| Marya |
| Administrator |
 |
| |
| Data inscrierii: 20/Iun/2008 |
| Mesaje: 1104 |
| Localitate: Constanta |
|
|
|
 |
|
 |
|
PRIMUL AN DE VIAŢĂ*
Începând din anii '60, perioada primului an de viaţă a prezentat maxim interes pentru cercetătorii în domeniu. Aceasta se explică mai ales în raport cu vastelor schimbări din această perioadă şi cea imediat următoare, schimbări ce uimesc prin dinamica şi profunzimea lor. în ultimii 30 de ani, cercetările din domeniul psihologiei copilului au pus accentul pe relevarea acelor capacităţi prezente la copil încă de la naştere, le-au evidenţiat pe cele care apar prin maturizare şi pe cele învăţate de copil pe parcursul schimbului constant între propriul sistem psihic şi mediul social. (G. Sion, 2006)
Interesul* pentru perioada copilăriei timpurii şi primele luni de viaţă se datorează unei teorii generale unanim acceptate, conform căreia fundamentele proceselor cognitive şi ale capacităţilor umane sunt aşezate în această perioadă. Studiul dezvoltării copilului pe parcursul primului şi celui de-al doilea an de viaţă oferă o oportunitate perfectă de a investiga chiar rădăcinile abilităţilor umane complexe. Alături de rolul diagnostic şi formativ, prin care studiul de dezvoltare a copilului pune în evidenţă experinţele timpurii necesare dezvoltării în limitele normalului, este important şi felul în care aceste experienţe necesită a fi explicate pentru a optimiza dezvoltarea fiecărui copil. (Graţiela Sion, 2006)
5.1. Nou-născutul – aspecte generale*
Primul ţipăt al copilului se datorează umplerii bruşte a plămâ-nilor şi excitării concomitente a căilor laringo-faringiene. Stimuli multipli (lumină, zgomot) care excită organele de simţ ale copilului, schimbarea bruscă a temperaturii pot constitui de asemenea cauze ale acestui prim comportament.
Nou-născutul începe să se echilibreze activ şi neîntârziat condiţiilor mediului extrauterin.
Echilibrările cele mai importante se fac în primele ore pe urmă naştere şi se continuă în primele săptămâni, respectiv echilibrarea termică, organizarea respiraţiei, hrănirea activă, asimila-rea independentă.
5.1.1. Înfăţişarea nou-născutului la naştere*
Pielea prezintă o coloraţie roşu puternică şi este acoperită cu un strat gros de grăsime (vernix caseroa). Nou-născuţii după termen pot prezenta o epidermă lucioasă sau uscată, descuamată, iar palmele şi tălpile pot fi încreţite ca mâinile de „spălătoreasă". Părul este în general de colorit închisă sau lipseşte, capul fiind complet chel, alteori părul poate fi prezent din abundenţă şi chiar să acopere porţiuni ale spatelui şi umerilor, ochii conține o uşoară tumefiere a ploapelor (Graţiela Sion, 2006).
Nou-născutul ţine ochii mai mult închişi, iar colorație lor este indecisă, cu o nuanţă de cenuşiu închis.
Nasul* este uneori turtit şi poate prezenta puncte alb-gălbui, astea fiind glande care secretă grăsime şi al căror canal excretor este astupat (milium).
Corpul este pliat cu tendinţa de a păstra poziţia embrionară. Gâtul este scurt, pieptul este bombat şi din momentul naşterii abdo-menul este uşor scobit, iar ulterior se destinde. Capul şi ochii sunt disproporţionaţi ca dimensiune faţă de corp (capul având 1/4 din mărimea corpului). Capul poate prezenta o uşoară sau mai accentuată deformare, mai ales pentru copiii cu greutate mare la naştere şi în funcţie de poziţia craniului pe perioada traversării canalului naşterii.
Oasele craniului* nou-născutului nu sunt complet sudate, ele sunt despărţite de suturi cartilaginoase, care sunt zone scutit de substanţă osoasă, astfel încât la nivelul acestora creierul este acoperit de înveli-şurile sale apoi direct de piele.
Aceste spaţii sunt denumite fontanele. La întâlnirea oaselor parietale cu osul frontal se află fontanela mare sau anterioară, cuprinzând o formă romboidală şi un diametru de cea 2 cm (ea poate fi mai mică sau mai mare) pe cele două diagonale. De la fontanela anterioară, spre zona occipitală, se poate urmări sutura sagitală, iar în faţa fontanelei anterioare se află sutura metopică. Ambele nu sunt închise la naştere. În cele două unghiuri laterale ale fontanelei anterioare se poate urmări prin palpare sutura coronară. (Graţiela Sion, 2006)
Fontanela mare se închide între 6 şi 18 luni. Ea capătă dimen-siuni mai mari în hidrocefalie şi în unele tulburări de osificare. La locul de întâlnire al oaselor parietale cu osul occipital se poate palpa fontanela posterioară (mică sau triunghiulară). Ea se închide deosebit de repede. Pe parcursul naşterii pot surveni mici incidente mecanice la nivelul craniului, care au ca urmare deformările craniului sau leziuni traumatice, care sunt fără importanţă pentru evoluția ulterioară a copilului şi se remediază în câteva săptămâni. în afară de deformarea craniului prin alungirea boitei craniului sau turtirea creştetului, alte incidente cu importanţă minoră pot fi bosa serosanguină, fabricată prin infiltraţia cu un lichid seros a dermei capului şi a ţesutului de sub piele, însoţit uneori de echimoze.
Bosa serosanguină* dispare după 24-48 de ore după naştere, datorită presiunii puternice din timpul trecerii copilului prin canalul pelvigenital, se poate produce o ruptură a vase-lor sanguine din zona oaselor craniului ducând la constituirea unui cefal hematom. Se deține ca o umflătură şi obligă la supravegherea dimensiunii şi consistenţei tumefacţiei pe parcursul primelor săptămâni de viaţă. (Graţiela Sion, 2006)
Aceste modificări sunt de cele mai multe ori minus urmări pentru dezvoltarea copilului, deosebite de cele patologice ale aspectului capului, între care amintim: microcefalia, când perimetrul cranian este mai mic decât normal, şi hidrocefalia, caracterizată prin creșterea vizibilă a regiunii frontoparietale, circumferinţa craniului mult crescută, fonta-nele mari. Hidrocefalia se întâlneşte în malformaţii ale creierului sau după infecţii intrauterine.
În primele zile după naştere*, poate avea loc o scădere din greutatea iniţială de până la 300 g, care se recuperează în urmă-toarele zile.
În general, impresia pe care o face nou-născutul, mai ales părin-ţilor săi, este aceea a unei fiinţe vulnerabile şi neajutorate, care nu este capabilă să facă nimic altceva decât să doarmă şi să mănânce. Aceasta este doar o aparenţă, fiindcă nou-născutul este înzestrat cu o serie de abilităţi care sunt puse în evidenţă printr-un set de reflexe înnăscute, care-1 sprijină pe copil să se adapteze mediului.
El dispune de un ciclu somn-veghe, dispune de ţipete clare şi distincte, care au rolul de semnale pentru mama sau persoana care-1 îngrijeşte şi de valoarea de a învăţa, capacitate pe care copilul o exercită de îndată ce se naşte.
5.1.2. Reflexele*
Sunt procese* de bază ale activităţii nervoase, prin care excitaţiile senzoriale determină un răspuns efector, motric sau secretor. Copilul se naşte cu anumite reflexe arhaice (primitive) ce se descriu ca reacţii automate la modificările de mediu. Altă categorie de reflexe înnăscute sunt valoroase pentru supravieţuire.
De exemplu, reflexul suptului care implică reacţii motorii complexe şi care ar fi extrem de greu de deprins; dacă copilul nu s-ar naşte echipat cu aceste reflexe, supra-vieţuirea lui ar fi în mare primejdie, alături de întreaga rasă umană (Kessen, 1967).
Reflexele arhaice dispar către vârsta de trei luni, când sugarul pornește să facă mişcări voluntare. Reflexul „Moro" (după numele pediatrului german care l-a descris în 1971) este un reflex arhaic, de întocmai un vestigiu al trecutului nostru ca primate, care probabil a avut un rol important în supravieţuirea speciei cândva în trecut, dar în prezent nu pare a mai avea un rol adaptativ. Reflexul Moro pare să reprezinte tendinţa primitivă a copilului de a se agăţa de mamă. Stimulul de declanşare al reflexului poate fi retragerea bruscă de sub capul copilului, sau se izbeşte viguros masa pe care este examinat, sau se trage scutecul pe care este culcat copilul.
Nou-născutul îşi întinde tot corpul, depărtează braţele de torace, le întinde deschide degetele şi uneori ţipă, apoi revine în poziţia cu braţele flectate şi pumnii strânşi. (Graţiela Sion, 2006)
Aceste reflexe*, ca de pildă şi altele prezente la nou-născut îl protejează de stimulii nedoriţi. De exemplu, clipitul, care este pentru copil un scut în faţa luminii puternice, iar reflexul de retragere este un răspuns la o atingere neplăcută. Reflexul de apucare sau de agăţare se manifestă atunci când este trecut degetul
prin palma nou-născutului.
Degetele nounăscutului se închid brusc şi cu putere, încât aproape că poate fi ridicat deasupra planului mesei de examinare. Mersul reflex se manifestă atunci când nou-născutul ţinut de sub braţe vertical, la contactul tălpii cu masa de examinare realizează o mişcare asemănătoare mersului.
Acestea şi alte câteva reflexe întregesc tabloul echipamentului cu care nou-născutul vine pe lume. în jurul vârstei de 3 luni, există o acalmie în activitatea motorie a sugarului, deoarece mişcările automa-te încep a se stinge şi prin a şasea lună aproximativ dispar.
5.1.3. Raportul somn-veghe*
Nou-născuţii, dar şi sugarii petrec cea mai mare parte a zilei dormind. Trecerea de la starea de veghe la somn profund se realizează gradat, copilul trecând prin mai multe faze: somnul normal prin relaxare totală, respiraţie regulată; somnul intermitent, când nou-năs-cutul trece de la somnul natural la cel neregulat, caracterizat de uşoare mişcări, grimase faciale, mişcări rapide ocazionale ale globilor oculari, iar respiraţia este mai rapidă decât în somnul normal. între somn şi veghe, arată Wolff (1966), nou-născutul trece printr-o fază interme-diară înainte de trezirea integrală sau înainte de a adormi, când, deşi este treaz, el este relativ inactiv, cu ochii deschişi, atent, iar respiraţia este constantă în frecvenţă şi profunzime.
Starea de trezire completă este caracterizată de activitate motorie (mâini, trunchi, cap), copilul este pe cale de a începe să plângă, iar respiraţia este neregulată. Plânsul copilului este însoţit, de regulă, de activitate motorie viguroasă. (Graţiela Sion, 2006)
În întâia lună de viaţă, copiii dorm în perioade de 16-20 de ore pe zi, alternând somnul cu starea de veghe, pe parcursul a 24 de ore. După primele 3 săptămâni, nou-născutul inițiază să prezinte paternuri de somn-veghe mult mai organizate. Perioadele de somn durează 2-3 ore sau 3-4 ore. Perioadele de somn din timpul zilei devin mai bine delimitate şi cele de veghe din ce în ce mai lungi. Respectarea pater-nului somn-veghe şi alimentarea copilului în dispoziția de veghe duce treptat la organizarea somnului nou-născutului.
Dacă practicile de creştere şi îngrijire, cu câteva decenii în urmă, recomandau aranjarea artificială a programului sugarului, în prezent se consideră că toate îngrijirile, inclusiv alimentaţia sugarului, trebuie aşezate în conformitate cu perioadele de somn-veghe caracteristice fiecărui copil în parte. Mama sau persoana care îngrijeşte sugaru/ trebuie să respecte aceste faze ce se constitue în funcţie de structura biologică şi temperamentul sugarului. (Graţiela Sion, 2006)
Funcţia autostimulatoare a somnului R.E.M. devine mai puţin importantă pe măsură ce nou-născutul petrece mai mult timp în situație de veghe.
La prematuri*, a căror capacitate de a valorifica stimularea externă este limitată, procentajul de somn R.E.M. este foarte mare: 58% pentru cei născuţi Ia 36-38 de săptămâni, 67% la 33-35 de săptămâni şi un dramatic 80% în cazul unui copil născut la 30 de săptămâni (Rottwarg, Munzio, Dement, 1966).
Studiul somnului la nou-născut este util în identificarea eventualelor disfuncţii SNC, data fiind structura necesar organizată a somnului la aceste vârste.
Chiar mai multe studii au evidenţiat pertur-bări ale ciclurilor R.E.M., N.R.E.M. la copii al căror creier a suferit leziuni, imaturi sau cu complicaţii pre- sau perinatale (Dreyftis-Brisac, 1970, Prechtl, Theorell, Blair, 1973, Theorell, Vos, 1974).
5.1.5. Plânsul*
Este prima cale prin care nou-născuţii comunică cu lumea. La naştere, primul ţipăt semnalează faptul că nou-născutul şi-a umplut plămânii cu aer şi începe să respire şi implică nevoia copilului de hrană, confort şi stimulare. Studii atente au demonstrat că plânsul copilului este un comportament complex din punct de vedere fizic şi emoţional. Wolff (1966) a identificat 4 paternuri distincte ale plânsu-lui la nou născuţi:
1. plânsul de bază este asociat de obicei cu foamea, dar are un patern ritmic comun tuturor celorlalte forme de plâns;
2. plânsul furios;
3. plânsul de durere;
4. plânsul pentru atenţie, care se dezvoltă mai târziu, la cea 3 săp-tămâni după naştere.
Plânsul de copil* incită reacţii puternice la oricine se află în apropiere. Studiile au arătat că ritmul inimii şi rezistenţa eJectrică a pielii (a adulţii care ascultă plânsul înregistrat al copiilor, ca parametri fiziologici, se modifică semnificativ atât în cazul părinţilor, cât şi în cazul adulţilor rară copii. ,,Acest efect* puternic este probabil programat biologic în toate fiinţele umane, pentru a asigura nounăscutii or nece-sarul lor de griji şi protecţie pentru a supravieţui. Părinţii, la primul lor copil, răspund la ţipătul copilului cu ceva mai multă excitaţie decât părinţii care au avut mai mulţi copii, probabil fiindcă investesc mai mult în nevoia de a învăţa să interpreteze diferitele modele de plâns. Deşi nu interpretează corect întotdeauna semnificaţia plânsului, experienţa în igienă le îmbunătăţeşte acurateţea. în plus, s-a demon-strat că părinţii disting mai bine plânsetul propriilor lor copii faţă de cel al altora; de asemenea, plânsul de durere pare să determine un răspuns fără întârziere şi necondiţionat din fracțiune părinţilor (dar şi a altor adulţi), spre deosebire de celelalte feluri de plâns care determină de obicei răspunsuri exclusive din partea părinţilor. Plânsul este, de obicei, determinat de stări de disconfort fizic sau fiziologic, cum ar fi: foamea, schimbările de temperatură, sunetele bruşte şi intense. Starea precedentă a copilului este un factor important în determinarea plânsu-lui ca răspuns la un stimul vizual sau auditiv. La nou-născuţi, plânsul poate fi cauzat frecvent de suprastimulări senzoriale momentane, reacţie care descreşte în frecvenţă cu timpul, pe măsură ce copilul devine mai capabil să tolereze mai mulţi stimuli senzoriali şi să ignore ceea ce este prea mult”.
Plânsul copilului poate fi, de asemenea, indus de plânsul altui copil.
În opoziţie*, redarea propriului plâns, înregistrat, determină copi-lul să se oprească din plâns şi nu induce plânsul la un copil aflat în stare de calm. Ei par capabili să facă distincţia ușoară între plânsul lor şi al altora (Martin şi Clark, 1982).
Cea mai frecventă variantă de intervenţie maternă (80% cu succes) este aceea a intimității fizic, la care se îmbogățește luarea în braţe a copilului. În particular, ridicarea copilului la umăr, metodă care implică 3 dimensiuni de stimulare: contact fizic, mişcare şi postura în picioare (verticală), este cea mai bună tehnică, căci încurajează copilul să se oprească din plâns, să devină alert şi atent la mediu. Alte metode care dăruiește stârnire tactilă sau mişcare cum ar fi atingerea copilului întins în leagăn sau ridicarea şi ţinerea lui în poziţie orizontală nu funcţionează la fel de bine. Hrănirea copilului este iar o altă tehnică cu rezultate bune. Dacă copilului care plânge îi este foame, evident, absolut orice altă măsură de a-1 calma, în afara hrănirii, are un consecință temporar. în vreme ce nou-născuţii tind să necesite contactul fizic pentru a fi liniştiţi, la copiii de un an funcţionează şi tehnici de liniştire ce nu presupun contactul fizic între mamă şi copil. Cercetătorii în domeniu au pus adesea problema cât de des şi cât de prompt trebuie să răspundă o mamă la ţipetele copilului. O reacţie promptă* şi consistentă va întări comportamentul de plâns şi va cauzează un mic tiran care o va solicita până la epuizare sau aceasta îi va oferi copilului încredere că nevoile lui vor fi satisfăcute şi, în timp, se va reduce tendinţa lui de a plânge?
Răspunsurile la aceste întrebări sunt controversate. într-un studiu etologic larg, Bell şi Ainsworth (1972) au concluzionat că răspunsul consistent la plânsul copilului nu va conduce la dependenţă şi rasfaţare.
Ei au descoperit că în cazul mamelor care şi-au întârziat răspunsul sau nu au răspuns deloc la plânsul copiilor, s-au confruntat mult mai frecvent şi persistent cu plânsul acestora în a 2-a jumătate a primului an. în plus, la un an, aceşti copii erau mai puţin maturi în comportamentele lor de comunicare, dezvoltând mai puţine moduri, altele decât plânsul, de expunere a nevoilor şi dorinţelor, cum ar fi expresiile faciale, posturile corporale şi vocalizările. Alţi cercetători contrazic rezultatele lui Bell şi Ainsworth. Gewirtz şi Boyd (1977) au criticat rezultatele pe baze metodologice, aderând la o poziţie behavioristă. Din acest punct de vedere, răspunzând consistent la plânsul copilului, mama, sau altă persoană care îngrijeşte copilul, stimulează acest comportament şi determină un comportament de plâns sistematic din partea copilului. Un studiu intercultural în câteva medii de creştere a copilului realizat în Israel garantează suport pentru această poziţie. Copii din triburile beduine, în care există o normă explicită în a nu lăsa copilul să plângă, au fost comparaţi cu copii crescuţi acasă, precum şi cu alţii crescuţi în medii instituţionale sau creşe de tip Kibbutz (aşezare agricolă israeliană, unde copiii sunt crescuţi împreună, eliberând ambii părinţi de această grijă, pentru a putea participa la viaţa economică a comunităţii).
În acord cu teoria behavioristă*, copiii beduini, ai căror mame sar la debutantul scâncet, plâng cel mai mult în cursul primului an de viaţă, urmaţi de copiii crescuţi acasă, la care probabilitatea de a răspunde prompt este mult mai mare decât în mediile instituţionale şi de tip Kibbutz în care copiii sunt îngrijiţi în grup. Aceste teorii şi rezultatele contrastante indică faptul că nu există un răspuns modest la această întrebare. Condiţiile în care copiii plâng sunt complexe, iar părinţii au de luat decizii pertinente asupra cea ce este de făcut pe baza unei mari varietăţi de factori, incluzând practicile cultural acceptate, circums-tanţele particulare care au declanşat plânsul, robustețea acestuia şi contextul general în care acestea se întâmplă, de exemplu acasă, în public, sau în vizită, la prieteni sau rude. (Graţiela Sion, 2006)
Nimeni nu spune că mama ar trebui să prelungească disconfortul unui copil flămând sau să ignore plânsul de durere al acestuia, totuşi conţinutul plânsului se schimbă de-a lungul primului an de viaţă, pentru a include şi noi stări cu bază psihologică, ca de exemplu nevoia de atenţie şi expresii de nemulţumire sau frustrări. Pe măsură* ce copilul creşte şi plânge din ce în ce mai rar pe baze pur fizice, atât ecologiştii, cât şi behavioriştii, probabil, ar agrea faptul că părinţii ar putea micşora nevoia de a plânge a copiilor, îndreptându-i spre căi mai mature de comunicare a dorinţelor lor.
5.2 Sensibilitatea nou-născutului*
Gradul de dezvoltare al analizatorilor nou-născutului prezintă o importanţă majoră, pe aceasta bazându-se procesul echilibrării şi adaptării organismului la condiţiile noului mediu.
5.2.1. Gustul
Este bine dezvoltat la nou-născut, având în vedere faptul că structural s-a maturat mult înainte de naştere (Bradley R.M., 1972) şi destul de multe studii au pus în evidenţă faptul că nou-născuţii pot discrimina între gusturile de bază (dulce, amar, sărat, acru). Unele studii au arătat că nou-născutul suge continuu, cu pauze mai puţine, sau, din contră, suptul încetineşte, iar cercetătorii au relaţionat ritmul suptului cu plăcerea sau neplăcerea produsă de gustul mâncării.
Alte cercetări au pus în evidenţă schimbări în expresia feţei, care indică faptul că iute după naştere nou-născuţii pot diferenţia gusturile de bază.
Expresiile faciale ca înfățișări bazale ale comunicării umane par să fie un echipament deja compus la naştere, astfel încât abilitatea non-verbală implicată îi face pe nou-născuţi să-şi poată comunica preferinţele celorlalţi (Reese, H.W. and Lipsitt, L.P., 1979).
5.2.2. Mirosul*
Analizatorul olfactiv este la naştere la fel de bine dezvoltat ca şi analizatorul gustativ, astfel încât nou-născutul este capabil să facă diferenţa între mirosuri. La stimuli olfactivi puternici, chiar şi prematurii sunt capabili de răspuns la mirosurile neplăcute prin creşterea parametrilor de activitate şi a ritmului respirator. Mirosurile neplăcute sunt însoţite şi de expresiile faciale distincte cumplit de asemă-nătoare expresiilor manifestate de adult, fapt ce arată cel puţin câteva preferinţe în ce priveşte mirosurile, acestea fiind înnăscute. Experimente realizate cu nou-născuţi expuşi simultan mirosului sânului matern şi mirosului unei mame străine au arătat că încă din a şasea zi de la naştere ei întorc capul semnificativ de mai multe ori înspre sânul propriei mame (Mac Farlane, 1975).
Recunoaşterea olfactivă apare la copiii hrăniţi la sân care au experienţa contactului cu pielea mamei. Copiii hrăniţi doar cu biberonul nu sunt capabili să diferenţieze mirosul mamei de cel al unei persoane străine (Cernoch şi Porter, 1985). Toate cercetările indică faptul că mirosul este printre primele simţuri prin care copiii recunosc şi îşi exprimă preferinţa pentru mamă sau persoana care-i îngrijeşte în mod constant. (Graţiela Sion, 2006)
5.2.3. Auzul*
Dezvoltarea anatomică a aparatului auditiv începe de timpuriu în stadiul embrionar şi este aproape desăvârșită la naştere. Urechea nounăs-cutului este invadată la naştere de lichid amniotic, care se resoarbe din urechea medie abia după două săptămâni de la naştere. Lichidul amniotic obturează transmiterea sunetelor, acţionând ca un izolator fonic, dar experienţele au arătat că la trei săptămâni copilul roteşte capul spre sursa sunetului.
Vocea umană este un stimul mai important pentru copilul nou născut, astfel că la 2-3 luni este capabil să diferen-ţieze intonaţia vocii şi se linişteşte când îi vorbeşte mama. Preferinţa nou-născutului pentru vocea mamei a fost pusă în evidenţă încă de la 3 zile de la naştere (DeCasper şi Fifer, 1980).
Reprezentativitatea la vocea mamei a copilului nou-născut stă la baza recomandărilor făcute de a vorbi copilului chiar de la naştere. Acest tip de interacţiune mamă-copil stimulează, pe de o parte, achizi-ţia limbajului, iar pe de altă parte, creşte legătura emoţional-afectivă între cei doi.
5.2.4. Vederea*
Aparatul vizual este mai puţin dezvoltat decât celelalte sisteme senzoriale. Retina, ţesutul nervos al ochiului, responsabilă de captarea luminii şi transformarea ei în semnale nervoase pe care le transmite creierului, nu este complet dezvoltată la naştere. Celulele conice şi celulele bastonaşe (responsabile pentru vederea colorată, respectiv vederea monocromă) sunt celulele prin care se constitue vederea. Corneea (aria din centrul retinei unde imaginile sunt focalizate) are celule conice mai puţine, conducând la o acuitate vizuală mai redusă. Vederea funcţionează încă din prima zi de la naştere, dar distanţa şi mărimile sunt treptat apreciate. Aparatul vizual se maturizează rapid în primele luni de la naştere, astfel că la trei luni de la naştere capacitatea de focalizare pe obiecte aflate la variate distanţe devine apropiată de cea a adultului (Banks, 1980). Acuitatea vizuală se dezvoltă însă pe o perioadă mai lungă de timp. (Graţiela Sion, 2006)
La o lună de la naştere începe secreţia lacrimogenă.
5.2.5. Percepţia
Distanţa este concepută cu ajutorul auzului, cât şi al vederii. Progresul ei contribuie la înţelegerea „reliefului", spaţiului înconjurător şi ghidează activitatea motorie. Un experiment dezvoltat de Gibson şi Walk (1960) a arătat că percepţia adâncimii este constituită în acelaşi timp cu puterea de a se mişca independent.
5.3. Expansiunea inteligenţei*
Concepţia lui Piaget privind dezvoltarea inteligenţei copilului propune o manieră de abordare a dezvoltării inteligenţei şi gândirii copilului de la primele semne la judecăţi complexe. Conform teoriei sale dezvoltarea cognitivă se împarte în 4 stadii sau etape mari fiecare marcând un progres faţă de celelalte:
1. Stadiul senzorio-motor (0-2 ani).
2. Stadiul preoperaţional (2-7 ani).
3. Stadiul operaţiilor concrete (7/8 ani la 11/12 ani).
4. Stadiul operaţiilor abstracte (11/12 ani la 18/20 ani).
• Stadiul senzorio-motor*
Caracterizare generală
- 0-2 ani, copilul dispune doar de percepţii şi motricitate. Părerea generală a psihologilor este aceea că până la apariţia limbajului copilul nu dispune de gândire, dar au admis (şi Piaget este printre aceştia) că apare inteligenţa.
Inteligenţa caracterizează, după Piaget, acele acte în care există o urmărire a unui scop vizat de la bun început, apoi căutarea unor mijloace corespunzătoare care deţin caracterul de noutate pentru situaţia respectivă.
Inteligenţa copilului este practică, tinde spre reuşită, nu spre enunţarea de adevăruri.
• Substadii
1. Stadiul exerciţiului reflexelor (0-1 lună).
2. Stadiul primelor deprinderi şi al reacţiilor circulare primare (1 lună-4,5 luni).
3. Stadiul reacţiilor circulare secundare şi al deprinderii „proce-deelor destinate a face să dureze spectacolele interesante" (4,5-8/9 luni).
4. Stadiul coordonării schemelor adverse şi al aplicării lor la situaţii noi (8-11/12 luni).
5. Stadiul reacţiilor circulare terţiare şi descoperirea de mijloace noi prin experimentare activă (11/12 luni-18 luni).
6. Stadiul inventării de mijloace noi prin combinări mentale (18-24 luni).
1. Exerciţiul reflexelor (0-1 lună)
- Reflexe care prin exerciţiu se consolidează şi se dezvoltă. Ex.: reflexul suptului şi reflexul palmar (Graţiela Sion, 2006)
2. Stadiul primelor deprinderi şi al reacţiilor circulare primare (1 lună - 4,5 luni).
- Apariţia unei noi deprinderi - suptul degetului - diferită de acţiunea întâmplătoare, aceasta se realizează prin coordonarea mişcărilor braţului, mâinii şi gurii.
- Deprinderea* nu este un act ce caracterizează inteligenţa, ci se bazează pe o schemă senzorio-motorie de ansamblu, în care nu există o diferenţiere între mijloace şi scopuri.
- Copilul nu caută la acest nivel, în vederea atingerii unui scop, mijloacele potrivite.
- Trecerea de la reflexe primare la reacţii circulare primare se realizează treptat, prin descoperirea întâmplătoare a unui rezultat şi prin încercările de repetare şi reţinere.
- Prin reacţie circulară se înţelege o acţiune care se produce şi în care efectul este gratificat pentru subiectul care o execută.
- Reacţie circulară primară este aceea care se aplică la pro-priul corp
3. Stadiul reacţiilor circulare secundare* şi al deprinderii „procedeelor menite a face să dureze spectacolele interesante"
(4,5-8/9 luni).
- Coordonarea între vedere şi apucare.
- Reflexul palmar se perfecţionează, apare prehensiunea.
- De la închiderea reflexă a palmei peste degetul (mare) ce atinge palma, la apucare şi apoi îndreptarea obiectului spre gură rară a fi privit este etapa coordonării între prehensiune şi supt.
- O altă etapă este cea în care copilul apucă un obiect doar dacă este în câmpul vizual (vederea simultană a mâinii şi obiectului conduc la apucare).
- Ultima etapă a prehensiunii (4, 5 luni) veritabile este aceea în care toate obiectele care-1 interesează pe copil conduc la prehensiune, chiar dacă mâna nu este în câmpul vizual.
- În primele luni de viaţă*, copilul nu face diferenţa între trupul său şi mediul înconjurător, treptat se structurează relaţia cu propriul corp, apoi cu mediul înconjurător.
- Acum apar reacţiile circulare secundare, legate de acţiunea în care intervine un obiect din mediu şi care produce un rezultat în mediul extern, îi face satisfacție copilului şi acesta tinde să îl repete.
- „Procedeele destinate a face să dureze spectacolele inte-resante" consituie un caz particular.
- Piaget a constatat că, dacă încetează să pocnească din degete, fiul său, pe care îl amuzau pocniturile, va încerca să le reproducă lovind din ce în ce mai tare o pernă.
4. Stadiul coordonării schemelor secundare şi al aplicării lor la situaţii noi (8-11/12 luni).
- Treptat, se conturează din ce în ce mai mult scopul acţiunilor.
- Pentru a atinge scopul, este nevoie de coordonarea unor scheme de acţiune pe care copilul le-a folosit în alte situaţii.
Ex.: pentru a apuca un obiect aflat în spatele unui ecran, copilul va înlătura mai întâi ecranul (utilizând scheme de apucare sau lovire), după care va lua obiectul (utilizând altă schemă de acţiune).
- În acest moment vorbim de conduite inteligente. (Graţiela Sion, 2006)
5.4. Dezvoltarea afectivă*
H. Wallon împarte intervalul de la 0 la 3 ani în două mari etape: mai întâi centripetă, centrată pe sine, şi apoi centrifugă, orientată către mulțimea exterioară şi către construirea intelectuală (Wallon, 1957).
Perioada centripetă cuprinde două momente ale dezvoltării: impulsiv şi emoţional. Stadiul impulsivităţii motrice prezintă un apogeu către vârsta de 3 luni şi poate ajunge până la 6 luni. Satisfacerea nevoilor este plenar dependentă de mediu şi diferenţa faţă de perioada anterioară este aceea că satisfacerea nu se mai realizează automat, ca în perioada intrauterină. Agitaţia motrică a copilului devine un mijolc de exprimare a stării sale de tensiune, care va diferenţia din ce în ce mai pregnant în mimică şi atitudini.
Stadiul emoţional* poate debuta către vârsta de 2, 3 luni, atingând apogeul către vârsta de 6 luni şi se încheie la sfârşitul primului an de viaţă. Stadiul se caracrterizează prin preponderenţa expresiilor emo-ţionale care reprezintă un mod dominant de relationare al copilului cu anturajul său. Reacţiile emotive, spune Wallon, sunt primele semne ale vieţii psihice care sunt observabile şi care prin schimburile cu mediul susţin organizarea vieţii psihice a individului.
Expresiile vocale şi motrice ale copilului se vor diversifica, emoţiile diferite ale copilului vor contribui la relaţiile copilului cu mediul său şi vor sta la baza sociabilităţii. Graţie reacţiilor sale emoţionale, copilul capătă treptat conştiinţa situaţiilor în care el se găseşte implicat şi începe să anticipeze. (Graţiela Sion, 2006)
Wallon consideră emoţia ca fiind prima înfățișare de compre-hensiune. Din cauza emoţiilor, el va progresa în înţelegerea lumii înconjurătoare.
5.5. Principalii factori de risc în perioada primului an de viaţă – deprivarea senzorială*
Cercetări punctuale, dar şi longitudinale au pus în evidenţă faptul că un mediu stimulativ, plin de afecţiune şi atenţie, răspunde nevoilor de dezvoltare ale copilului, sprijinindu-i propriile eforturi de explorare activă şi achiziţiile timpurii. Cercetările lui Belsky, Goode şi Most, realizate în 1980, au arătat că mămicile care au aşezat jucării la îndemâna copiilor, le arată acestora şi le denumesc, au copii care petrec mai mult timp manipulând obiectele, se divertisment într-o manieră mai competentă şi mai matură. Alt studiu a arătat că acei copii ai căror părinţi iniţiează interacţiunea cu copilul, răspund verbalizărilor copilului şi furnizează acestora jucării, se relaţionează pozitiv cu performanţele cognitive pe perioada celui de-al doilea an de viaţă (Bradley, Caldwel şi Elardo, 1979). Ambele studii demonstrează relaţia între experienţa timpurie şi competenţă ca fiind una bidirecţională şi reciprocă. Stimularea, îngrijirea atentă la nevoile copilului, interacţiunea mamă-copil, toate acestea conduc la dezvoltarea unor copii dornici de a explora, activi şi plini de interes faţă de mediu, care, în consecinţă, solicită la rândul lor comportamente stimulative din partea părinţilor. Astfel de copii profită şi mai mult de experienţa interacţiunii cu mediul. Cercetările şi studiile efectuate, dar şi teoriile converg către concluzii care postulează faptul că experienţa timpurie a copiilor cu părinţii lor determină ceea ce sunt ei mai târziu (Ann Birch, 2000, p. 72).
Sub influenţa teoriilor psihanalitice, s-a structurat convingerea că experienţele în cursul dezvoltării copilului pe perioada primului an de viaţă sunt determinante şi modificarea perioada primului an de viaţă sunt determinante şi modificarea evoluţiei, mai târziu, este greu de creat sau chiar imposibil. Cercetări moderne au pus în evidenţă faptul că legătura dintre experienţa precoce şi efectele ulterioare asupra dezvoltării copilului sunt mult mai comp/exe decât se credea iniţial.
Studiile efectuate în anii '60 au arătat că dezvoltarea motorie a copiilor crescuţi în instituţii este întârziată, copiii institutionalizaţi prezintă slabe răspunsuri de explorare, se angajează în comportamente stereotipe de joc şi sunt anxioşi în situaţii noi de joc şi explorare (Collard, 1981). în acelaşi timp, a fost pus în evidenţă faptul că majoritatea acestor copii posedă un nivel de dezvoltare mentală mult inferior faţă de cel al copiilor crescuţi în familii (Dennis, 1973).
Concluziile acestor studii conduc la ideea că inițialul an de viaţă al copilului este o perioadă sensibilă în cursul dezvoltării (Laura E., Berck, p. 168).
Lipsa stimulării* poate conduce chiar Ia retard sever, dar copilul poate recupera aceste întârzieri în dezvoltare în condiţiile în care normalizarea în creşterea şi îngrijirea sa apare înaintea vârstei de doi ani. Procesele înregistrate de copii ce au fost de exemplu respinşi, supuşi deprivării în instituţii şi adoptaţi după vârsta de doi ani, au recuperat retardul mult mai greu (şi nu complet) decât cei adoptaţi înainte de doi ani (Dennis, 1973).
Ca şi în cazul copiilor sălbăticiţi sau copiilor lup, concluzia este că încheierea mielinizării fibrelor nervoase reduce mult plasticitatea ţesutului neuronal şi face imposibilă implantarea unor operaţii şi funcţii superioare (Neveanu, 1976, p. 117). De aceea intervenţia timpurie este mai de succes, iar prevenţia deprivării este şi mai însemnată.
Problematica deprivării poate fi abordată din punct de vedere teoretic pe două dimensiuni esenţiale: deprivarea senzorială şi deprivarea afectivă, emoţională:
1. Deprivarea senzorială*, înţelegând prin aceasta toate gradele ei de la carenţa mediului de stimulare, care dacă este remediată de timpuriu nu produce consecințe permanente şi de lungă durată, până la expresia li-mită, care conduce la întârzieri seminificaţive în dezvoltarea copilului.
Gradul de recuperare depinde în mare măsură şi de diferenţele individuale. În condiţiile în care vorbim de copii instituţionalizaţi, este necesară educarea personalului din instituţii cu privire la trebuinţele copilului şi abilitatea de a se angaja în activităţi de stimulare a copiilor. În concluzie, este esenţială intervenţia timpurie şi de calitate.
Faptul că au fost raportate recuperări spectaculoase în perioade de timp scurte, deşi intervenţia a început abia la vârsta de 5-6 ani (Koluchova, 1972), în timp ce alţi copii dovedesc slabe elemente de recuperări în ciuda unor intervenţii timpurii calificate arată că diferenţele individuale sunt, de asemenea, un nespus de important lucru în ceea ce priveşte consecinţele pe termen lung ale deprivării, Asemenea situaţii sunt întâlnite, de exemplu, în acele instituţii unde copiii sunt hrăniţi şi lăsaţi în pătuţurile lor, interacţiunea cu adultul limitându-se la satisfacerea trebuinţelor elementare necesare supravieţuirii.
2. Deprivarea afectivă* a fost un subiect larg dezbătut în cadrul problematicii legate de ataşament şi separare.
La începutul anilor '50, pe fondul angajării tot mai multor femei în procesul muncii şi a extinderii instituţiilor specializate de învăţământ preşcolar, se punea problema dacă copiii preşcolari suferă de deprivare emoţională când petrec mai mult timp în instituţii specializate decât în situaţii familiale convenţionale.
Ipoteza „deprivării senzoriale" a fost formulată de John Bowlby. Potrivit acestei teorii, deprivarea maternală poate conduce la depresie, enurezis şi la retard în dezvoltarea fizică şi psihică.
La adresa cercetării lui Bowlby şi a celor ce i-au îmbrăţişat ideea, s-au formulat multiple criterii, dar teoria sa a fost valoroasă mai ales prin aceea că a atras atenţia cercetătorilor asupra nevoilor afective ale copiilor într-o vreme când domina preocuparea pentru problematica dezvoltării intelectuale.
Bowlby a observat o simptomatologie comună şi extraordinar de frecventă la copiii instituţionalizaţi sau spitalizaţi.
Mulţi prezentau* anumite tulburări de comportament, retard intelectual şi erau incapabili de a dezvolta relaţii sociale. Teoria lui era aceea că în lipsa posibilităţii de a dezvolta o relaţie de ataşament cu mama sau doica, în primii ani de viaţă, copilul va prezenta mai târziu complicații sociale şi/sau intelectuale. (Graţiela Sion, 2006 )
Continuând studiile lui Bowlby, Michael Rutter critica întrebuințarea conceptului de „deprivare maternală", arătând necesitatea descrierii mai precise privind aspectele îngrijirii deficitare şi ale efectelor-negative şi examinarea mai în amănunt a relaţiei dintre ele. Rutter (1981) face distincţia între efectele de scurtă durată şi cele de lungă durată ale separării copilului de părinte. Ca şi Bowlby, el descrie trei. stadii ale „sindromului de disconfort": protestul, disperarea şi detaşarea. Rutter este cel care concluzionează că „sindromul de disconfort" se datorează perturbării procesului de ataşament, dar nu în mod necesar al celui stabilit cu mama. Privitor la ipoteza retardului mental asociat deprivării afective, tot el afirma că acesta este mai bine explicat de lipsa unor experienţe stimulatoare adecvate.
Studiile privind deprivarea afectivă au arătat importanţa stabilirii legăturilor afective în perioada copilăriei timpuri. Rutter arată că dizarmonia în familie şi absenţa unei relaţii stabile cu un părinte sunt asociate devianţei comportamentale. Legăturile afective cu mama, mult exagerate desigur în teoria lui Bowlby, sunt importante desigur, dar Rutter atrage atenţia şi asupra importanţei stabilirii unor relaţii ale copilului şi cu alte persoane, în rarisim cu tatăl. în concluzie, studiile privind deprivarea senzorială au adus un plus în ceea ce priveşte calitatea îngrijirii copiilor în instituţii, dar şi calitatea îngrijirii copiilor în familii. Copilul chiar într-un mediu sănătos şi cu o dezvoltare normală are trebuință de stimulare pentru a-şi atinge cu adevărat posibilităţile maxime de dezvoltare. (Graţiela Sion, 2006) |
|
