autorul citat este de părere că psihologia experimentală nu este o disciplină autonomă ci o metodă sau un anume mod prin care variatele domenii ale psihologiei realizează cunoaşterea ştiinţifică.
Psihologia teoretică integrează rezultatele psihologiei experimentale în structuri teoretice mai ample, discursul său înglobând modele teoretice care uneori se sustrag verificării experimentale. Este suficient să amintim conceptele psihologiei abisale care în sensul riguros experimental nu au fost validate. Freud, menţionează, Fraisse a fost un observator genial care nu s-a preocupat de verificarea experimentală a ipotezelor sale.
Experimentul nu este singura metodă de cercetare a psihologiei deşi ea persistă metoda ei cea mai importantă şi cea mai fecundă (Al. Roşca, 1971). Metoda experimentului are în acelaşi timp o valoare istorică pentru că desprinderea psihologiei de filosofie, debutul său ca ştiinţă, sunt legate de introducerea experimentului în studierea fenomenelor psihice.
Specificul metodei experimentale este dat de o seamă de caracteristici care deosebesc această metodă de celelate, utilizate de cercetător (observaţia, testul psihologic, convorbirea, analiza produselor activităţii, etc). Cercetătorul experimentalist intervine activ în producerea fenomenului psihic studiat. El compune şi controlează condiţiile apariţiei şi desfăşurării acestui fenomen menţinând constanţi factorii care pot influenţa conduita cu excepţia acelora care sunt studiaţi. Experimentul îngăduie posibilitatea repetării sale de înspre acelaşi experimentator sau de către alţi cercetători în scopul verificării datelor obţinute. Aceste date sunt rezultatul unor măsurători exacte dar şi al unor observaţii sistematice.
Experimentul psihologic se remarcă prin rigurozitatea datelor obţinute dar şi printr-o înșiruire de inconveniente. Una dintre limitele sale este dată de caracterul artificial al condiţiilor de laborator în care este situat subiectul, deosebite de condiţiile reale în care au loc fenomenele psihice studiate. Experimentele de laborator nu sunt decât modele aproximative ale situaţiilor reale în care acţionează subiecţii.
La aceasta se adaugă şi faptul că în condiţii de laborator, pe de o parte, poate fi studiat un număr diminuat de aspecte, iar pe de altă parte, din multitudinea de factori care pot influernţa conduita studiată în condiţii reale doar o mică parte poate fi luată în considerare. Nu mai puţin adevărată este constatarea că experimentatorul poate influenţa comportamentul subiectului prin ecuaţia sa personală.
Un alt fapt perturbator îl poate constitui fondul aperceptiv al subiectului în raport cu scopul experimentului. Astfel, o sarcină experimentală de verbalizare a operaţiilor efectuate, prin care se verifică ipoteza unei legături între gândire şi limbaj, poate să fie percepută diferit de către subiecţi : unul poate considera că este oportun să facă dovada elocinţei în timp ce altul se poate focaliza preponderent pe acurateţea lucrului.
Discutarea limitelor experimentului de laborator este un prilej de a adopta o atitudine prudentă atunci îndată ce dorim să extindem concluziile sale asupra situaţiilor reale.
Metoda experimentală dispune totuşi de un ansamblu de procedee care pot limita acţiunea acestor factori. Aceste procedee sunt: standardizarea atitudinii experimentatorului, întrebuințarea unor dizainuri (modele) experimentale multifactoriale, desfăşurarea experimentului în condiţii naturale.

3. Concis istoric privind fundamentarea metodei experimentale în psihologie.

Începuturile psihologiei experimentale sunt legate solidar de progresele ştiinţelor naturii în distinct ale fizicii şi fiziologiei. Nu întâmplător ea a fost fondată de fizicieni şi fiziologi. În prima jumătate a sec. al XIX-lea progresele neurofiziologiei au permis elaborarea unor eșantioane care încercau să descifreze relaţiile organismului cu mediul înconjurător ca de pildă şi condiţiile vieţii psihice în general. De reţinut sunt în acest sens: distincţia realizată de Bell şi Magendie între nervii senzitivi şi nervii motori (1811-1822); măsurarea de către Helmholtz a vitezei de propagare a influxului nervos (1850); descoperirea de către Broca a centrului limbajului în emisfera stângă a cortexului (1861); stabilirea de către Cl. Bernard a existenţei glandelor endocrine (1853). În prima jumătate a sec. XX, descoperirea activităţii electrice a creierului (prima EEG) de către Berger (1929) sau demonstrarea rolului activator al substanţei reticulate de către Mgoun şi Moruzzi reprezină etape fundamentale ale dezvoltării metodei experimentale.
Cercetarea experimentală a senzaţiilor constituie începutul psihologiei experimenatale. În a doua jum. a sec. al XIX-lea paradigma ştiinţelor naturii avea drept caracteristică esenţială cuplul metodologic dintre disciplina în pricină şi matematică. În psihologie este vorba de asocierea dintre observaţie -experiment şi metoda statistică.
Începuturile psihologiei experimentale sunt legate de lucrarea lui Fechner ''Elemente der Psychophysik'' apărută în 1860. Fechner încearcă să stabilească relaţiile existente între creşterile stimulării fizice şi creşterile fenomenului psihic corelat - adică ale senzaţiei. Anterior, Weber stabilise deja o lege care îi poartă numele: cea mai mică diferenţă perceptibilă faţă de o greutate dată (prag diferenţial) se află într-un raport constant cu aceasta (I/I=K).
Importanţa operei lui Fechner poate fi rezumată, odată cu Fraisse (1970) astfel:
a) Pune o adevărată problemă psihologică, aceea a intensităţii senzaţiilor, într-un domeniu în care soluţia era posibilă în acel stadiu al cunoştinţelor ştiinţifice: măsurarea stimulării fizice.
b) Pentru măsurarea celuilalt termen al relaţiei, anume al intensităţii stimulului el adoptă ca unitate de măsură pragul diferenţial: unei unităţi de prag diferenţial îi corespunde o unitate de senzaţie în plan psihologic, unitate care este stabilită prin metode despre care vom vorbi în cursul următor. De menţionat că aceste metode sunt esenţialmente psihologice.
c) Fechner stabileşte o lege psihologică: senzaţia creşte proporţional cu logaritmul intensităţii stimulării.
Cu toate meritele acestui început psihofizic al psihologiei experimentale, cea din urmă nu trebuie redusă la primele. Ceea ce a asigurat permanneţa metodelor şi rezultatelor lui Fechner în psihologia experimentală este faptul că dincolo de crezul său introspecţionist el a procedat în stil behaviorist punând în relaţie reacţiile de răspuns ale subiectului cu stimulii la care acesta era expus.
Un rol importantant în afirmarea psihologiei experimentale l-a avut înfiinţarea la sfârşitul sec. al XIX-lea a primelor laboratoare de psihologie. Psihologia experimentală nu se confundă cu psihologia de laborator dar aceste laboratoare trebuie menţionate pentru că activitatea lor a avut un impact deosebit asupra afirmării metodei experimentale în psihologie datorită orientării lor către un control riguros al condiţiilor de manifestare a proceselor psihice studiate.
În 1879 Wundt înfiinţează la Leipzig inițialul laborator destinat studiului proceselor psihice elementare cum sunt vederea, auzul, pipăitul, gustul, percepţia timpului, etc. Ulterior acest laborator va deveni institut de psihologie. Aici se vor forma pionierii psihologiei experimentale din Europa şi America. Wundt era de părere că procesele psihice complexe nu pot fi abordate experimental ci numai prin studiul psihologiei popoarelor. Metoda de studiu era esenţialmente introspecţionistă, şi urma linia stabilită de Fechner a punerii în relaţie a unor conţinuturi de conştiinţă cu fapte fizice sau fiziologice. Wundt considera că psihologia experimentală nu va putea depăşi terenul psihofiziologiei. Metoda introspecţiei s-a dovedit ineficientă, ea fiind depăşită în activitatea de laborator de însuşi promotorii ei. Explicaţia succeselor lor în domeniul psihofizicii este că astea s-au datorat faptului că în ciuda poziţiei lor teoretice Fechner, Wundt şi chiar Binet studiau răspunsurile verbale ale subiecţilor (''A este mai mare decât B'', '' M este roşu'') la diversele situaţii experimentale produse în condiţii de laborator.
Behaviorismul reprezintă din punctul de vedere al afirmării metodei experimentale o adevărată tăietură epistemologică. Dincolo de o serie de limite, deloc neglijabile, pe care deja le cunoaşteţi de la cursul de istoria psihologiei, se produce o schimbare de perspectivă asupra obiectului psihologiei: nu faptele interne la care oricum nu avem acces ci comportamentul, activitatea omului trebuie să devină adevăratul obiect al psihologiei dacă aceasta doreşte să se afirme ca ştiinţă. Manifestul behaviorismului este reprezentat de articolul lui Watson din 1913 '' Psycholgy as the behaviorist views it'' (=''Psihologia aşa cum o vede un behaviorist''. Dincolo de exagerarea scoaterii din preocupările psihologiei a faptelor de conştiinţă, behaviorismul conţine într-o expresie implicită o paradigmă epistemologică fundamentală, valabilă şi astăzi, aceea că psihologia are un acces indirect la faptele psihice care sunt accesibile doar prin intermediul indicatorilor comportamentali şi ai activităţii. Mai mult, psihismul nu poate fi înţeles decât prin activitate. Psihologia trebuie să renunţe la introspecţie iar soluţia care situează psihologia în concertul ştiinţelor este limitarea demersurilor ei la faptele observabile şi măsurabile.
Modelul iniţial behaviorist S-R este treptat corectat: Tolman introduce noţiunea de variabilă intermediară ca o recunoaştere a faptului că subiectul de experiment (om sau animal) nu reacţionează automat la stimulii experimentali ci prin angajarea condiţiilor sale interne.
Woodworth propune modelul S-O(rganism)-R; Neobehaviorismul recomandă conceptul de ''self''.
Fraisse propune urm. schemă: R=f(S P) . Răspunsul este rezultatul interacţiunii persoanei cu stimulul.
Datele conduitei externe nu exprimă univoc conţinutul psihologic intern. O parte din acesta rămânre mereu un lucru în sine kantian. De aceea paradigma behavioristă a suferit o extensiune în sensul că este nevoie să fie surprins conţinutul psihologic intern, sensul său, luminat de întregul context de viaţă în care se manifestă. (Radu, 1993)

4. Etapele experimentului psihologic;

Experimentul psihologic este un proces care se desfăşoară în etape. Acestea sunt: 1) observaţia, precizarea problemei de studiat, 2) formularea ipotezei (ipotezelor) cercetării, 3) verificarea ipotezei, sau experimentarea propriu-zisă şi 4) prelucrarea, analiza şi interpretarea datelor
4.1. Precizarea problemei (temei) cercetării este o fază al cărei conţinut este de obicei considerat ca fiind înţeles de la sine. Cu toate acestea sunt necesare unele precizări. Îndeobşte nu absolut orice poate fi experimentat. Sunt dificultăți pe care stadiul actual al ştiinţei nu ne instrumentează de ajuns pentru a le aborda pe cale experimentală. Este suficient să enunţăm problema conştiinţei care rămâne în continuare domeniul demersurilor speculative, şi de aceea, domeniul de predilecţie al filosofiei. Cercetarea experimentală se apleacă asupra unor aspecte limitate ale fenomenului conştiinţă pe care preferă să le înglobeze în noţiunea de conştienţă. Pe de altă parte o serie de limitări ale libertăţii de experimentare vin din directia deontologică, atunci când avem subiecţi umani. Manipularea unor variabile psihofiziologice sau de personalitate poate afecta grav echilibrul personei. Dar cele mai grave limitări provin din experimentatorul însuşi, din tăria lui de a sesiza faptul ştiinţific.
Ca indiferent ce ştiinţă psihologia operează cu fapte ştiinţifice. Mai târziu Cl. Bernard un fapt capătă valoare ştiinţifică doar îm măsura ataşării sale unei idei. Piaget (1970) distinge următoarele caracteristici ale faptului ştiinţific: 1) răspunde la o întrebare şi presupune prin aceasta o întreagă elaborare solidară cu sistemul de informaţii care a condus la acea întrebare; 2) reprezintă o constatare sau o ''lectură'' a experienţei; 3) este întotdeauna solidar cu o interpretare.
Faptele ştiinţifice în psihologie sunt fapte psihice sau de conduită, se referă fie la comportamentul extern fie la conţinutul psihologic intern.
Cunoaşterea psihologică pleacă de la date de observaţie la ipoteze pe care le verifică pe baza faptelor ştiinţifice.
Sesizarea unui fapt demn de cercetat, care prezintă interes şi valoare ştiinţifică se cauzează pe fondul unor cunoştinţe teoretice solide, bine structurate care ajută cercetătorul să sesizeze problema acolo unde simţul comun o trece neobsevată. Un fond larg de cunoştinţe echivalează cu un fond larg de ipoteze latente.
Observarea faptelor este indispensabilă în tot cursul experimentării. Situaţia experimentală permite efectuarea unor observaţii riguroase ale conduitei subiectului în condiţiile controlării factorilor influenţabili. Observaţia poate fi obişnuită, sistematică sau organizată. Observaţia nu reprezintă o simplă lectură a faptului brut ci se prelungeşte într-un act de clasificare, de încadrare a informaţiei în anumite concepte şi de anticipare a unor relaţii. Ca instrumente de observaţie sunt utilizate grilele de observaţie care reprezintă un cadru de clasificare format din categorii. Acestea trebuie să nu fie mai multiple de 10 , să fie disjuncte şi să epuizeze aspectele principale ale fenomenului observat (exemplificare, în Radu, 1993, p.17)
4.2. Formularea ipotezei este a doua etapă a demersului experimental. Ipoteza reprezindă un răspuns anticipat pe care cercetătorul îl dă problemei puse. El realizează, astfel, un contur coerent al unui model sau al unei teorii ştiinţifice care urmează a fi verificată odată cu ipoteza enunţată. Sursele ipotezelor sunt variate. Una dintre ele este de natură inductivă şi constă în observarea unui fapt inedit în cursul unui experiment. Deşi se naşte din observarea faptelor, ipoteza se reformulează în termenii proprii stadiului atins de ştiinţă. Un exemplu va fi edificator: Piaget emite ipoteza obiectului permanent pe baza observării comportamentului unui copil de 13 luni care are tendinţa de a căuta o minge în locul unde altădată a reuşit să o recupereze şi nu din locul unde mai recent nu reuşise să o găsească.
Ipotezele sunt, în alte cazuri, deduse dintr-o serie de legi sau regularităţi deja stabilite între anumite fenomene. Fraisse exemplică enunţând două legi privitoare la recunoaşterea unui cuvânt: 1) pragul de recunoaştere a unui cuvânt (timpul minim de expunere necesar) este cu atât mai mic cu cât frecvenţa cuvântului în limbă este mai mare; 2) pragul de recunoaştere pentru orice stimul este mai scurt dacă subiectul are o atitudine perceptivă adecvată (informaţii asupra naturii stimulului). Din cele două legi s-a dedus următoarea ipoteză: pragul de recunoaştere a cuvintelor de frecvenţă egală este mai mic dacă subiectul are elaborată o atitudine preperceptivă adecvată.
Etapa formulării ipotezei este faza cea mai creativă a experimentului. Confruntat cu o serie de fapte şi cunoştinţe cercetătorul presupune existenţa unei relaţii pe care căută să o verifice.
Condiţii cerute ipotezelor: să fie verificabile (testabile) şi cuantificabile (detalii în Aniţei, 2000)
4.3. Verificarea ipotezei constituie faza travaliului experimental. Dacă primele două etape pot fi întâlnite şi în activitatea scriitorului sau filosofului ultima este puternic specifică cercetătătorului care trebuie să demonstreze temeinicia ipotezei reproducând în condiţii de laborator relaţia dintre faptele observate. Principiul metodei experimentale este capacitatea ei de a produce şi reproduce un fapt.
Experimentul ştiinţific poate fi :
a) provocat (variabilele independente sunt modificate de către experimentator.
b) invocat= experimentatorul foloseşte în comparaţii o serie de fapte naturale :vărstă, sex, aptitudini, accidente, etc. (modificările în variabila independentă au fost articole de condiţiile naturale şi sociale.) sau sociale : indice de instrucţie, cultură, venit, etc.
Odată formulată, ipoteza este verificată printr-un demers experimental care constituie conţinutul experimentului însuşi. Asupra desfăşurării experimentului vom reveni în paragraful 6.
4.4. Prelucrarea, analiza şi interpretarea datelor. Desfăşurarea experimentului permite experimentatorului să culeagă o serie de date care sunt prelucrate statistic prin procedeul ipotezei de nul. Trebuie făcută deosebirea între ipoteza de cercetare şi ipoteza statistică (ipoteza de nul. ). Următorul exemplu (reprodus din Radu, op.cit.) ne va ajuta să înţelegem această distincţie:
Ipoteza de cercetare afirmă că alcoolul modifică în sens negativ performanţele atenţiei. Se constituie două grupe de subiecţi. Subiecţilor din grupa experimentală li se dă să consume o anumită cantitate de alcool iar celor din grupul de control nu li se dă nici un fel de băutură alcoolică. Ambelor grupuri li se administrează un test de concentrare a atenţiei. Mediile aritmetice ale performanţelor celor două grupe pot fi diferite, mai precis media grupului experimental poate fi mai mică decât aceea a grupului de control. Ne punem întrebarea dacă diferenţa constatată este sufcient de pregnantă pentru a confirma ipoteza noastră de lucru. Apelăm la metoda ipotezei de nul. Această ipoteză de nul afirmă că diferenţa găsită este întâmplătoare şi că ea se datorează greşelilor de eşantionare adică de constituire a grupelor. Prin procedeul testului de semnificaţie '' t '' sau ''2'' sau F ( denumit şi testul lui Levene pentru egalitatea varianţelor) se confirmă sau se infirmă ipoteza de nul. Prin respingerea ipotezei de nul se obţine confirmarea ipotezei de lucru. Adăugăm că unei anumite dimensiuni a lui t rezultate din calcul îi corespunde în tabele distincte (Fischer-Student) o anumită valoare care semnifică probabilitatea ca diferenţa constatată să nu fie întâmplătoare. De obicei în comunitatea ştiinţifică respingerea ipotezei de nul se face pentru o probabilitate de cel puţin P=0.05. Ceea ce înseamnă că dacă am avansa în 100 de cazuri similare aceeşi ipoteză de lucru, privitoare la efectele alcoolului, pe baza datelor obţinute pe alte 100 perechi de grupuri, am risca să greşim în cinci cazuri si să avem dreptate în 95.

5. Tipurile de variabile experimentale

Variabilele sunt proprietăţi reale ale fenomenelor psihice studiate care pot fi schimbate sau modificate în cursul experimentului. Prin operaţionalizarea conceptelor teoriei care urmează să fie verificată pe cale experimentală, cercetătorul restrânge complexitatea fenomenului la aceste proprietăţi care pot fi cumva cuantificate. Conceptele, cupă cum ştim, sunt rezultatul travaliului teoretic, sunt rezultatul unor generalizări care sunt detaşate de aspectele intuitiv concrete ale realităţii pe cand variabilele, cum sunt de exemplu, durata, frecvenţa, sau robustețea stimulării au caracter real, intuitiv concret (D. Mc. Burney, 1983).
În general în orice experiment psihologic sunt studiate efectele pe care varierea unor condiţii sau factori interni le are asupra unor aspecte ale conduitei. Astfel, de-a lungul a trei eşantioane modificăm metoda de învăţare şi înregistrăm efectele acestor condiţii asupra performanţelor învăţării unei liste de cuvinte fără sens.. În acest caz metoda de învăţare pe care o manipulăm în condiţii experimentale este numită variabilă independentă iar performanţa învăţării o numim variabilă dependentă. În limbaj behaviorist, variabila dependentă reprezintă o măsură a comportamnetului.
Într-un alt experiment putem utiliza ca variabilă independentă un proces psihic, să spunem nivelul de cunoaştere preexperimentală a unei sarcini intelectuale iar ca variabilă dependentă nivelul de anxietate al subiecţilor. Prin urmare prin variabilă independentă desemnăm factorii de mediu sau cei legaţi de subiect (organism sau personalitate) care sunt manipulaţi în cursul experimentului pentru a putea înregistra influenţa lor asupra diferitelor aspecte ale vieţii psiho-comportamentale. Variabila independentă cauzeză schimbări în valoarea variabilei dependente.
Variabila dependentă este acel factor comportamental sau intern despre care ipoteza afirmă că se va modifica întru-un anume fel datorită modificărilor variabilei independente.
Sunt situaţii experimentale în care nu este clar care dintre variabile este independentă (cauza) şi care este variabilă dependentă (efect). De exemplu relaţia dintre violenţă şi vizionarea la televizor a filmelor despre violenţă trebuie abia să fie clarificată. În astfel de investigaţii nimite « nonexperimentale » identificarea variabilei independente constituie scopul cercetării (D. Mc. Burney, 1983).
- Variabilele, independente şi dependente pot fi atât cantitative (înâlţimea unui sunet, momentul de reacţie în sutimi de secundă, numărul de cuvinte memorate, etc) cât şi calitative (bărbaţi-femei, bun-slab). Stimulul (variabila independentă) poate fi acustic, vizual, tactil; variabila dependentă poate fi o senzaţie vizuală, gustativă, olfactivă,etc).
-Variabila independentă este de fapt o variabilă stimul, o condiţie stimulatoare, după cum variabila dependentă este o variabilă răspuns.
Variabila independentă trebuie izolată de celelalte condiţii stimulatoare ale mediului şi modificată după un plan (dizain) experimental. Unui stimul sau unei condiţii stimulatoare îi pot corespunde mai multe reacţii de răspuns, însă cercetătorul va selecta pentru măsurare un număr limitat şi anume pe acelea cuprinse în ipoteză.
- Variabile străine sau perturbatoare pot influenţa răspunsurile, (variabilele dependente). De aceea efectul lor trebuie controlat, prin menţinerea lor constantă pe toată durata experimentului, sau prin eliminarea acestor variabile, acolo unde este posibil. Experimentatorul poate introduce distorsiuni nedorite care pot fi limitate prin standardizarea instructajului şi comportamentului său.
- Variabile invocate: (de obicei variabile independente) nu sunt modificate de către experimentator şi există în forma unor modalităţi care le sunt specifice sau care sunt alese de experimentator dintr-o mulţime (sexul: b-f; nivelul de pregătire, nivelul de inteligenţă, etc). Aceste variabile se numesc invocate iar cercetarea care le întrebuinţează este calificată ex post facto.

6. Controlul variabilelor

6.1. Controlul variabilei independente (demersul experimental)
Varierea variabilei independente pentru a genera modificări la nivelul variabilei dependente are loc pe două căi:
a) Se modifică intenţionat variabila independentă de-a lungul unor valori precizate prin planul experimental. Putem modifica forța unui stimul sonor (variabilă independentă) şi înregistrăm timpul de răspuns al subiecţilor în sutimi de secundă (variabilă dependentă). Ipoteza avansată într-un astfel de experiment este că vitalitatea mai mare a stimului va determina timpi mai mici de răspuns. Pentru aceasta, în planul experimental fixăm de ex. 3 valori: 40, 60 şi 80 dB. Constituim trei grupuri de subiecţi cărora le, aplicăm una din cele trei valori. Se compară mediile timpilor de răspuns la cele trei grupuri. Se efectuează testul de semnificaţie prin metoda ipotezei nule.
b) Se adoptă strategia experimentului ex post facto. Alegem o serie de valori ale variabilei independente dintr-un număr preeexistent. De exemplu alegem un grup de subiecţi cu vârsta de 25 de ani şi un altul cu vârsta de 60 de ani (vârsta este variabila independentă invocată). Formulăm ipoteza descreşterii performanţei la un test de inteligenţă, odată cu vârsta. Administrăm celor două grupuri acelaşi test în condiţii asemănătoare. În acest caz experimentatorul nu modică variabila independentă ci alege din populaţia de subiecţi persoane cu vârstele menţionate. Variaţia acestei variabile este deci naturală.
6.2. Controlul variabilelor străine cu caracter perturbator. Efectul variaţiei unei variabile independente poate fi înregistrat corect numai dacă alte variabile care pot produce modificări în variabila dependentă sunt ţinute sub control, astfel:
-eliminarea influenţei variabilelor străine: zgomotul-camere izolate fonic, oboseala-pauze, conduita experimentatorului- standardizare.
- menţinerea constantă a variabilelor străine care nu pot fi eliminate prin asigurarea acţiunii lor egală asupra tuturor subiecţilor: examinarea sub. în acelaşi timp şi în acelaşi loc; să nu comunice următorilor conţinutul probelor;
6.3 Metoda balansării efectelor variabilelor străine = distribuirea aceluiaşi număr de subiecţi în ambele eşantioane, de control şi experimental cu aceeaşi caracteristică perturbatoare (vârstă, nivel de pregătire, sex).
Balansarea simultană a două variabile, de ex. sexul şi experimentatorul presupune următorul dizain:
Grup I Grup II
15 băieţi - experimentatorul 1 15 băieţi - exp. 1
15 b e xp. 2 15 b exp 2
15 fete - exp. 1 15 f exp. 1
15 f exp 2 15 f exp.2

6.4, Metoda contrabalansării sau a rotaţiei - se utilizează când subiecţii sunt supuşi la mai multe probe succesive sau condiţii succesive şi trebuie să controlăm efectul de facilitare sau al oboselii pe care îl produce ordinea de prezentare. Următorul exemplu este, sperăm, edificator:

Sunt situaţii cînd trebuie să contrabalansăm efectul de ordine generat de administrarea succesivă aceluiaşi lot de subiecţi a trei probe sau condiţii: ex. memorarea a trei liste diferite de cuvinte A - cuv. cu sens, B - cuv.fără sens, C- neologisme. Avem nevoie de 6 grupe de subiecţi egale ca număr. Având 60 de subiecţi dizainul este următorul :

10 subiecţi ordinea A,B,C
10 subiecţi ordinea A,C,B
10 subiecţi ordinea B,C,A
10 subiecţi ordinea B,A,C
10 subiecţi ordinea C,A,B
10 subiecţi ordinea C,B,A

Generalizând, pentru contrabalansarea efectului a N variabile sunt necesari N! (factorial) subiecţi. Dacă pentru fiecare variabilă se repartizează 10 subiecţi atunci vor fi necesari 10xN!
Metoda contrabalansării este recomandată când experimentăm pe un număr relativ redus de subiecţi în condiţii diferite.
Ca principu, este necesar ca experimentatorul să realizeze o echivalenţă cât mai bună a grupului experimental şi de control pentru cât mai multe variabile care ar putea afecta rezultatele. Selecţia întâmplătoare a subiecţilor face ca efectele variabilelor perturbatoare să fie echivalente în grupul experimental şi de control. De asemenea cu cât numărul subiecţilor este mai mare cu atât este mai eficientă neutralizarea efectelor variabilelor străine.

7. Dizain experimental, organizare, erori
Grupele de experiment şi de control sunt denumite eşantioane. Ele se obţin prin selecţia subiecţilor dintr-o colectivitate mai mare numită populaţie. Populaţia poate fi limitată la studenţii de anul I, la fetele de 16 ani din judeţul Constanţa sau la scorurile obţinute de subiecţii cu handicap intelectual la o probă de inteligenţă. Confirmarea unei ipoteze la nivelul eşantionului permite generalizarea rezultatelor la nivelul populaţiei de apartenenţă.
Constituirea grupurilor experimental şi de control se realizează pe baza selecţiei la întâmplare unde fiecare membru al populaţiei are şanse egale de a fi ales. Întâi se selecţionează un eşantion din care, pe criteriul selecţiei aleatoare se constiruie grupul exp. şi de control. Ele se mai numesc şi eşantioane independente (independent samples). În situaţiile în care se aleg subiecţi echivalenţi în ambele eşantioane sau când două sau mai multe experimente s-au efectuat pe acelaşi eşantion vorbim de eşantioane perechi (paired samples). Cele două modalităţi de constituire a grupurilor implică procedee statistice de comparaţie diferite.
Grupele echivalente constituite din persoane diferite dar egale din punctul de vedere al variabilei egalizate sunt utile în situaţii ca cele de mai jos:
a) Verificarea ipotezei că instrucţia verbală influenţează procesul de memorare (''va trebui să reproduceţi imediat'' şi ''veţi reproduce peste 3 zile''). Se administrează un test de inteligenţă despre care ştim că a corelat înalt cu memoria. Subiecţii cu aceeaşi cotă la test sunt repartizaţi aleator în grupa experimentală sau de control. În felul acesta fiecare subiect dintr-un grup are echivalentul său din celălalt grup. Efectul variabilei inteligenţă este astfel egalizat. Se aplică fiecărui grup un instructaj diferit. Diferenţa între mediile performanţelor în reproducerea materialului memorat va fi pusă pe seama variaţiei instructajului.
b)Studierea transferului unei activităţi asupra alteia. Grupului experimental i se dă activitatea A, apoi ambelor li se dă activitatea B. Diferenţa dintre cele două grupuri va arăta efectul antrenamentului.
În general tiparul obișnuit de experiment presupune că experimentarea se face doar pe grupul de control celălalt fiind ''martor''. Există şi uzanţa de a varia variabila independentă în ambele grupuri, caz în care fiecare este ''experimental'' faţă de celălalt.
Exemplele precedente au ilustrat planuri cu o singură variabilă independentă sau cu două.
Planurile experimentale cu o singură variabilă independentă au dezavantajul că nu iau în considerare acţiunea altor variabile importante şi nici efectul interacţiunii dintre ele asupra variabilei dependente.
Planurile experimentale multifactoriale elimină acest neajuns. Acestea operează cu două sau mai multe variabile independente fiecare dintre acestea cuprinzând două sau mai multe valori (modalităţi).
Un plan de tipul K x L are două variabile independente fiecare dintre ele fiind structurate în K, respectiv L modalităţi (valori) :
Un plan K x L x M are trei variabile independente, fiecare cu valori (modalităţi) diferite. El este de fapt rezultatul tuturor combinaţiilor posibile dintre modalităţile tuturor variabilelor independente. Experimentatorul înregistrează efectul fiecărei combinaţii asupra variabilei dependente.

8. Feluri de erori întâlnite în experimente.
Sunt numeroase. Pot fi clasificate astfel:
1. Erori accidentale
a) Protocoale invalide. Criteriile de eliminare a subiecţilor trebuie precizate la începutul experimentului. Respingerile să fie de absolută necesitate.
b) Erori de manipulare a aparaturii sau a probeleor.
2. Erori sistematice: ordine diferită de administrare a probelor la cele două eşantioane.
3. Erori metodologice: utilizarea unor procedee statistice neadecvate.

9. Relaţia dintre teste şi experiment

Sunt autori care consideră testul ca o variantă de experiment (Pichot, Wallon).
Ele se aseamănă sau sunt diferite prin:
 obiective: cercetarea experimentală vizează relaţia cauză efect - testul vizează
diferenţele între subiecţi..
 testul poate servi ca instrument de cercetare experimentală sau în studiile de analiză
factorială.
 Situaţii experimentale pot fi utilizate ca teste dacă sunt standardizate şi etalonate.
 Testele presupun un amplu şi prelungit proces de elaborare în care sunt implicate
diferite faze experimentale.

10. Principii deontologice în efectuarea experimentelor psihologice
Psihologia experimentală se confruntă cu obstacole de ordin moral (nu se poate
experimenta liber asupra omului). De aceea ea face apel la experimentarea pe animale
(psihologia animală). Dar şi de această dată intervin dificultăţi de extrapolare.
Etica muncii experimentale se referă la :
 intimitatea persoanei.
 demnitatea subiectului: în psihologie deşi utilizăm termenul individ, tratăm persoana ca
 subiect (al propriilor acţiuni, în câmpul opţiunilor acţiunilor şi valorilor). Nimic din ceea ce prinde demersul experimental nu trebuie să afecteze integritatea,binele şi sentimentul de sine al subiecţilor umani
 confidenţialitatea rezultatelor.
 binele persoanei; să nu inducem perturbaţii.

Probleme pentru autoevaluare

 Explicaţi ce semnificaţie are pentru psihologia experimentală înfiinţarea primelor laboratoare de psihologie.
 În ce constă contribuţia lui Fechener în conturarea demersului experimental în psihologie ?
 Care sunt elementele comune şi diferenţiatoare ale psihologiei experimentale şi ale testelor psihologice.
 Identificaţi în bibliografia recomandată fazele unui experiment în psihologie.
 Plecând de la fapte de observaţie privind comportamentul oamenilor, sau de la sursele bibliografice elaboraţi un număr de 10 ipoteze testabile.
 Exemplificaţi cu susținerea bibliografiei tipurile de planuri experimentale.

Bibliografie
ROŞCA AL. - Metodologie şi tehnici experimentale în psihologie, Ed. ştiinţifică, Bucureşti, 1971.
ANIŢEI, M. - Introducere în psihologia experimentală, Bucureşti, 2000.
FRAISSE P. - Psihologia experimentală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
Mc.BURNEY, D., 1983, - Experimental psychology, Wadsworth Publishing Company, Belmont, California.
RADU I. - Metodologie psihologică şi analiza datelor, Ed. Sincron, Cluj, 1993

ABORDAREA EXPERIMENTALĂ A PROCESELOR SENZORIALE

1. Introducere
Abordarea experimentală a proceselor senzoriale şi perceptive posedă nu doar un interes istoric şi didactic dar şi un interes ştiinţific atât paradigmatic dar şi direct pentru că multe din modelele şi tehnicile experimentale utilizate la începuturile psihologiei experimentale sunt valabile şi astăzi. Enunţarea unora din legile sensibilităţii sau verificarea lor experimentală este legată de aceste metode şi tehnici.
Cursul trecut ne-a familiarizat cu metoda experimentală dintr-o perspectivă statică şi în acelaşi timp descriptivă. Începând cu acest curs metoda experimentală este prezentată “ la lucru”, în domeniul stabilirii pragurilor senzoriale. Regulile privind elaborarea ipotezei de lucru, desfăşurarea experimentului, controlul variabilelor, prelucrarea şi interpretarea datelor rezultate din experiment, prezentate în cursul precedent, prescriu cadrul de desfăşurare a acestor experimente.
Vor fi prezentate metodele de determinare a pragurilor senzoriale precum şi cele mai reprezentative modele experimentale şi tehnici utilizate în cercetarea sensibilităţii interne, vizuale, olfactive şi auditive.
Actualizarea unor chestiuni teoretice de la disciplina “Fundamentele psihologiei” este perfect neapărată cândva de a trece la metodele propriuzise.

1.1 Cum să abordaţi eficient această temă
Reactualizaţi informaţiile de la cursul precedent ajutându-vă de rezumatul său. Parcurgeţi conţinutul vignietelor de la începutul paragrafelor care vă contribuie să vă amintiţi noţiunile care sunt operaţionalizate în experimentele prezentate.
Antrenaţi-vă cu procedurile propriuzise de prelucrare şi interpretare a datelor rezultate din experimentele, utilizând exemplele parcurse în orele de laborator sau exemplele conţinute în lucrările recomandate mai jos.
Întrebările care urmează vă vor ajuta să vă faceţi o părere în legătură cu calitatea informaţiilor de care dispuneţi în prezent şi pe baza cărorara se vor produce noile dvs achiziţii :
 Câte modalităţi senzoriale cunoaşteţi ?
 Cum definiţi senzaţia ?
 Care sunt etapele unui experiment ştiinţific ?
 Ce sunt senzaţiile kinestezice ?
 Ce fel de senzaţii ne dau analizatorii din aparatul vestibular ?
 Între ce limite de frecvenţă radiaţia luminoasă determină senzaţii vizuale ?
1.2. Obiectivele cursului
Odată cu această temă veţi dobândi următoarele competenţe:
-Cunoaşterea metodelor de determinare a pragurilor senzoriale;
-Familiarizarea cu metodele şi tehnicile de experimentare în domeniul senzaţiilor.

2. Pragurile senzoriale
Domeniul a fost dezvoltat de Th. Fechner sub denumirea de psihofizică. Cercetările de acest gen au nu doar valoare teoretică dar şi practică deoarece sunt relevate limitele capacitităţii umane de a sesiza stimulii semnificativi în folosirea unor echipamente de înaltă complexitate: radar, camere de comandă, bordul aeronavelor, etc
2.1. Prag senzorial absolut (psa)= cea mai mică (c.m.m.) valoare a unui stimul care poate fi percepută., care poate determina un răspuns (la adult este o reacţie verbală sau motorie; la animale şi copii este o reacţie condiţionată). Valoarea pragului este o mărime statistică (= rezultă din prelucrarea statistică a unei colecţii de valori diferite ale aceluiaşi stimul aplicat şi resimţit ca atare de un subiect) şi exprimă mărimea sa cea mai probabilă. (La seriile crescânde pragul este mai ridicat decât la seriile descrescătoare de stimuli.)
2.2. Prag diferenţial (sau minimal absolut - pd)=c.m.m. diferenţă între două valori ale aceleiaşi stimulări care poate determina o experienţă senzorială diferită, manifestată printr-un răspuns discriminativ. Este şi ea o valoare statistică. De aceea pentru a se obţine valori reprezentative pentru psa şi pd trebuie să se repete măsurătorile (50 -100 de ori în cercetări şi între 10-20 de ori cu scop demonstrativ). În acest caz pragul = (psa, pd) valoarea sau diferenţa care va produce un răspuns în 50 sau 75% din încercări.
2.3 Prag terminal (sau maximal absolut) = dimensiunea cea mai ridicată a unui stimul care poate fi percepută înainte de a se transforma în reacţie, senzaţie dureroasă sau de a nu mai produce nici o senzaţie ca în cazul stimulilor sonori de peste 20.mii cicli pe sec.
Factori care produc varierea pragului de la o măsurătoare la alta sunt:
 fluctuaţiile atenţiei ;
 variaţia stării funcţionale a analizatorului ;
 oboseală;
 condiţii spaţiale sau temporale ale prezentării stimulilor; pot fi neutralizate prin contrabalansare ;
Problemele legate de stabilirea pragurilor senzoriale ale diverselor modalităţi senzoriale au fost abordate în legătură cu legea intensităţii, în formularea pe care i-a dat-o Fechner:

Cercetările ulterioare (Thursthone, Stevens, Zapan) au restrâns aria de aplicabilitate a acestei legi la vigoarea medie a stimulilor. Există deci o zonă optimală de recepţie care cuprinde nivelul de tărie al stimulilor cei mai frecvenţi.

3. Metode de determinare a pragurilor

3.1. Metoda limitelor. Această metodă de experimentare a pragurilor senzoriale utilizează o scară de valori discrete ale intensităţii stimulului, aşa cum sunt valorile în decibeli ale intensităţii unui stimul auditiv. Limitele inferioare şi superioare ale domeniului de variaţie se stabilesc fie prin tatonare fie pe baza unor cercetări anterioare.
3.1.1. Determinarea psa. Constă în varierea stimulului în sus şi în jos până subiectul spune că nu îl mai percepe sau că îl percepe. Pentru a contracara efectul de acomodare se variază de câteva ori lungimea seriilor de stimuli. Pentru a evita monotonia se va aplica o valoare a stimulului care nu este la locul ei în serie. Pragul absolut este dat de media aritmetică a ultimei valori percepute şi a primei valori nepercepute (pentru seriile descrescătoare), şi invers, pentru seriile crescătoare. (Vezi Roşca 1971,p.46).
3.1.2. Determinarea pd. Stimulul este variat peste şi dedesubtul unei valori etalon în serii crescătoare şi descrescătoare. Subiectul trebuie să spună când i se pare că stimulul este mai mic (-), egal (=), sau mai mare (+) decât stimulul etalon. (Vezi Roşca 1971, p.47). Se determină pentru fiecare serie: un prag diferenţial inferior egal (pentru seriile ascendente) cu media aritmetică a ultimei valori notate cu minus şi a primei valori notate cu semnul egal; un prag diferenţial superior egal (pentru seriile ascendente) cu media aritmetică a ultimei valori notate cu semnul egal şi a primei valori notate cu semnul plus. Pentru seriile descendente se procedează invers.

3.2. Metoda scară este o variantă a metodei limitelor. Se prezintă un stimul la o valoare bănuită a fi apropiată de prag. Dacă nu este perceput îl creştem cu o unitate determinată. Dacă acum este perceput îl scădem cu o unitate. De un număr determinat de ori îl creştem cînd nu este perceput şi îl scădem când este perceput. Pragul se află între valorile percepute şi cele neprcepute.

3.3. Metoda stimulilor constanţi

Este mai precisă dar şi mai laborioasă decât metoda limitelor.
3.3.1. Determinarea pragului absolut. Valorile minime (majoritatea cazurilor când stimulul nu este perceput) şi maxime (majoritatea cazurilor cînd stimulul este perceput ca prezent) ale stimulilor se stabilesc prin încercări preliminare. Se utilizează 4-10 valori date, fiecare în serie de 10-20 pentru demonstraţie şi 50-100 pentru determinarea exactă a pragului. Valorile care sunt percepute întotdeauna sau nicicând se elimină la următoarele încercări. La fel, se pot adăuga stimuli de valori sub' sau supraliminare dacă este nevoie. (Vezi Roşca 1971, p.49).
Pe fiecare valoare se notează perceprea (+) sau neperceperea stimulului. Se face frecvenţa lui + pe ficare valoare şi se calculează procentajul. Pragul absolut se situează în zona imediată stabilită: 1) prin interpolare lineară dacă distribuţia rezultatelor este normală sau 2) prin interpolare grafică, punând valorile cercetate ale stimulului pe orizontală şi procentajul perceperii stimulului pe verticală.
3.3.2. Determinarea pragului diferenţial se experimentează într-un mod asemănător. Sunt prezentaţi aleator stimuli deasupra şi dedesubtul unei valori etalon. Se determină pragul diferenţial inferior şi superior, prin interpolare lineară sau prin interpolare grafică unde rezultă două curbe sigmoidale (ogive normale). Valoarea pragului diferenţial = (prag sup - prag inf.)/2.

3.3. Metoda erorii medii

Se prezintă subiectului un stimul etalon (de exemplu un segment de dreaptă) pe care trebuie să-l reproducă. Se repetă de 20 de ori. Se măsoară deferenţele cu + şi - . Se stabileşte media sau mediana care reprezintă punctul egalităţii subiective.
Metoda se foloseşte pentru măsurarea iluziilor optice:
-iluzia orizontal-verical (o linie orizontală trasă de subiect va fi mai mare decât etalonul vertical);
- iluzia Müller-Lyer cu un mecanism pe care îl puteţi realiza şi dv. (vezi Roşca, 1971, p.52)

4. METODE şi TEHNICI DE CERCETARE A SENZAŢIILOR
O serie de cercetări cu caracter experimental sunt focalizate pe estimarea probabilităţii de detecţie a semnalului (stimulului), probabilitate care este condiţionată nu numai capacitatea (sensibilitatea) analizatorului dar şi de informaţiile asupra semnalului, de aşteptarea şi motivaţia subiectului.

4.1.Cercetarea experimentală a interorecepţiei

Experimentul lui Cannon şi Washburn reprezintă un punct de referinţă pentru toate cercetările întreprinse în acest domeniu. Ei au experimentat pe sine introducându-şi în stomac o pară de cauciuc care în trăsătură de element sensibil prelua mişcările peristaltice şi le transforma în variaţii de presiune pe care le transmitea unui aparat înregistrator prin intermediul unui furtun flexibil. În adevăr mişcările erau sinconizate cu prezenţa stimulilor alimentari.
Ipoteza existenţei unei astfel de modalităţi senzoriale care transmite la scoarţă informaţii despre starea mediului intern a fost verificată experimental de şi de către K.M. Bâkov (citat de Al. Roşca, op.cit.). Datele obţinute relevă faptul că modificările care au loc în interiorul organismului sunt semnalizate în scoarţa cerebrală de numeroşi analizatori interni, ai căror receptori se găsesc în pereţii vaselor şi în diferite organe şi ţesuturi interne. Aceşti analizatori răspund la diferite excitaţii mecanice, chimice, termice, dar cu o intensitate mai mare decât în exterorecepţie, iar scoarţa diferenţiază cu o destul de mare precizie aceste semnale provenite din mediul intern.
E.Ş. Airapetianţ şi V.L.Balaşkina au irigat mucoasa stomacului unui câine cu apă la temp. de 38°C, stimulent însoţit de întărire alimentară, şi cu apă la 26°C fără întărire. După 16 combinări s-a obţinut diferenţierea: salivaţie puternică la apa de 38°C şi nici un efect la stimulul de 26°C. Pentru controlul acestor date s-a inclus la fiecare tip de stimul sunetul puternic al unui fluier. Drept consecinţă diferenţirea a fost inhibată pentru că stimulul de 26°C + sunet a fost însoţit de salivaţie intensă iar stimulul de 38°C + sunet a dat un concluzie aproape nul.
Vasilieva, o colaboratoare a lui Bâkov, a obţinut rezultate asemănătoare în privinţa diferenţierii apei de robinet şi a unei soluţii de 0,2% acid clorhidric + întărire alimentară sau sunet dureros. Informaţiile provenite din mediul intern se pot conecta la nivelul scoarţei cu cele provenite din exterior creind posibilitatea modificării stării funcţionale a componentelor interne prin influenţe exteroreceptive. S-a obţinut astfel modificarea pe cale reflex-condiţionată a schimburilor respiratorii la om. S-a mai constat, tot prin cerectări conduse de Bâkov, că metabolismul bazal se modifică funcţie de faptul dacă omul se află acasă, la serviciu sau este în uzină, în zilele de lucru sau în zilele de repaos.
Cercetări de acest tip au adus în discuţie ipoteza biofeedback-lui (posibilitatea controlului prin exerciţiu al unor funcţii şi procese fiziologice, începând cu ritmurile cerebrale şi terminând cu indicatorii de funcţionalitate ai SNV) care a determinat multe cercetări dar al căror rezultate sunt contradictorii.
Analizatorii interni şi externi formează o unitate funcţională. Cercetările experimentale au relevat o serie de deosebiri: senzațiile provenite de la interoreceptori sunt vagi şi imprecis localizate, pe când cele care vin de la exteroreceptori sunt mai clare, mai bogate, mai variate. De întocmai reflexele condiţionate la stimulii interoreceptivi se formează mai greu (6-10 stimulări) comparativ cu cele formate la stimuli externi (2-4 stimulări).

4.2. Experimente în domeniul senzaţiilor kinestezice şi de echilibru

Avem senzaţii kinestezice odată cu: ridicarea greutăţilor, tragerea obiectelor, apăsarea unui resort.
Sunt extraordinar de numeroase probele de aprecire a greutăţilor :

4.2.1. Metode
Proba Klemm. Subiectului îi sunt prezentate 10 piese cilindrice; fiecare diferă cu 1/30 (+ -) faţă de cele învecinate. Ordinea este codificată pe partea bazală a greutăţilor (219...100). Subiectul are ca sarcină să ordoneze greutăţile după rang (de la cea mai grea la cea mai uşoară, şi invers). Se stabileşte diferenţa de rang a fiecărei piese şi se face suma. Cota subiectului=suma diferenţelor.
ordinea veritabilă 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
ordinea stabilită de subiect 2 3 1 4 6 5 9 8 7 10
diferenţa de rang 1 1 2 0 1 1 2 0 2 =10
4.2.2. Greutăţile Gilbert şi Whiple. Într-o variantă se dau greutătăţile 80.5 -81 - 81.5 - 82 - 82.5 - 83 - 83.5 - 84 - 84.5 - 85 – 86- 87 - 88 - 89 - 90 - 92 - 94 - 96 - 98 - 100 -105 - 120 grame, precum şi o greutatate ETALON de 80 grame. Subiectul trebuie să compare fiecare greutate cu etalonul şi să spună dacă este mai uşoară, mai grea, sau egală. Cota subiectului este egală cu numărul de răspunsuri corecte.
Într-o altă situaţie experimentală subiectul compară greutăţile cu etalonul. Se stabileşte care este diferenţa de greutate de la care, în sus sau în jos, subiectul nu mai greşeşte. Astfel se stabileşte pragul diferenţial al senzaţiei kinestezice (etalonul tebuie să fie de valoare mijlocie).
Un alt tip de experiment este adresat determinării fenomenului de ancoraj cu aj. greutăţilor (nivel de adaptare sau cadru de referinţă). Experimentul se desfăşoară în două faze : În prima fază, fără ancoraj, se dau subiectului 5 greutăţi, în ordine întâmplătoare, fiecare de cinci ori. El trebuie să să îi atribuie o valoare după o scară, cu 5, 7, sau 9 trepte (de la foarte uşoară la foarte grea).
În faza cu ancoraj, subiectului i se dă o greutate ancoră de 200 grame. (Ea trebuie să fie mai grea decât cea mai grea sau mai uşoară decât cea mai uşoară din serie). Înainte de a aprecia o greutate subiectul ridică greutatea ancoră. Greutatea mijlocie se va deplasa către valorile mari, dacă greutatea ancoră este mai grea, sau spre valorile uşoare dacă greutatea ancoră este mai uşoară (40 gr) decât oricare din serie. Media geometrică lipsit de ancoră va fi radical din a.b.c.d.e ; media geometrică cu ancoră= unde x este greutatea ancoră.

4.2.3. Aparate pentru determinarea senzaţiilor kinestezice
Artrometrul Kern. Este un dispozitiv format din două pârghii, montate într-un cadru, fiecare având la unul dintre capete o greutate.
Cele două pârghii pot fi reglate prin rotaţie, astfel încât, dacă sunt ridicate de subiect să fie egale ca greutate (Vezi Roşca, 1971, p. 58). La început pârghiile sunt net diferite ca greutate. Subiectul le face egale prin rotirea uneia dintre ele, după indicaţiile experimentatorului. Se citeşte diferenţa pe scala gradată. Proba se repetă.
Artrometrul Moede. Este bazat pe aprecierea rezistenţei de învârtire a unui şurub (sensibilitatea articulară). Învârtirea şurubului se face cu întreaga mână sau cu numai două sau trei degete. Subiectul trebuie să aducă acul la poziţia iniţială (o anumită valoare indicată pe ecran, unde acul a fost condus de subiect într-o primă fază) până simte aceeaşi rezistenţă. Se citeşte valoarea şi se face diferenţa. În această probă, ca de altfel în toate probele unde stimulii comparaţi nu sunt simultani) intervine memoria kinestezică. Subiectul poate număra rotaţiile manivelei, de aceea experimentatorul îl lasă să o manevreze doar în apropierea valorii alese, apoi îi spune să învârtească pănă simte aceeaşi greutate.
Kinestezimetrul Michotte (varianta Univ. Cluj). Subiectul are ochelari opaci. Experimentatorul îi duce mâna, care a prins cursorul între degetul mare şi arătător, până la un obstacol ancorat la 30 cm. Subiectul duce cursorul acolo unde l-a întâlnit prima dată. Se operează cu distanţele de 25, 15 şi 40 cm. Se fac 10 măsurători pentru 4 lungimi de patru ori.

4.3. Experimente privind senzaţiile statice -dinamice (=de echilibru sau de accelearţie, Ananiev).

Sensibilitatatea analizatorului vestibular este cerecetată cu ajutorul a diverse aparate şi tehnici care consimt deplasarea subiectului cu o viteză determinată, în sens rectiliniu sau circular sau care dau trupului ori capului diferite înclinări. Un rol important se acordă experimentelor privind adaptarea analizatorilor vestibulari la accelrările bruşte, în zborurile piloţilor sau ale cosmonauţilor. Capacităţile analizatorului vestibular pot fi depăşite de divrse tipuri de solicitări, de unde cerinţa ca piloţii să se orienteze după informaţiile aparaturii de bord, şi mai puţin după informaţiile acestui analizator care, în astfel de condiţii, pot fi eronate. Funcţia acestui analizator poate fi antrenată.

4.4. Experimente în domeniul senzaţiilor vizuale

4.4.1. Cercetări experimentale bazate pe electroretinograme. Experimentatorul fixează un electrod pe cornee şi altul pe tâmplă sau pe cavitatea bucală. Electrozii sunt conectaţi la un electrogalvanometru sau oscilograf:
În timpul creşterii intensităţii luminoase a stimulului vizual scade timpul de latenţă al fenomenelor electrice din retină. Electroretinograma reproduce ritmicitatea cu care este aprinsă şi stinsă lumina stimul. Răspunsul electric este mai amplu pentru ochiul mai bine adaptat la întuneric.
4.4.2. Determinarea acuitatăţii vizuale. Se realizează cu ajutorul optotipului, tehnică elaborată de Snell, îmbunătăţită de Lowell şi adaptată pentru copii mici şi analfabeţi de către Cohn, Mc Callies şi Ewing. Este compus din litere şi cifre de 5-90 mm. În tablou se specifică distanţa de la care poate fi citit fiecare rând de către ochiul normal. Acuitatea este dată de distanţa dintre tablou şi subiect raportată la distanţa ochiului normal. Se examinează un singur ochi o dată, celălalt fiind acoperit.

4.4.3 Discriminarea pragului diferenţial al luminozităţii (nuanţele de luminozitate de alb la negru). Se efectuează cu fotoesteziometrul. Cel mai știut este aparatul conceput de Hering. Dispozitivul este format dintr-o incintă (cutie) în care pot fi înclinate două plăci faţă de o sursă de lumină. Plăcile sunt vopsite în alb sau gri. Înclinaţia faţă de sursa de lumină este proporţională cu luminozitatea (lumina reflectată). Subiectul se uită prin două fante şi reglează înclinaţia fiecărei plăci până crede că le-a egalizat. Diferenţa este paragul senzorial.
Există şi alte variante mai perfecţionate care pot programa o creştere discretă a intensităţii luminii.
4.4.4. Adaptarea la întuneric(aî).

AÎ se cercetează cu adaptometrul Piéron sau cu fotoesteziometrul Ulbricht. Adaptometrul Ulbricht are 4 camere. Sursa de lumină este în cam I. Subiectul priveşte printr-o deschizătură două ferestre rotunde A (care dă spre cam I) şi D (care dă spre camera IV). Ferestrele A şi D sunt mate dar au şi un sistem de opacizare. Pe D se găsesc diverse forme, desene. Se variază lumina de la 0 până când se văd formele de pe D. Cantitatea de lumină necesară este pragul absolut inferior. Ființele excluzând capcitate de vedere nocturnă obţin rezultate nesatisfăcătoare (Pentru detalii, vezi Roşca, 1971, p.97).
Tehnica este utilizată în măsurarea timpului de orbire pentru selecţia şoferilor.
4.4.5. Frecvenţa critică de fuziune(f.c.f). Este frecvenţa la care licăritul unei lumini pâlpâinde dispare. Cu cât fcf este mai mare cu atât eficienţa recepţiei luminoase este mai mare. FCF coboară cu vârsta şi variază odată cu oboseala, boli psihice, leziuni cerebrale. Puterea mare a stimulului creşte FCF. Ea scade la intensităţi mici ale stimulului. Se determină cu episcotesterul sau stroboscopul. Aceste aparate generează o lumină pulsatorie a cărei frecvenţă poate fi reglată şi citită pe un ecran cu diviziuni de fracţiuni de Hz. Pragul critic se determină cu metoda scară prezentată la paragraful 3.2.
Metoda are o largă aplicaţie în studiile privind apariţia oboselii în cursul diferitelor activităţi.
4.4.5. Studiul experimental al vederii cromatice.

Vederea (sensib.) cromatică se testează cu firele colorate Holmgreen. Ca principiu acest test este format din mănunchiuri de fire colorate. Subiectul trebuie să aleagă din alte mănunchiuri împrăştiate pe o masă cenuşie sau albă un mănunchi cu o culoare asemănătoare. Sub. cu cecitate cromatică sortează în loc de roz, albastrul şi purpuriul sau mai rar cenuşiul şi verdele. Pentru roşu vor alege verdele şi albastrul închis. Se mai fol. planşele pseudoizocromatice Stilling, Ishihara, Polack
Metoda discurilor colorate utilizează dispozitive numite variatoare de culori sau aparate pentru amestecul culorilor. Cel mai cunoscut este variatorul Zimmerman. Un motor roteşte un disc variabil dinspre centru. Subiectul stă la un metru de aparat. Într-un disc alb se introduce o nuanță în timpul rotaţiei. Se citeşte cantitatea de tentă introdusă după ce subiectul a identificat culoarea. Se poate lucra cu două discuri diferit colorate care sunt egalizate până când sub vede o singură culoare. Variatoarele de nuanțe mai sunt folosite în experimentele privind amestecul culorilor: - alb + închis la culoare dau prin amestec nuanţa cenuşie; De asemenea cenuşiul se obţine prin amestecul (în anumite proporţii) culorilor complementare: galben şi albastru, roşu şi verdele. Amestecul a două culori complementare dă o culoare intermediară. Amestecul culorilor se mai face cu alte aparate bazate pe alte principii (filtre de culoare).
4.4.6. Determinarea petei oarbe
Procedeul este simplu: Pe o foaie de hârtie se desenează un '' X '', un brad complet înegrit şi un pătrat întunecat înscris într-un cerc, toate dispuse pe o linie orizontală.
Între '' X '' şi brad se lasă o distanţă de 5cm şi 4 cm între brad şi cercul exânscris pătratului. Cu ochiul stâng închis, se priveşte cu ochiul drept, de la 20 cm., cruciuliţa X. Bradul nu va fi văzut fiindcă imaginea sa este localizată pe pata oarbă.
4.4.7. Determinarea contrastului simultan şi a imaginii consecutive
Două culori complementare aşezate una lângă alta sau una (cu suprafaţă mai mică) peste alta se întăresc reciproc.
Experimental, acest fapt se determină aşezând inele gri pe şase pătrate (colorate în roşu, albastru, galben, verde , negru, alb). Peste toate se aşează un geam alb mat. Inelul de pe roşu va fi văzut verziu, cel de pe albastru, va fi gălbui....etc. Acesta este contrastul simultan. Contrastul succesiv este reprezentat de imaginea consecutivă negativă. Imaginea consecutivă negativă apare drept rezultat al oboselii celulelor nervoase care au prelucrat imaginea colorată.

4.5. Experimente în domeniul senzaţiilor auditive

Cercetarea experimentală a senzaţiilor auditive se realizează cu ajutorul unor aparate electronice de producere a sunetelor şi de control al caracteristicilor acestora. Conține însă interes şi o serie de instrumente şi dispozitive utilizate în trecut în laboratoarele de psihologie experimentală.
4.5.1.Determinarea pragului auditiv absolut inferior al intensităţii stimulului auditiv. Se realizează cu ajutorul următoarelor instrumente şi dispozitive:
 diapazonul - acuitatea auditivă este dată de timpul mediu cât sub. aude sunetul. Se fac mai multe determinări pentru o ureche cealaltă fiind acoperită.
 ciocanul acustic sunetul este produs finit de căderea de la o înălţime variabilă a unui
o ciocan pe o suprafaţă metalică;
 Acuziestezimetre ( soiuri : Zoth, Toulouse şi Vaschide, Foy, etc) care utilizează diferite principii (mecanice, electromagnetice, electromecanice) de funcţionare
 Audiometrele . Sunt aparate electronice carer pot genera sunete de intensitate şi frecvenţă reglabile. Subiectul stă la o anumită distanţă şi reacţionează într-un mod prestabilit (prin instructaj) când aude sunetele emise de aparat
4.5.2.Determinarea pragului auditiv diferenţial al intensităţii. Se realizează cu pendulele acustice.
Pendulul acustic dublu Fechner. Ca principiu dispozitivul are două ciocane care cad sub unghiuri variabile pe două arcuri de cerc metalice şi produc astfel sunete de intensităţi diferite. Subiectul trebuie să spună care dintre cele două sunete auzite este mai puternic. Când nu este sigur va răspunde în consecinţă, la fe