PPS.MyForum.ro :: TEMA I: SOCIOLOGIA CA ŞTIINŢĂ

Marya · Administrator

I. Definirea sociologiei. Obiectul de studiu al sociologiei.
Raporturile cu alte ştiinţe

1.1.Definirea sociologiei
Într-un sens foarte general, termenul de sociologie este folosit pentru a desemna ştiinţa socialului.
Termenul de sociologie provine din îmbinarea a două cuvinte, unul latin „socius” ce înseamnă social şi altul ce provine din limba greacă „logos” cu semnificaţia – ştiinţă; ca urmare putem considera că sociologia este o ştiinţă despre social, despre societate.
De-a lungul timpului sociologia a fost definită în diferite moduri în funcţie de nivelul de cunoaştere şi de explicare a socialului.
Filozoful pozitivist francez – Auguste Compte a întrebuințat pentru întâia dată termenul de „sociologie” într-un studiu intitulat: „Course de philosophie positive”, publicat în anul 1838. În lucrarea respectivă a definit conceptul de „sociologie” ca fiind o „ştiinţă a societăţii”.
Max Weber a apreciat sociologia drept ştiinţa care studiază acţiunea socială.
George Gurtvich a considerat că „sociologia este ştiinţa fenomenelor sociale totale, care are drept obiect studiul global al relaţiilor sociale, societatea ca integralitate de raporturi”.
Dimitrie Gusti a definit sociologia ca fiind „ştiinţa realităţilor sociale”. În concepţia lui Petre Andrei „sociologia studiază în mod obiectiv, în întâiul rând, existenţa socială sub profilul ei static-structural, şi apoi sub aspectul dinamic - funcţional al ei, arătând fazele şi tipurile sociale realizate”.
Pentru Traian Herseni „sociologia este ştiinţa societăţilor omeneşti, este o disciplină ce se ocupă cu studiul vieţii sociale, al fenomenelor de comunicare umană, de convieţuire socială”.
Dicţionarul „Le Petit Larousse” defineşte sociologia ca fiind disciplina care „studiază ştiinţific societăţile omeneşti şi faptele sociale”.
Cătălin Zamfirescu şi Lazăr Vlăsceanu în „Dicţionarul de sociologie” consideră că „sociologia este o ştiinţă despre societate”.
Din succinta trecere în revistă a diferitelor definiţii date sociologiei se desprind elementele fundamentale privitoare la specificitatea sa ca disciplină ştiinţifică.
Rezultă din definiţiile date că sociologia, ca ştiinţă, dispune de un obiect propriu de cunoaştere şi anume societatea. Numai că societatea este obiect de studiu nu doar al sociologiei , ci şi al multor alte ştiinţe sociale. Se naşte în mod firesc întrebarea ce anume conferă specificitate sociologiei? Se consideră că ceea ce deosebeşte sociologia, în de seamă de toate celelalte ştiinţe sociale este perspectiva de abordare a obiectului de cercetare comun, respectiv societatea. Sociologia este ştiinţa care abordează societatea ca totalitate, ca întreg, studiind ansamblul faptelor, fenomenelor, relaţiilor şi proceselor sociale.
Sociologia se manifestă atât ca ştiinţă a socialului, ca înfățișare generală de existenţă a vieţii umane, cât şi ca ştiinţă a societăţii globale, a organizării şi dinamicii sale, a subsistemelor din care se compune societatea globală şi a relaţiilor lor atât cu sistemul social-global, cât şi cu celelalte subsisteme ale acestuia. Din această perspectivă se desprind trei paliere ale sociologiei:
- teoria generală a socialului.
- teorie a societăţii globale
- teorii ale diferitelor subsisteme ale societăţii globale.
Un astfel de mod de manifestare arată că sociologia îngăduie observarea şi reflectarea asupra vieţii sociale, descoperirea disfuncţionalităţilor şi crizelor sociale de la nivelul individului şi comunităţilor umane de posibilitatea de a găsi soluţii la problemele cu care se confruntă societatea.

1.2.Obiectul de studiu a sociologiei
Sociologia este o ramura a ştiinţelor sociale relativ recentă, a cărei recunoaştere oficială şi instituţionalizare s-a făcut la cumpăna secolelor XIX şi XX. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, revoluţia industrială a produs prin industrializare, profesionalizare şi raţionalitate ştiinţifică şi economică schimbări sociale minus precedent, concretizate atât în apariţia unor fenomene sociale total necunoscute, precum migraţia aglomerarea, înstrăinarea şi depersonalizarea, cât şi în amplificarea şi extinderea la indice de societate a fenomenelor sociale cunoscute, cum ar fi sărăcia, exploatarea, devianţa, prostituţia, divorţialitatea, naşterile ilegitime, criminalitatea şi sinuciderea. Schimbările articole au avut consecinţe profunde asupra funcţionalităţii societăţii şi a vieţii indivizilor, situaţie ce a impus nevoia cunoaşterii ştiinţifice - prin observaţie, descriere, explicaţie şi predicţie - atât a fenomenelor respective, cât şi a structurilor, instituţiilor şi grupurilor sociale care le-au determinat. Astfel a început să se reprezintă ştiinţa despre societate, a sociologiei ca ştiinţă de sine stătătoare strâns legată de schimbările social-economice profunde petrecute în societatea europeană, fiind un reflex teoretic al acestora şi o încercare de răspuns la problemele ridicate de aceste schimbări.
Auguste Comte (1798-1857) a zămislit studierea societăţii dintr-o dublă perspectivă: una statică, ca factor constitutiv şi de stabilitate şi una dinamică, ca factor de progres şi de schimbare. Interpretarea dată de Comte faptelor sociale a exprimat mai mult o intenţie epistemologică (teoria cunoaşterii ştiinţifice – epistemologia) în efortul său de a evidenţia ansamblul legilor fundamentale care guvernează în social.
Herbert Spencer (1820-1903) a interpretat societatea ca un organism, apt în mod sistematic de adaptare şi de evoluţie.
Emile Durkheim (1858-1917) a desemnat un obiect de cercetare precis al sociologiei şi anume „faptele sociale”. În studiul „Regulile metodei sociologice” (1894) el a emis o formulă celebră: faptele sociale trebuie să fie tratate „ca lucruri” deținând un interes intrisec, autonom. Conform acestei înţelegeri societatea este un complex de fapte sociale. Nici una din aceste fapte sociale nu este întâmplătoare şi nu poate fi explicată de sine stătător. Indiferent ce fapt social pentru a putea fi înţeles trebuie raportat la totul în care se naşte şi privit paralel cu celelalte părţi componente (fapte sociale) ale acestui tot.
Contribuţii importante la determinarea obiectului de studiu al sociologiei le-au avut Max Weber , Karl Marx, Wilhelm Wundt, Talcott Parsons, Dimitrie Gusti ş.a.
Aceşti gânditori au mari merite în efortul făcut pentru:
1. a se preciza cu claritate obiectul specific de studiu
2. a se preciza raporturile cu alte discipline
3. elaborarea unui sistem conceptual şi a unei metodologii de investigaţie proprii sociologiei.
Domeniul sociologiei este realitatea socială în procesualitatea devenirii şi stabilităţii ei. Studiul realităţilor sociale arată că anumite procese, instituţii şi fenomene sociale precum: familia, stratificarea socială, raporturile dintre componentele societăţii, mecanismele de funcţionare a societăţii au devenit obiect al unor anumite discipline ştiinţifice numai pe urmă constituirea sociologiei ca ştiinţă, ex.: sociologia familiei, sociologia comportamentului deviant, sociologia copilului, sociologia rurală, sociologia puterii etc.
În mod concret obiectul de studiu al sociologiei îl constituie studiul colectivităţilor umane şi al relaţiilor interumane din cadrul acestora, ca de pildă şi comportamentul uman în interiorul grupurilor şi comunităţilor umane.
Drept urmare în cadrul cursului se vor studia dificultăți referitoare la acţiunea socială, structura socială, grupurile sociale, organizaţia, socializarea, grupurile de vârstă, genul social, relaţiile interetnice, rasiale şi naţionale, familie, religie, devianţă, cultură etc.
Întrucât obiectul sociologiei cuprinde o arie de nereguli de mare diversitate şi complexitate, s-a conturat prin diferenţierea şi aprofundarea investigaţiei ştiinţifice, un sistem de discipline sociologice. Numărul acestor discipline sociologice se apropie de 100, dintre care enumerăm: sociologia culturii, sociologia politică, sociologia civilizaţiilor, sociologia economică, sociologia cunoaşterii, sociologia familiei, sociologia devianţei, sociologia comunităţilor, sociologia morală, sociologia juridică, sociologia limbii, sociologia artei, sociologia literaturii, sociologia educaţiei, sociologia muncii etc. Numărul impresionant al ramurilor sociologiei scoate în relief două aspecte importante privitoare la statutul acesteia ca ştiinţă. Un prim alură are în vedere procesul de delimitare continuu, tot mai precis şi nuanţat al obiectului de studiu al sociologiei. Celălalt aspect pune în evidenţă tăria sociologiei de a evolua ca ştiinţă a socialului, de a se adapta la condiţiile sociale concrete şi de a încerca să răspundă provocărilor agenţilor sociali şi cerinţelor realităţii sociale.

1.3.Raporturile sociologiei cu alte ştiinţe socio-umane.
Specificul unei ştiinţe, în general, este dat de următoarele elemente:
- obiectul de cercetare
- aria tematică şi aparatul conceptual
- perspectiva de abordare a obiectului de studiu
- metodele de investigaţie
- finalitatea cercetării ştiinţifice
Sociologia, ca ştiinţă socială, are drept obiect de studiu societatea omenească. Ulterior cum s-a arătat mai sus, specific pentru sociologie este faptul că ea abordează societatea ca un întreg, ca ansamblu integral şi coerent de elemente componente, ca totalitate a diversităţii şi simultaneităţii interacţiunilor care au loc în interiorul său. Sociologia este ştiinţa ansamblului de fapte, fenomene, relaţii şi procese sociale, de unităţi şi grupuri sociale, de contradicţii, mişcări şi lupte sociale, a structurii, organizării, funcţionării şi dinamicii societăţii ca întreg.
Delimitarea sociologiei de celelalte ştiinţe socio-umane se reflectă nu numai în modul de abordare a obiectului obiectul de studiu, ci şi în problematica specifică. Sociologia studiază realitatea socială dincolo de modul cum se exprimă ea în aspectele particulare. Finalitatea sociologiei stă în explicarea şi înţelegerea structurii şi funcţionării realităţii sociale. Ea urmăreşte cunoaşterea ştiinţifică a societăţii globale. Sociologia caută răspuns la o chestiune esenţială, şi anume relaţia dintre individ şi societate sub toate aspectele ei.
Din această perspectivă este oportună analiza raporturilor sociologice cu celelalte ştiinţe socio-umane.
Psihologia - ştiinţa care se ocupă cu studiul comportamentului individual şi a personalităţii prin proprietăţi cum sunt: atitudini, necesităţi, sentimente, ca de exemplu şi prin procese ca: învăţare, percepţie etc.
Psihologia socială este strâns legată de sociologie. Ea studiază interacţiunile comportamentelor individuale şi de grup, stările şi procesele psihice colective, personalitatea sub raportul condiţionării socio-culturale. Psihologia socială studiază psihicul individului în procesele de grup iar sociologia abordează colectivităţile sociale din perspectiva relaţiilor sociale, a structurilor, interacţiunilor şi organizării din societate.
Antropologia – este ştiinţa care studiază omul ca individ, grup şi specie din perspectiva biologică şi socială.
Antropologia fizică se ocupă cu studiul temelor referitoare la originea omului.
Antropologia culturală studiază comportamentul uman în contextul normelor şi valorilor recunoscute de societate la un moment dat. Între sociologie şi antropologia culturală sunt mici diferenţe: prima studiază societăţile contemporane în timp ce a doua studiază societăţile arhaice.
Ştiinţele economice - studiază producţia, repartiţia, schimbul şi consumul bunurilor şi serviciilor şi acordă o mică importanţă interacţiunii dintre oameni sau structurile sociale din sfera economică. Pentru sociologie, economia este mediul de producere a unor relaţii sociale, de afirmare a omului ca forţă de muncă în anumite contexte sociale.
Ştiinţele politice - se ocupă de studiul organizării politice a societăţii, modul de guvernare, comportamentul politic, structurile de putere, mişcările politice, participarea politică etc.
Ştiinţele politice cercetează politicul sub toate formele sale de manifestare. Sociologia conține în câmpul de investigare, alături de problemele specifice ştiinţelor politice şi aspecte ce sunt studiate de toate celelalte ştiinţe socio-umane.

1.4.Perspective în sociologie
Studiul societăţii, a părţilor sale componente şi a interacţiunilor dintre acestea de înspre sociologi a generat o diversitate de concepţii sociologice. Lucru este perfect firesc, întrucât, pe de o parte, cunoaşterea ştiinţifică este un proces continuu, rezultat al interacţiunii intelectuale a unui număr mare de cercetători, iar pe de altă parte, viaţa socială are o infinitate de aspecte şi poate fi privită din unghiuri foarte deferite. Astfel conceptele şi concepţiile sociologice s-au grupat în maniere variate de abordare şi explicare a societăţii, fapt care a dus la delimitări teoretice majore şi a constituit premize pentru naşterea perspectivelor sau curentelor sociologice.
Perspectiva sociologică poate fi definită ca o analiză a societăţii făcută dintr-un anumit punct de vedere. Este o cale de a privi societatea, de a studia viaţa socială şi de a o explica: este o construcţie mentală care ne susține să vizualizăm şi să explicăm ceea ce este în societate.
Perspectivele care s-au impus în sociologie sunt: evoluţionismul, funcţionalismul, conflictualismul şi interacţionismul.

1.4.1 Perspectiva evoluţionistă a fost prima formulată în sociologie, fiind fundamentată în special pe lucrările lui Auguste Comte şi Herbert Spencer. Această perspectivă explică originea societăţilor şi creşterea lor din punct de vedere evoluţionist. Evoluţionismul a avut o mare răspândire în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după care a intrat într-o lungă durată de ignorare. În ultimii ani se înregistrează o semnificativă reconsiderare a acestei perspective sociologice.

1.4.2. Perspectiva funcţionalistă are ca principali reprezentanţi pe Auguate Comte, Herbert Spencer, Emile Durkheim, Talcott Parsons, Robert Merton ş.a. În anii 1950-1960 a fost perspectiva dominantă în sociologie. Antropologul englez Bronislaw Malinowski a pus bazele funcţionalismul sociologic. Funcţionaliştii concep societatea ca un sistem, ca pe un întreg compus din mai numeroase părţi aflate în interacţiune, fiecare parte îndeplinind o anumită funcţiune. Conform acestei perspective societăţile tind spre echilibru, spre menţinerea ordinii. Contactul echilibrului este dependentă de îndeplinirea funcţiei specifice de către fiecare parte a sistemului. Dacă funcţiile nu sunt realizate, sistemul se dezechilibrează şi poată să moară. Funcţionalitatea sistemului se asigură prin controlul social. Fiecare instituţie îndeplineşte o funcţie socială clară. Dar instituţiile nu se manifestă separat, ele sunt interdependente, sunt părţi fundamentale ale societăţii care se deține sub forma unui sistem complex şi relativ stabil. Schimbarea socială se realizează numai în cadrul sistemului, care îşi păstrează echilibrul şi stabilitatea. Nu sunt acceptate mişcările sociale bruşte sau revoluţionare. Anumite părţi ale societăţi nu-şi pot împlini funcţiile şi atunci devin disfuncţionale. În acelaşi timp, distincte elemente ale socialului pot fi funcţionale şi disfuncţionale. Şomajul, de exemplu, este ambivalent; el poate fi funcţional prin încurajarea creşterii competenţei profesionale, a performanţelor individuale, prin crearea locurilor de muncă pentru cei ce se ocupă de asistenţa şomerilor, dar poate fi , în acelaşi timp, disfuncţional prin problemele sociale pe care le creează: sărăcie, alcoolism, insatisfacţie, devianţă, etc.
Pentru menţinerea echilibrului şi a stabilităţii sistemului social este necesar să se asigure un consens social, adică un acord al membrilor societăţii asupra a ceea ce este bine, drept şi moral. Procesul de socializare divertisment unul dintre cele mai importante roluri în obţinerea consensului social. Perspectiva funcţionalistă oferă o bună interpretare a organizării sociale, a raporturilor dintre componentele sistemului şi rolul fiecărei componente. Calitatea explicativă a acestei perspective este redusă în ceea ce priveşte analiza proceselor sociale şi a schimbărilor care au loc în societate. Funcţionalismul insistă asupra consensului, integrării şi stabilităţii şi nu acordă importanţa utilă conflictelor, instabilităţii şi neintegrării. Funcţionalismului i se reproşează conservatorismul la care ajunge în cele din urmă.

1.4.3. Perspectiva conflictuală derivă din ideile lui K. Marx, Georg Simmel, Wright Mills, Lewis Coser, Randall Collins. Aceşti gânditori explică evoluţia şi funcţionarea societăţii prin conflict. Această perspectivă concepe conflictul ca o sursă a schimbării sociale şi îşi concentrează analiza asupra instabilităţii şi dezechilibrelor. Ei susţin că insuficienţa resurselor de bogăţie, putere şi prestigiu a determinat structurarea societăţii în grupuri de interese contrare, structură ce este determinată de lupta continuă dintre indivizi sau grupuri.
Dacă funcţionaliştii consideră conflictul ca fiind element al dezechilibrului social şi care trebuie înlăturat, adepţii conflictului îi atribuie acestuia virtuţi progresiste stimulând schimbarea socială. Conflictualismul nu este o perspectivă sociologică omogenă. Principalul iniţiator al acestei perspective a fost Karl Marx, care şi-a concentrat analiza sociologică asupra conflictului dintre clase, demersul său având o finalitate politică declarată. În concepţia lui Marx fiecare mod de producţie se caracterizează printr-un anumit tip de conflicte intregrupale, dintre care cele mai importante sunt conflictele între clasele sociale. Din perspectiva sociologului german Georg Simmel (1858 – 1918), conflictele sunt inerente vieţii sociale, dar el nu deduce de aici concluzii pentru acţiunea politică. Adepţii contemporani ai perspectivei conflictualiste extind aria de cuprindere a analizei la conflictele dintre grupele de vârstă, grupuri etnice sau religioase, dintre profesii, comunităţile locale şi eficacitatea centrală etc.
Ideea de bază a acestei perspective constă în afirmaţia că fiecare societate este formată din forţe sociale şi interese diferite, pe care nu şi le pot satisface într-un mediu posedând resurse limitate. Apare astfel o competiţie permanentă pentru bunuri, putere şi bunăstare. În această luptă, unii câştigă şi ajung să-i domine pe alţii sau, corespunzător formulărilor marxiste, să-i exploateze pe alţii.
Dacă în societate se află conflicte permanente, se pune problema cum poate ea să mai existe. La această întrebare s-au formulat două răspunsuri. Debutantul afirmă că, în urma conflictului, o categorie ajunge dominantă şi impune prin mijloace de constrângere acele reguli care servesc la realizarea propriilor interese, statul fiind plămădit ca o instituţie menită să domine, să promoveze interesele celor ce deţin puterea.
Al doilea răspuns susţine că, în societate există o diversitate atât de mare de grupuri de interese, încât, pentru a putea să întreprindă ceva, oamenii trebuie să se asocieze. În acest caz cooperarea este modalitatea de a face faţă conflictului.
Perspectivele funcţionaliste şi conflictualiste pot fi apreciate drept complementare; ele se referă la acceaşi realitate, prima insistând pe consens, ordine, armonie, a doua – pe instabilitate, conflicte, constrângere. Dezavantajele uneia pot fi completate cu avantajele celeilalte.

1.4.4. Perspectiva interacţionistă – are la bază studiile lui Charles Norton Cooley, George Herbert Meat. Manford Kuhn şi are în vedere capacitatea omului de a crea şi folosi simboluri. Adepţii acestei orientări teoretice arată că societatea este produsul acţiunii umane, pe baza modului în care oamenii interpretează semnificaţia informaţiilor, evenimentelor şi regulilor sociale, în funcţie atât de conţinutul obiectiv al acestora cât şi de particularităţile lor subiective.
Perspectiva interacţionistă îşi concentrează analiza asupra raporturilor dintre individ şi societate. Societatea este în permanenţă concepută prin interacţiunea indivizilor fiind totuşi preexistentă lor. Indivizii se mulează în cadrul societăţii în timp ce societatea se schimbă şi ea sub influenţa acţiunii acestora. Indivizii şi societatea se presupun reciproc şi nici o parte nu poate exista fără cealaltă.
De reţinut că perspectiva funcţionalistă şi cea conflictualistă abordează aspectele obiective privind fie funcţionalitatea, fie starea conflictuală din societate la nivel macrosocial, în timp ce perspectiva interacţionistă evidenţiază aspectele subiective privind acţiunea umană la nivel microsocial. Cele trei perspective sunt complementare şi împreună conferă demersului sociologic cuprinderi, profunzime şi relevanţă.

1.5. Funcţiile sociologiei
Sociologia, ca ştiinţă teoretică conținând deopotrivă o finalitate cognitivă şi una practică are o serie de funcţii:
Funcţia expozitivă sau descriptivă – se concretizează într-o acumulare de date, fapte şi informaţii suficiente şi relevante pentru respectiva realitate. Pentru a fi îndeplinită această funcţie, sociologia trebuie să îndeplinească o serie de condiţii:
- de completitudine – adică de luare în consideraţie a tuturor datelor şi faptelor necesare pentru a testa valoarea de adevăr a ipotezelor utilizate.
- evitarea selectării arbitrare, strict subiective datelor şi faptelor analizate.
- maxima obiectivitate faţă de fapte (evitarea apropierii de fapte având idei preconcepute despre acestea; datele, faptele, fenomenele trebuie analizate aşa cum sem posedă ele).
Funcţia explicativă – permite sociologiei să înţeleagă realitatea socială, să identifice mecanismele intime de funcţionare şi schimbare a realităţii sociale , de producere şi derulare a faptelor, a fenomenelor sociale, a vieţii sociale în general, să desprindă determinările multiple ce se manifestă la nivelul realităţii sociale şi îndeosebi, relaţiile cauzale între variabilele realităţii sociale. Prin îndeplinirea acestei funcţii, sociologia poate elabora generalizări teoretice de diverse grade, poate dezvolta teorii explicative, poate construi diferite paradigme.
Funcţia predictivă, prognotică sau previzională: - prin intermediul căreia sociologia cercetează atent şi aprofundat realităţile sociale prezente pentru a identifica direcţiile cele mai probabile de evoluţie ulterioară a societăţii. Studiind trecutul şi prezentul, sociologia poate identifica şi proiecta tendinţele probabile de evoluţie ulterioară a societăţii.
Funcţia critică – presupune ca cercetarea sociologică să nu se rezume la descrierea şi explicarea societăţii aşa cum este la un moment dat şi la descrierea tendinţelor probabile de evoluţie ulterioară, ci să încerce să arate cum ar trebui să fie această realitate socială. Pentru a reuşi acest lucru sociologia trebuie să compare realitatea socială aşa cum se prezintă ea la un moment dat, cu un model normativ al realităţii sociale. În esenţă, o întocmai analiză comparativă se diminuează la încercarea de surprindere a nemulţumirilor, disfuncţionalităţilor existente la nivelul realităţii investigate, la realizarea a ceea ce împiedică funcţionarea şi progresul normală, naturală a societăţii în ansamblul său, a unor unităţi sau grupuri sociale specifice (deficienţe de organizare, conducere, structurare, deficienţe predominant subiective posibil de remediat). Pentru ca analiza să fie critică ea trebuie să respecte două condiţii:
a) să fie întemeiată – adică să se bazeze pe o cunoaştere temeinică, aprofundată a realităţii sociale.
b) să fie constructivă – analiza disfuncţionalităţilor să fie autentică şi corectă cuprinzând ca scop perfecţionarea realităţii sociale.
Sociologia este o ştiinţă critică, declarat anti apologetică, negarea sau ignorarea disfuncţionalităţilor este contraproductivă. Funcţia critică a sociologiei conferă acestei ştiinţe o certă utilitate socială, dar o poate face, în acelaşi timp, relativ incomodă pentru unii factori aflaţi în posturi de decizi sau de conducere, purtând responsabilitatea modului de derulare a vieţii sociale atât la nivel macrosocial cât şi la nivel microsocial.
Funcţia practic - operaţională - prin intermediul căreia sociologia îţi recomandă să identifice modalităţile prin care se pot înlătura disfuncţionalităţile, dereglările, neajunsurile constatate în vederea modelării realităţii sociale la un nivel cât mai apropiat de exemplarul normativ stabilit. Pentru înfăptuirea acestui deziderat, sociologia trebuie să ţină cont de următoarele:
- a) - soluţiile propuse trebuie să fie rezultatul unei analize atente atât a realităţii sociale prezente cât şi a efectelor posibile ale aplicării acestor soluţii asupra realităţii sociale.
b) - soluţiile propuse să fie realiste.
c) – să fie oferite un set de soluţii bine fundamentate şi argumentate realist şi raţionat, set de soluţii din care decidentul să aleagă varianta optimă.
d) sociologul să acorde asistenţă tehnică la implementarea soluţiei alese, să urmărească efectele acesteia

BIBLIOGRAFIE:

1. Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993, coordonatori: Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu.
2. Gilles Feréol, Dicţionar de sociologie, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
3. Petre Andrei, Sociologie generală, Bucureşti, 1970.
4. Nicolae Grosu, Sociologie esenţială, Editura Militară, Bucureşti, 1996.
5. Norman Goodman, Introducere în sociologie, Editura Lider, Bucureşti, 2000.
6. Nicolae Pepelea, Sociolgie generală, Bucureşti 2000.
7. Nicolae Schifirneţ, Sociologie, Bucureşti, 2002.
8. Ilie Bădescu, Istoria sociologiei, Editura Eminescu, Bucureşti, 1996.