| Marya |
| Administrator |
 |
| |
| Data inscrierii: 20/Iun/2008 |
| Mesaje: 1104 |
| Localitate: Constanta |
|
|
|
 |
|
 |
|
Când oamenii sunt pusi în situaŃii limită, în care pierd probabilitatea de a-si controla
destinul, ca de pildă atunci când sunt răpiŃi sau încarceraŃi, ei resimt o imensă teamă faŃă de
suferinŃele fizice ce le-ar putea fi pricinuite si manifestă convingerea că viaŃa lor este în mâinile
răpitorilor; atunci, în minŃile lor se dezvoltă o tragedie de supravieŃuire transformată adesea
într-un răspuns psihologic care poate merge până la simpatie si sprijin pentru cauza agresorilor.
ReacŃia pare să constituie un veritabil simptom, numit în literatura de specialitate „sindromul
Stockholm”, în raport cu unui incident de acest gen, petrecut în capitala suedeză, în urmă cu mai bine
de trei decenii.
Sindromul se manifestă atunci când un captiv nu poate scăpa răpitorilor săi si este izolat si
ameninŃat cu moartea. Desi iniŃial resimte ură faŃă de agresor, victima va sfârsi, după câteva zile,
prin a manifesta simpatie si chiar a îmbrăŃisa cauza acestuia. Victimele „sindromului Stockholm”
suferă în general de izolare severă si de abuzuri fizice si emoŃionale, simptome întâlnite si la
femeile agresate, la victimele incestului, la copiii abuzaŃi sau la prizonierii de război.
Factori care concură în afectarea intensă a psihicului victimelor: constientizarea faptului
că răpitorii le pot ucide si chiar o vor face, mai devreme sau mai târziu, izolarea de lumea
exterioara si contactul permanent cu agresorii, convingerea că evadarea este imposibilă. În plus,
violenŃa cu care se comportă agresorul, care îsi supune victimele torturilor fizice si psihice, le face
pe acestea să creadă că singura lor sansă de supravieŃuire este obedienŃa totală. Pentru a se pune la
adăpost de reacŃiile răpitorului, care se află si el într-un stres permanent, victima experimentează să-i
demonstreze că se situează de aceeasi parte a baricadei. Un act minor de bunăvoinŃă al agresorului
îi conferă victimei satisfacŃie si adesea o determină să-l considere pe acesta „salvator”. Astfel,
prizonierul trăieste un act de auto-iluzionare: pentru a diminua inimaginabilul stres al situaŃiei el
începe să-l considere pe agresor prieten, pornește să creadă că nu va fi ucis de asta si că de fapt,
va fi salvat, supravieŃuirea sa depinzând de cea a răpitorului. În aceste circumstante, ostaticii îi
privesc pe poliŃistii ce încearcă să-i elibereze, cu ostilitate, întrucât acestia sunt pe cale să le facă
rău agresorilor care îi „protejează”. |
|
