PPS.MyForum.ro :: TEMA II : EVOLUŢIA IDEILOR SOCIOLOGICE

Marya · Administrator

Preocuparea oamenilor privind soluţionarea dificultăților sociale, funcţionarea societăţii s-a manifestat din cele mai vechi timpuri.
În mod firesc, în funcţie de realităţile concrete din fiecare epocă istorică, din fiecare societate, de nivelul atins de cunoaştere în general, au fost formulate diverse idei despre societate, realitatea socială, relaţii sociale etc.

2.1. Perioada antică
În China s-au impus şcoli de gândire care din pricina particularităţilor societăţii chineze antice poartă o amprentă distinctă. Doctrina politică, socială, juridică, morală în China antică a fost ridicată pe trepte de indiscutabilă autoritate atât la vremea respectivă, cât şi până în zilele noastre de diversele studii şi lucrări elaborate de mari spirite precum Confucius, Mao-tzi, Lao-tzi ş.a.
Confucius (551-499 î.Ch.), una dintre cele mai importante personalităţi ale gândirii antice chineze a contribuit doctrinei politice, a filosofiei şi moralei, a cunoaşterii sociale în general. știut ca un mare etician, a imprimat doctrinei sale (doctrina confucionistă) principii şi norme privind relaţiile sociale, legile unei mai bune guvernări.
Mao-tzi (479-381 î.Ch.) a fost un adversar al confucionismului, al inechităţii sociale şi politice. El a emis teza normalizării stării de lucruri din societate prin întronarea principiului iubirii universale.
Lao-tzi (sec.IV-III î.Ch.) a fost fondatorul doctrinei daoiste conform căreia în natură şi societate acţionează o lege generală „dao” care se manifestă independent de voinţa oamenilor şi care are ca finalitate realizarea unui proces raţional şi ordonat al întregii activităţi umane.
Epoca Greciei antice este legată de numele unor mari gânditori precum: Homer, Hesiod, Democrit, Socrate, Platon, Aristotel ş.a. Gândirea din perioada respectivă a captat şi va capta în continuare atenţia celor care vor să cunoască apariţia şi dezvoltarea cugetării omeneşti. În cultura greaca antică au fost elaborate teze esenţiale pentru gândirea socială, teze care au fost preluate şi valorificate de sociologi în epoca modernă.
Platon (427-347 î.Ch.) elev a lui Socrate şi reprezentant de seamă al idealismului a prefigurat în lucrarea sa „Republica” contururile unei societăţi perfecte. El a prezentat structurile societăţii respective, forma de guvernământ şi organizarea economică. O societate perfectă poate fiinţa, în opinia lui Platon, numai dacă este condusă de filozofi care nu trebuie să aibă nici o proprietate şi nici familie, pentru că numai în acest mod se putea preveni corupţia, mita şi nepotismul.
Aristotel (383-322 î.Ch.), cel mai strălucit discipol al lui Platon a formulat în scrierile sale: „Etica Nicomachica”, „Politica” şi „Constituţia atenienilor”, idei care au premers demersul sociologic. El este cel care a definit omul ca „animal social” (zoon politikon). A susţinut că viaţa socială are un scop al său propriu şi un mecanism de autoreglare. A explicat arhitectura societăţii pe baza legăturii sexuale dintre economie, etică şi politică, cele trei discipline care guvernează lumea. A elaborat teza conform căreia raporturile din societate trebuie să se bazeze pe legi pentru că, dacă oamenii sunt inegali de la natură, trebuie să fie egali în faţa legilor, aceasta fiind o condiţie a unei bune funcţionări a societăţii.
Condiţiile economice, sociale şi politice din Roma antică au creat o gândire social-politică proprie societăţi, creatoare a unei mari civilizaţii şi a unui impariu care a dominat secole dea rândul omenirea antică. Cei mai cunoscuţi gânditori romani, în scrierile cărora se întâlnesc idei sociologice au fost Seneca, Cicero, Salustius, Titus Lucretius Carrus, Polybios. O parte din aceştia precum Cicero, Salustius, chiar şi Seneca au avut puţine idei originale, ei au preluat foarte numeroase teze şi idei din scrierile filosofilor greci, îndeosebi din operele lui Socrate şi Platon
Seneca, preocupat de doctrina etică, a promovat în plan politic o filosofie sceptică, fatalistă faţă de inegalităţile sociale, care sunt predestinate şi fac inutile încercările de schimbare. Este autorul unor principii precum: „Homo sacra res homini (omul este lucru sfânt pentru semenii săi)” şi „Neminem despexeris” (Nu dispreţui pe nimeni).
Polybios a analizat structura de clasă a statului roman, formele de guvernământ, raporturile dintre cetăţeni şi stat, fiind considerat unul dintre primii reprezentanţi ai teoriilor care susţin evoluția organică a societăţii.

2.2. Epoca feudală
Un număr însemnat de istorici, sociologi şi politologi neagă existenţa oricărui progres în perioada Evului mediu în gândirea social-politică. Dominaţia neta a societăţii feudale de către biserică este considerată cauza acestei stagnări. Nu împărtăşim acest punct de vedere întrucât dezvoltarea istorică a lumii din perioada Evului mediu nu poate fi redusă doar la evoluţiile specifice spaţiul european. Procesul cunoaşterii nu a înregistrat nicicând o întrerupere bruscă şi categorică pe tot globul. Gândirea social-politică a cunoscut o amplă afirmare în alte regiuni ale lumii ca de pildă China, India, Asia mică, ţările arabe etc. În aceste ţări au fost formulate valoroase teze şi idei, concepţii şi filozofii sociale, morale şi religioase care au îmbogăţit cunoaşterea în general, inclusiv în domeniul social.

2.3.Epoca modernă
Această epoca s-a caracterizat ca fiind perioada revoluţiilor burgheze, a înlăturării monarhiilor absolutiste şi a instaurării principiilor statului de drept. În întocmai condiţii, realitatea socială a transformat obiect de studiu sistematic. Gândirea socială a fost influenţată în mod direct de viziunea mecanicistă asupra realităţii, de raţionalitatea de tip cartezian.
Thomas Hobbes (1588-1679) a căutat să cunoască societatea cu susținerea metodelor specifice geometriei, definind viaţa socială pe baza principiilor mecaniciste. „Leviathan sau materia, forma şi puterea unui stat ecleziastic şi civil” înseamnă lucrarea sa de bază în care susţine că tendinţa de bază a naturii umane este spre autoconservare şi putere. Din această pricină dispoziția naturală a societăţii, îndată ce statul nu exista, se caracteriza prin anarhie, concurenţă, agresivitate şi individualism. Conform acestei stări, omul are „dreptul natural” de a utiliza absolut orice mijloc pentru a-şi asigura existenţa, principiu exprimat prin aserţiunea „homo homini lupus (omul este lup pentru semenii săi)”. Întrucât aplicarea practică a acestui principiu ar însemna dezagregarea socială, Thomas Hobbes a ajuns la concluzia că omul dispune de o „lege naturală”, bazată pe raţiune, care îi interzice să facă „ceea ce ar putea conduce la nimicirea propriei lui vieţi”. Pentru ca oamenii să trăiască în comun, să conlucreze şi să fie egali între ei s-a impus necesitatea unui contract social între aceştia. În baza acestui contract social, fiecare om renunţă la dreptul său natural şi se supune unor reguli (morale, etice, economice, juridice, politice etc.) valabile pentru toţi membrii societăţii. Garantarea respectării acestui contract poate fi dată de Leviathan (o formă de guvernare absolutistă exercitată de un monarh). T. Hobbes afirmă că statul este rezolvarea tuturor problemelor.
John Locke (1632-1704) a conceput statul constituit tot pe baza unui contract. Spre deosebire de Hobbes care îi acorda statului puteri absolute, J. Locke a susţinut necesitatea ca statul să fie călăuzit şi să fiinţeze pe baza unor criterii şi principii morale. Acest filozof a conturat într-o formă empirică o idee esenţială dezvoltată apoi de sociologi: separarea puterilor în stat etc.
Charles de Montesquieu (1689-1755) a dezvoltat în lucrarea sa „Despre spiritul legilor”, ideea lui J. Locke privind separarea puterilor în stat: legislativă, judecătorească şi executivă.
Jean Jaques Rousseau (1712-1778)– a dezvoltat teoria contractualistă. A combătut pe teoreticienii englezi care afirmau că omul este rău şi corupt de la natură, întrucât aşa se naşte. A susţinut că omul se naşte bun, deschis şi egal, dar este corupt de societate, de civilizaţie. „Omul se naşte liber, dar pretutindeni trăieşte în lanţuri”, aceasta fiind efectul condiţionărilor de tot felul pe care societatea le impune membrilor săi. Pentru ca societatea să se manifeste ca un „corp moral şi colectiv” în care oamenii pot convieţui liberi şi în întreagă egalitate, ei trebuie să devină parteneri într-un contract social. Oamenii ajută la acest contract social detaşându-se de interesele lor, iar statul trebuie să fiinţeze pe baza democratice.
Immanuel Kant (1724-1804) a dezvoltat o teorie a statului bazată pe gândirea sa despre morală. Considerând că libertatea este singurul drept înnăscut al omului, statul trebuie să existe şi să funcţioneze numai pe această raţiune.
G.W.F. Hegel (1770-1831) a dezvoltat în cadrul sistemului său filozofic idei despre societate. Formulând pentru întâia dată legile dialecticii, el a arătat că lumea se mişcă de la necomplicat la complex şi această mişcare nu se face oricum, ci în temeiul unor contradicţii continue care acţionează şi în societate. Hegel a confirmat în opera sa caracterul contradictoriu al dezvoltării sociale, zigzagurile şi hăţişurile prin care trece gândirea umană în efortul său de explicare a lumii.
Auguste Comte (1798-1857) fondator al sociologiei, a formulat conceptul de sociologie ca „ştiinţă a societăţii”. În studiul său asupra societăţii, filozoful francez a împărţit societatea în statica socială – bazată pe structura societăţii şi dinamica socială – orientată înspre analiza schimbărilor sociale şi a dezvoltării instituţionale. Auguste Comte a produs societatea ca un organism bazat pe ordine, dependentă de existenţa comunităţii de idei împărtăşită de membrii săi. El a afirmat că sociologia este ştiinţa preocupată de cunoaşterea realităţii sociale, distinct de biologic şi organic. A elaborat o ierarhie a ştiinţelor în care matematica ocupa locul prioritar, urmată de astronomie, fizică, chimie, biologie, iar sociologia - o considera ca fiind cea mai complexă.
Herbert Spencer (1820-1903), un alt fondator al sociologiei, a fost puternic influenţat de Auguste Comte. A preluat de la filosoful francez viziunea privind împărţirea societăţii în statica socială şi dinamica socială şi ideea că aceasta este un organism colectiv. În concepţia sa societatea este analogă organismului biologic. Instituţiile sociale (familia, religia, statul etc.) sunt apropiat structurate cu organele corpului uman precum: inima, ficat, creier etc. Evoluţia societăţii are loc identic cu evoluţia organismului. Astfel, ca de exemplu un organism şi societatea cunoaşte toate etapele de la naştere până la moarte, ceea ce este reflexul unor legităţi. Prin această idee, H. Spencer a pus bazele teoriei sistemice despre societate. Abordând tema progresului social, Spencer a fost adeptul selecţiei şi evoluţiei normale a societăţii. După el evoluţia socială este divergentă şi nu lineară şi în anumite contexte sociale şi culturale ea înregistrează procese de regres şi stagnare. De aceea a susţinut ideea neintervenţiei guvernului în adoptarea unei legislaţii care să influenţeze selecţia firească , argumentând că creșterea istorică este o luptă pentru existenţă, un proces de supravieţuire a celui mai puternic.
Karl Marx (1818-1883) nu s-a considerat sociolog, ci gânditor şi activist politic cu preocupări ştiinţifice multiple(economie, sociologie, filosofie, antropologie). Opera sa a influenţat voinic gândirea sociologică. Utilizarea politică a concepţiilor sale a distorsionat percepţia lor corectă, fie printr-o exagerare ridicolă, fie printr-o neîntemeiată ignorare.
Spre deosebire de Herbert Spencer care a văzut dezvoltarea societăţii pe calea evoluţiei naturale, Karl Marx a zămislit această dezvoltare prin revoluţie. Indiferent ce societate, afirma Marx, cunoaşte inevitabil transformări radicale, ceea ce determină, periodic, manifestarea acţiunilor revoluţionare. Societatea evoluează nu numai spontan ci şi prin intervenţia directă a omului. În concepţia sociologică marxistă, sistemul social este dublu structurat. Marx consideră că fiecare societate este caracterizată printr-un anumit mod de producţie, care este compus din mijloace de producţie şi relaţii de producţie, care interacţionează dialectic. Structura societăţii (relaţiile de producţie) este determinată de infrastructură (adică de mijloacele de producţie). La rândul ei, structura determină o anumită suprastructură (componentele politice, ideologice, legale şi religioase ale unei societăţi). Rolul dinamizator în schimbarea socială revine mijloacelor de producţie, care produc schimbarea relaţiilor de producţie şi, prin intermediul acestora, schimbarea suprastructurii. În concepţia lui Marx, întreaga istorie se deține ca o luptă între clasele sociale. Această luptă de clasă se manifestă în orice societate bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. În cadrul forţelor de producţie ritmul progresului este mai repede din cauza tehnologiilor, a modului de organizare a producţiei, ceea ce duce la apariţia unor clase noi, mai capabile să gestioneze progresul realizat în sfera producţiei materiale. Noua clasă luptă împotriva vechilor clase care îşi apără poziţiile conducătoare. În acest mod, Marx a fundamentat una dintre principalele perspective din sociologie: conflictualismul.
Emil Durkheim (1858-1916) a fost unul dintre principalii fondatori al sociologiei. A configurat obiectul de studiu al acesteia. A fost preocupat de îmbunătățirea stării sociale, de realizarea ordinii şi consensului social, de modul cum rezistă (durează) societăţile în timp, de descoperirea factorilor care garantează funcţionarea acestora. Pornind de la observaţia că societatea este o entitate independentă de individ, Emile Durkheim a investit grupul uman ca realitate socială fundamentală. Faptele ce au loc în grup constituie obiectul de studiu al sociologiei pentru că acestea sunt independente de individ în aceeaşi măsură ca şi fenomenele şi procesele studiate de ştiinţele naturii. Pentru el, faptele sociale sunt aspecte ale vieţii sociale care trebuie tratate ca „lucruri”, anume exterioare individului şi impunându-i-se acestuia în mod constrângător. Socialul nu poate fi explicat decât prin social. În concepţia lui societatea este prioritară şi nu individul. Prin activitatea şi opera lui Emile Durkheim, sociologia a dobândit mai multă rigoare, un statut academic şi universitar recunoscut. El a argumentat necesitatea înlăturării din ştiinţă a prenoţiunilor, a stabilit regulile analizei tipologice, ale analizai comparate şi a fundamentat explicaţia sociologică deterministă.
Max Weber (1864-1920), fondator al sociologiei, a desfăşurat o activitate ştiinţifică diversă: economie, istorie, politologie, sociologie. O contribuţie importantă a adusă de Weber la dezvoltarea sociologiei o reprezintă conceptul de tip ideal. Corespunzător lui Weber, prin acest concept – tipul ideal- pot fi evidenţiate trăsăturile esenţiale ale unui fenomen, eliminate aspectele minore, dar şi reliefarea similarităţilor majore , prin simplificare şi generalizare. Pentru Weber nucleul sociologiei îl constituie acţiunea socială definită ca fiind o comportare umană orientată către alţi oameni, în care agentul uman acţional dă un sens subiectiv faţă de tot ceea ce face. Spre deosebire de E. Durkheim sau K. Marx care abordează socialul/societatea numai ca fapt social sau forţe sociale, M. Weber argumentează necesitatea cunoaşterii realităţii sociale prin acţiune modelatoare a agentului uman concret, prin acţiune socială.

2.4. Sociologia în România
Sociologia în România s-a constituit ca ştiinţă relativ mai târziu decât în ţările din vestul Europei. Primele idei despre societate au fost formulate de Dimitrie Cantemir, care în opera sa a surprins evenimente, procese şi fenomene sociale din spaţiul moldovenesc. Importante informaţii asupra realităţii sociale se întâlnesc în lucrările reprezentanţilor Şcolii Ardelene, îndeosebi în referirile asupra problemei naţionale. Demn de subliniat este faptul că ideile despre societate care se desprind din scrierile lui Nicolae Bălcescu, Ion Ionescu de la Brad, Ion Ghica, Ion Eliade Rădulescu, Mihai Eminescu ş.a. constituie un corpus de idei care se pot integra într-o protosociologie românească. O caracteristică a sociologiei româneşti, încă de la apariţie, o constituie puternica orientare practică, acţională, încercarea de a răspunsuri la problemele sociale de bază ale României. Totodată, pe mărime ce s-au diversificat sociale, politice şi intelectuale din societatea românească a avut loc şi o diversificare a preocupărilor şi contribuţiei sociologice. Reflecţia teoretică a fost puternic conectată la realitatea socială, la curentele politice şi ideologice, fapt care a dus la formarea şi afirmarea în sociologia românească a unor curente precum: sociologia paşoptistă, sociologia conservatoare, sociologia liberală.
Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) a fost primul cercetător al satului românesc, fiind promotorul unei sociologii practice, acţionale. A întreprins cercetări de teren în judeţele Mehedinţi, Putna, Dorohoi şi Dobrogea, utilizând metoda monografiilor. Este considerat întemeietorul metodei demografice în România. Monografiile sale au abordat aspecte pedo – climatice şi fitotehnice, statistice şi economice, demografice şi sociale. Din datele sintetizate de el rezultă un profil al românului aşa cum exista el în mediul ţărănesc şi o civilizaţie rurală agricolă.
Importante contribuţii al expansiunea sociologiei româneşti la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea le-au adus Spiru Haret, Dumitru Drăghicescu, C. Dobrogeanu-Gherea, Constantin Stere, A.D. Xenopol, Constantin Rădulescu-Motru ş.a.
Spiru Haret (1851-1912) a elaborat o concepţie sociologică bazată pe un model matematic de cercetare a fenomenelor sociale. A făcut o analogie între modelul matematic şi cel social, pe care nu le-a considerat identice În viziunea sa spaţiul social are trei coordonate: - economică, morală şi intelectuală. Aceste coordonate interacţionează între ele şi determină mişcarea socială. Determinismul social, în concepţia sa, este rezultatul unui complex de relaţii cauzale din societate, iar în explicarea vieţii sociale se ţine cont de toţi factorii: de la mediul geografic până la individ cu faptele sale.
Dumitru Drăghicescu (1875-1945), sociolof format în şcoala sociologică franceză, elev a lui Emile Durkheim,a elaborat studii importante în care a dezbătut obiectul sociologiei, propunând el însuşi un domeniu propriu acestei discipline. A examinat raporturile de cauzalitate în viaţa socială şi a susţinut că determinismul social este opus şi diferit de determinismul biologic. În viziunea sa obiectul sociologiei este realitatea etico-socială guvernată de o lege etico-socială, exprimată de justiţie. Contribuţia esenţială a lui D. Drăghicescu constă în explicarea rolului subiectivităţii în desfăşurarea vieţii sociale. Tezele sale exprimă o abordare originală a relaţiei dintre obiectiv şi subiectiv reprezentând un alt model de explicare a faptelor sociale. Cea mai importantă lucrare a sa a fost „Din psihologia poprului român” (1907)
Constantin Dobrogeanu-Gherea (1855-1920) a fost un evreu născut în Ucraina, pe numele său originar Mihail Nikitici Katz/Solomon Katz, s-a refugiat în România în anul 1875. S-a afirmat ca un teoretician de valoare în disputele ştiinţifice asupra societăţii româneşti. În lucrarea sa „Neoiobăgia” face, de pe poziţii socialiste, una dintre cele mai exacte interpretări ale fenomenelor agrare din ţara noastră de la cumpăna secolelor XIX şi XX, o analiză pertinentă a extinderii mecanismelor economice capitaliste în economia românească.
Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957), strălucit reprezentant al doctrinei conservatoare, a fabricat în cartea sa din 1904, „Cultura română şi politicianismul” prima analiză sociologică de orientare conservatoare sistematică şi desăvârșită a societăţii româneşti din perspectiva teoriei formelor excluzând fond.
În perioada interbelică sa-u afirmat marii sociologi români în domeniul sociologiei. Aceştia, indiferent de orientarea lor politică, şi-au propus să dea răspunsuri marilor nereguli sociale cu care se confrunta societatea românească după primul război mondial: formarea statului naţional unitar, generalizarea relaţiilor de producţie de tip capitalist,situaţia economică a agriculturii, situaţia socială a ţărănimii, accentuarea clivajelor politice şi a extremismelor ideologice.
Aceste probleme au fost tratate în lucrările lui Ştefan Zeletin, doctrinar al mişcării neoliberale („Cooperaţia română”, „Neoliberalismul”,Burghezia română”), Mihail Manoilescu, autor al teoriei corporatiste din România, dar mai ales în lucrările elaborate de în cadrul Şcolii Sociologice de la Bucureşti. Şcoala sociologică de la Bucureşti, cunoscută şi sub numele de Şcoala Monografiilor Sociologice sau Şcoala Monografică de la Bucureşti l-a avut ca de frunte fondator pe profesorul Dimitrie Gusti, autor al unui sistem sociologic al cărui scop era fundamentarea unei ştiinţe a naţiunii, s-a impus pe plan intern şi internaţional prin lucrările unor cercetători de mare deschidere ştiinţifică precum: Constantin Brăiloiu, Mircea Vulcănescu, Anton Golopenţia, Traian Herseni, Henri H.Stahl
Dimitrie Gusti (1880-1955) a fost creatorul primului sistem de sociologie ştiinţifică din România. Socialul, în viziunea lui D. Gusti, este „rezultatul unui concurs de împrejurări: spaţiale, temporale, vitale şi spirituale, care formează cadrele: cosmologic, istoric, biologic şi psihologic ale „genezei realităţii sociale”. În interiorul şi sub influenţa acestor cadre realitatea socială reacţionează şi se manifestă ca „activitate socială, care poate fi redusă la patru categorii: economică, spirituală, politică şi juridică. În concepţia sa, sociologia este un sistem de cunoaştere a realităţii sociale prezente. Spre deosebire de istorie care caută să refacă traseul evoluţiei societăţilor în trecutul lor, sociologia explică fenomenele sociale aşa cum apar ele în realitatea socială.
Una dintre cele mai productive contribuţii a lui Dimitrie Gusti şi a şcolii sale o constituie elaborarea metodei monografice şi încorporarea ei la realităţile sociale româneşti. În viziunea lui D. Gusti – metoda monografică dă sociologiei şansa de a ajunge ştiinţă autonomă, el propunând ca prin fuziunea sociologiei cu metoda respectivă să se discute despre sociologia monografică având ca obiect de studiu „descrierea şi cercetarea sistematică şi integrală a unităţii sociale”. A elaborat un set de reguli ale observaţiei sociologice. Cercetările sociologice ale lui D. Gusti au avut un scop bine precizat. Ele se înscriu în efortul societăţii româneşti de a pune bazele unei ştiinţe şi politici a naţiunii. În concepţia sa nu ar exista altă cale de cunoaştere a realităţii naţionale vii şi concrete decât prin metoda monografică. Metoda monografică îşi aduce contribuţia decisivă la constituirea ştiinţei naţiunii. Unitatea socială reprezentativă în afirmarea ştiinţei naţiunii este satul fiindcă el păstrează nealterate trăsăturile vieţii naţionale. Cercetarea unei unităţi sociale cum ar fi naţiunea doar parţial, nu duce decât la o construcţie arbitrară despre naţiune. O astfel de investigaţie trebuie să fie multidisciplinară şi interdisciplinară. „Prin cunoaşterea monografică şi sintetică a naţiunii, aceasta va lua cunoştinţă de la ea însăşi şi-şi va da seama de ceea ce o deosebeşte de celelalte naţiuni. Această cunoaştere va deveni baza unei culturi şi a unei politici naţionale sănătoase. Căci dacă există vreo greşeală dureroasă în politica unui stat, aceasta constă în a porni de la o deducţie algebrică asupra acestei fiinţe vii, diversă, multiplă şi complexă care este naţiunea”, afirma Dimitrie Gusti.
Henri H. Stahl(1901-1992) a reprezentat una dintre cele mai remarcabile personalităţi ale sociologiei naţionale, care şi-a adus o importantă contribuţie teoretică şi metodologică la afirmarea internaţională a sociologiei româneşti, fiind principalul formator al multor generaţii de sociologi.