PPS.MyForum.ro :: TEMA IV : GRUPURI SOCIALE

Marya · Administrator

.1. Abordarea sociologică a structurii grupale
Caracterul eminamente colectiv al vieţii sociale, în totalitatea componentelor şi diversităţii sale îşi găsesc expresia în structura grupală a societăţii. Această structură grupală a fost, este şi va fi o permanenţă a vieţii sociale ca rezultat al existenţei, acţiunii şi interacţiunii umane. Primele referiri la grup le întâlnim încă din antichitate. Hesiod face primele referiri la relaţiile grupele atunci când vorbeşte de relaţiile de vecinătate dintre oameni. Aristotel a evidenţiat un alt plan al structurilor grupale şi anume cel dat de rolul rudeniei în raporturile sociale şi umane. Lucretius a abordat relaţiile dintre oameni din perspectiva de grup.
În epoca modernă problematica grupului este abordată frecvent, mai ales în literatură, pictură, teatru, muzică. Acest fapt duce la concluzia că arta, în general, a devansat ştiinţa în studiul teoretic al grupului. Analize speciale asupra grupului întâlnim în spaţiul european pentru întâia dată în scrierile lui Emile Durkheim şi Georg Simmel.
Emile Durkheim, în lucrarea sa intitulată „Diviziunea muncii sociale”, a cercetat procese şi fenomene la nivelul grupurilor mici. A susţinut că naşterea grupurilor este determinată de „solidaritatea organică” specifică activităţii umane. În cadrul grupurilor apar relaţii care trebuie instituţionalizate pentru a înlătura conflictele intragrupale ce pot să apară. Relaţiile se clasifică în relaţii informale (bazate pe solidaritatea organică) şi relaţii formale (constituite în principal de regulile organizării sociale). Potrivit concepţiei sale, în organizarea grupurilor, un rol esenţial îl joacă diviziunea muncii mai ales în distribuirea de roluri.
Georg Simmel a analizat procesul de constituire a grupurilor în raport de anumite condiţii şi criterii şi a ajuns la concluzia că oamenii nu pot exista decât grupaţi. A evidenţiat deosebirile dintre grupul mic şi grupul mare, dintre relaţia în diadă şi triadă.
C. H. Cooley are o contribuţie decisivă la dezvoltarea studiului ştiinţific al grupului, el fiind întemeietorul teoriei despre grupul unic. C. H. Cooley a făcut o delimitare clară între grupurile mici denumite grupuri primare şi celelalte grupuri desemnate a fi grupuri secundare.
Sociologia ca ştiinţă a structurii grupale a societăţii îşi propune analiza şi clasificarea formelor şi tipurilor de colectivităţi, identificarea trăsăturilor şi configuraţiilor stabilite, realativ permanente ale acestora, ţinând cont de enorma lor diversitate şi perpetua lor evoluţie. Teoria şi cercetarea empirică asupra grupului s-a dezvoltat în ritm foarte înalt în S.U.A., secolul al XX-lea consemnând supremaţia absolută a şcolii americane în domeniul psihosociologiei grupului mic. Cauzele care explică avansul american în acest domeniu al vieţii sociale sunt următoarele: o teoretizare excesivă a cercetării sociologice europene de la începutul secolului XX şi particularităţile modului american de organizare şi administrare a vieţii sociale şi publice. Societatea americană a fost şi este continuu preocupată de democraţie, ceea ce înseamnă, în principal, asigurarea libertăţii individuale. Democraţia nu se poate înfăptui de unul solitar ci în relaţii cu alţii. Această perspectivă de înţelegere a democraţiei a determinat focalizarea eforturilor pe individ, pentru a-i asigura posibilităţi neîngrădite de afirmare, situaţie ce a descătuşat energiile creatoare ale acestuia. Dezvoltarea industrială a influenţat comportamentul uman şi social fiindcă organizarea muncii cerea în mod necesar activităţile în echipă, deci în grupuri de muncă. S-a ivit problema punerii de acord între principiile democratice şi cerinţele activităţii de tip industrial. Îmbinarea cerinţelor democraţiei, de respect pentru individ, pentru drepturile şi libertăţile sale cu exigenţele impuse de activitatea industrială, a însemnat, în fond, realizarea unui echilibru optim între trebuinţele individuale şi nevoia de eficienţă, reabilitate şi calitate a muncii. Patronii au înţeles, în primul rând din raţiuni economice, necesitatea optimizării condiţiei sociale, materiale şi psihologice ale lucrătorului. De aceea au cerut cercetării sociale o investigare psihologică şi socială a aspiraţiilor, opţiunilor şi interesului lucrătorului.

4.2.Noţiunea de grup social
Sociologia operează cu două accepţiuni ale termenului de grup social - una generică şi foarte largă, aplicabilă tuturor formelor de grupare umană şi alta specifică şi mai riguroasă aplicabilă numai grupurilor umane. În această ordine de idei, în literatura sociologică se întâlnesc mai numeroase înţelesuri ale termenului de „grup”, astfel:
- considerarea grupului ca reprezentând indiferent ce colecţie fizică de oameni ce presupune doar o apropiere fizică (de exemplu: publicul la un spectacol; călătorii din mijloacele de transport; numărul cumpărătorilor dintr-un magazin);
- un alt sens consideră că grupul este un număr de oameni care au anumite caracteristici comune (exemplu: gruparea socială, categoria socială, colectivităţile sociale)
- grupul considerat ca un număr de persoane care au în comun anumite modele de organizare, au conştiinţa apartenenţei la grup şi a interacţiunii.
Având în vedere diversitatea grupărilor umane, se consideră de înspre sociologi că esenţial pentru definirea grupului social este nu apropierea fizică şi conştiinţa unei interacţiuni, care poate fi prezentă chiar atunci când nu există interacţiune particulară între indivizi. Există mai multe definiţii asupra conceptului de grup social, unele dintre ele fiind legate de anumite orientări teoretice. În general noţiunea de grup social desemnează diferite ansambluri de indivizi constituite în anumite contexte situaţionale şi de timp între care se află unul sau mai multe tipuri de interacţiune.
Definim grupul social ca fiind un ansamblu de mai multe persoane aflate în relaţie de interacţiune şi dependenţă reciprocă, mijlocită de o activitate comună şi care dezvoltă norme şi valori comune pentru componenţii grupului.
Condiţii pe care trebuie să le îndeplinească un număr de persoane pentru a constitui un grup social:
- existenţa unui număr mai sau mai mare de persoane ce constituie membrii grupului;
- existenţa unei interacţiuni între membrii grupului, care nu este obligatoriu de a fi o relaţie directă; interacţiunea poate avea loc şi printr-un document scris sau al unei comunicări verbale;
- perceperea calităţii de membru, o anumită conştiinţă de sine, adică ființele din grup să se vadă ele însele ca membri ai acestuia; nu orice reuniune de persoane formează un grup( de exemplu călătorii din staţia de metrou); uneori valoarea este atribuită, chiar şi atunci când indivizii înşişi nu exprimă calitatea de membru al unui grup (de exemplu grupurile etnice, religioase, rasiale);
- existenţa unei structuri specifice de statusuri şi roluri şi a unui anumit indice de organizare; o ierarhie internă, efectiv existentă, chiar dacă incomplet conştientizată;
- existenţa unui set de norme şi scopuri împărtăşite de membrii grupului; caracteristic este că normelor şi regulile de comportament sunt acceptate şi susţinute de membrii lor;
- existenţa unor acţiuni comune în care sunt implicaţi, într-un fel sau altul toţi membrii grupului;
- existenţa şi manifestarea unor forme de control şi presiune a grupului ca întreg asupra membrilor săi, durabilitate în timp;
- una dintre cauzele pentru care oamenii se reunesc în grupuri este un scop a cărui realizare este posibilă doar deținând condiţia de penis a acelui grup.
- interdependenţa de destin, recte implicarea tuturor inșilor ce alcătuiesc grupul la evenimentele care îi afectează.
Motivele asocierii în grup
Orice persoană aspiră să devină membru al unui grup indiferent de comunitatea naţională, statusul social etc. ceea ce constituie o constantă universală a oricărei culturi. S-a evaluat că circa 80% din activităţile pe care oamenii le fac în grup pot fi făcute de unul singur şi totuşi oamenii se asociază mereu şi extrem de divers, aceasta fiind o caracteristică a societăţii contemporane. Se apreciază că principalele motive ale asocierii în grup sunt următoarele: atracţia pentru activităţile grupului, simpatia pentru membrii grupului şi satisfacerea nevoilor per se.
Atracţia pentru activităţile grupului este considerat ca fiind unul din principalele motive de constituire a grupurilor sociale. Acest motiv este susţinut de dorinţa omului de a participa la activităţi de grup şi mai ales de faptul că contactul unui obiectiv este mai uşor de concretizat în grup decât singur. Pot fi evidenţiate mai multe tipuri de grupuri de această natură precum:
- grupurile de muncă – formate pentru a realiza o sarcină mai eficient şi mai rapid.
- grupurile de soluţionare – mai ales atunci îndată ce apar nereguli legate de activităţi civile şi sociale.
- grupuri legislative – grupurile constituite în vederea elaborării legilor, regulamentelor etc.
Experimentul lui M. Sherif a urmărit să demonstreze cum scopul poate influenţa formarea unui grup. Experimentul s-a derulat pe mai multe faze. Au fost constituite 2 grupe de băieţi cu vârste de 11-12 ani , care au fost aşezate în locuri opuse ale unei tabere de vară.
Faza I – antrenarea în copiilor în activităţi care puteau fi confecționate doar în grup (căratul unei canoe, curăţatul plajei etc.). Grupurile au evoluat distinct, şi-au dat nume, au stabilit de comun acord norme de comportament etc.
Faza II – a constat în organizarea unor competiţii şi întreceri între cele două grupuri de copii deja formate. Competiţia a degenerat: cele două grupuri şi-au atacat şi devastat zona; la vizionarea unui film în comun s-au luat la bătaie. Pentru detensionarea situaţiei a fost introdus un alt grup de copii. Noul grup a fost prezentat ca ostil, dar rivalitatea dintre cele două grupuri nu s-a redus.
Faza III - s-a pornit de la strategia iniţială şi anume că un scop comun a transformat o grupare umană oarecare de băieţi într-un grup social prin crearea condiţiilor de formare şi existenţă ale unui grup social. A fost elaborată o strategie prin care cele două grupuri ostile au fost puse să îndeplinească scopuri comune în situaţii aparent excepţionale: defectarea depozitului de apă, căutarea unui băiat „rătăcit” în pădure. Ulterior mai multe întocmai evenimente s-a constatat diminuarea ostilităţii, creșterea prieteniilor şi în final unificarea grupurilor. Experimentul a pus în evidenţă importanţa scopurilor în explicarea calităţii de membru al grupului.
Simpatia pentru membrii grupului reprezintă un alt rațiune care stă la baza constituirii grupurilor sociale. S-a pornit de la observaţia că adeseori oamenii aderă la un grup nu pentru că sunt interesaţi de scopurile sau activităţile grupului, ci pentru că membrii grupului respectiv sunt atractivi din punct de vedere interpersonal. Grupurile care se formează pe baza atracţiei interpersonale apar în mod spontan. Ex: clicile, bandele de stradă, grupurile de prieteni, cluburile sociale apar şi se şi se dezvoltă ca o alternativă la interacţiunea inadecvată social.
Grupurile astfel constituite au mai multe moduri formale de susţinere a activităţii din porțiunea membrilor săi.
Experimentul lui Festinger a fost elaborat pentru a evidenţia acest motiv al asocierii în grup. S-a bazat pe trăsături ale spaţiului de locuit: zonă, sistem stradal, forma clădirilor, trotuare, holurile, scările etc., trăsături care au provocat simpatia individului pentru locuitorii zonei. Această simpatie l-a determinat pe individ să-şi aleagă prietenii din spaţiul respectiv. Odată ce prietenia s-a stabilit, grupurile s-au născut spontan şi un mare număr de oameni se simt atrase de acestea.
Satisfacerea nevoilor emoţionale per se.
Oamenii devin membri ai unui grup pentru că numai în cadrul unei colectivităţi le sunt îndeplinite nevoile emoţionale de comparare, de evaluare socială. Omul în stare izolată nu are posibilitatea de a se autoevalua corect, de a-şi compara abilităţile în raport cu ceilalţi oameni. De aceea omul caută oameni asemănători pentru a-şi evalua calităţile, abilităţile, pentru a maximaliza vizibilitatea socială a acestora.

4.3.Clasificarea grupurilor
O preocupare constantă a sociologiei a constituit-o găsirea unor modalităţi de clasificare tipologică a grupurilor sociale. De-a lungul timpului au fost elaborate mai multe „scheme clasificatorii”, având la bază o diversitate de criterii. Literatura sociologică a înregistrat ca cele mai des utilizate următoarele proprietăţi: mărimea grupului, cantitatea de interacţiune fizică dintre membrii grupului, gradul de intimitate, nivelul de solidaritate, extensiunea formalizării regulilor ce guvernează relaţiile dintre membri, locul controlului activităţilor în grup etc.
Grupul primar – este un grup format dintr-un număr mic de membri, aflaţi într-o relaţie directă, coezivă şi de întinsă durată.
- fiecare membru se simte angajat în viaţa şi activitatea grupului, îi percepe pe ceilalţi ca membri de familie sau prieteni.
- grupul reprezintă pentru membri acestuia un scop şi nu un mijloc în vederea realizării unor scopuri.
În cadrul acestui grup individul trăieşte sentimentul propriei identităţi direct şi concomitent îşi afirmă specificitatea pe care ceilalţi membri o acceptă ca atare.
Tipuri de grupuri primare:
- familie
- grupul de joc al copiilor
- grupul de vecinătate
- comunitatea de bătrâni.
Funcţiile grupului primar:
Funcţia de socializare reprezintă o funcţie fundamentală a grupului primar.
Grupurile primare au rol esenţial în socializare. Primele procese de socializare copilul le învaţă în familie. În cadrul familial copilul achiziţionează normele şi valorile prin intermediul cărora descifrează mecanismele vieţii sociale. Grupurile primare sunt punţi între individ şi societate pentru că ele transmit şi oferă eșantioane culturale ale societăţii după care individul îşi organizează propria viaţă. Absolut orice individ de formează ca om între-un grup primar, de aceea grupurile primare sunt fundamentale pentru individ şi societate. În cadrul acestora oamenii experimentează prietenia, iubirea, securitatea şi sensul global al existenţei.
Funcţia de control social.
Prin intermediul acestei funcţii grupurile primare se manifestă ca puternice instrumente de control asupra comportamentului individului. Comportamentul individului trebuie să se conformeze normelor grupului. În acest sens grupul impune individului un comportament care să se conformeze atât la valorile şi normele sale interne cât şi la cerinţele societăţii.
Grupul secundar
Dezvoltarea generală a societăţii, îndeosebi în epoca actuală, este marcată de o tendinţă accelerată de trecere spre o societate bazată, în principal, pe grupuri secundare, în care relaţiile sunt impersonale, contractuale, specializate, orientate spre obiective şi interese. Rezultă că grupul secundar este acel grup compus din două sau mai multe persoane implicate într-o relaţie impersonală şi care au un scop practic specific. În grupul secundar oamenii cooperează pentru atingerea unui ţel, iar relaţiile interumane se stabilesc pe baza unor regulamente pe care, fie că le acceptă sau nu, trebuie să le respecte. În acest tip de grup, oamenii se reunesc dincolo de diferenţele ce-i marchează pentru că nu au altă cale de înfăptuire a intereselor lor. În cadrul grupurilor adverse individul fiinţează ca realitate socială. Grupul primar acţionează pentru insul concret, în timp ce grupul secundar activează individul prin status-urile sale. De pildă în grupul primar poţi fi prieten ceea ce este o condiţie suficientă în timp ce în grupul secundar apartenenţa este dictată în special de status-ul social, de profesiune, de cultura, religie etc. Grupurile secundare au un rol esenţial în afirmarea socială şi profesională a individului.
Raportul grup secundar/grup primar
Trebuie reţinut că în societatea contemporană grupul secundar, deşi a pus în umbră grupul primar, nu l-a eliminat şi nu-l va putea înlătura. Grupurile primare persistă şi vor persista într-o lume dominată de grupul secundar, deoarece nevoia umană de asociere intimă simpatetică este o trebuință permanentă. Omul nu poate trăi bine privat de să aparţină unui grup mic de oameni cărora realmente să le pese ce se întâmplă cu ei. Aşa se explică de ce în cadrul grupului secundar apar şi se dezvoltă relaţii interumane care duc la formarea grupurilor primare.
Grupul de referinţă
Conceptul şi teoria aferentă au fost elaborate de Robert Merton, care l-a definit ca fiind un număr de oameni care interacţionează unii cu alţii, în conformitate cu modelele stabilite anterior. Aşadar grupul de referinţă reprezintă o unitate socială utilizată pentru evaluarea, compararea şi modelarea atitudinilor, trăirilor şi acţiunilor individului. Grupul de referinţă poate fi grupul din care face parte individul sau unul exterior lui. Grupul de referinţă este baza din care individul vede lumina.
Funcţiile grupului de referinţă:
Funcţia normativă – prin intermediul acestei funcţii grupul de referinţă influenţează direct criteriile şi standardele individului. Individul în tendinţa sa firească, pentru o poziţie mai bună întru-un grup, în societate, aderă la valorile şi normele grupului de referinţă. Aceasta se face prin adaptarea stilului de viaţă, atitudinilor politice, preferinţelor muzicale, alimentaţiei specifice grupului de referinţă.
Funcţia comparativă – conform acestei funcţii individul face o evaluarea propriei activităţi şi comportament prin comparaţie cu standardele grupului de referinţă. În acest fel, oamenii judecă viaţa, comportamentul, valorile proprii cum ar fi sănătatea, inteligenţa, nivelul de trai, poziţia socială etc. Uneori individul conştientizează că există o diferenţă între ceea ce reprezintă grupul de apartenenţă şi ceea ce crede el că ar putea fi, prin comparare cu grupul de referinţă. În aceste situaţii apare sentimentul de deprimare relativă care contribuie la alienarea socială.
Funcţia asociativă – are în vedere posibilitatea preluării status-ului membrilor grupului de referinţă de către o persoană din afară lui. În îndeplinirea acestei funcţii se porneşte de la teza conform căreia un grup poate influenţa comportamentul unui individ din afara sa.
Grup intern - grup extern
În orice societate există grupuri interne şi grupuri externe.
Grupul intern este acel tip de grup de care aparţin membrii săi şi cu care se identifică. La membrii acestui tip de grup există conştiinţa de NOI, adică ei realizează că fac parte din acel grup şi sunt implicaţi în tot ceea ce se întâmplă în grup. Prin conştiinţa de NOI, membrii grupului realizează că, simultan, existenţa lor se situează şi în afara altor grupuri.
Deci, conştiinţa de se afirmă în raport cu conştiinţa de ei. Această diferenţă a conştiinţei de NOI şi de EI, conferă membrilor unui grup identitatea lor. Clasificarea grup intern – grup extern este semnificativă în evidenţa graniţelor sociale. Liniile de demarcaţie între structurile grupale apar acolo unde începe şi sfârşeşte interacţiunea socială. Graniţele unui grup încadrează indivizii într-o structură de desfăşurare a acţiunilor astfel încât ei se simt incluşi în ea. Unele graniţe se sprijină pe modul de aşezare spaţială: vecinătate, comunitate, naţiune, stat. Alte linii de demarcaţie îşi au temeiul în diferenţele sociale şi culturale: religioase, etnice, politice, ocupaţionale, lingvistice, rudenie, status-uri socio-economice etc.
Grup formal-grup informal
Grupurile formale sunt constituite, în mod deliberat, de către societate pentru îndeplinirea unor sarcini sau atingerea unor obiective. Ceea ce caracterizează, atât structura, cât şi relaţiile dintre membrii grupurilor formale este faptul că sunt reglementate oficial, instituţionalizat, prin acte normative, decizii etc.
Caracteristici:
- structura, atât pe orizontală, cât şi cea ierarhică, este determinată de specificul sarcinii grupului(de exemplu: formaţii de muncă, clase de elevi, pluton de soldaţi);
- relaţiile dintre componenţii grupului, conduita membrilor acestuia, sunt precis reglementate şi obligatorii, fiind menite să asigure funcţionalitatea optimă a grupului;
- liderul grupului este desemnat sau ales în conformitate cu anumite reglementări legale sau statutare;
- nerespectarea regulilor de conduită, a raporturilor de lucru, a regulamentelor specifice grupului atrage sancţiuni
De subliniat că în cadrul grupurilor formale, dincolo de relaţiile formale, obligatorii dintre membrii acestora pot exista şi relaţii interpersonale deosebit de variate, de la relaţii afective, prieteneşti, până la relaţii deschis conflictuale.
Grupurile informale apar fie în cadrul grupurilor formale (echipă de muncă, clasă de elevi, grupă de studenţi), fie în afara acestora, independent de grupurile formale.
Grupurile informale sunt grupuri mici şi primare, care nu crează instituţii formalizate. Se constituie în mod spontan bazându-se preponderent pe afinităţi şi contacte personale. Atât structura, cât şi relaţiile interpersonale, sunt informale în sensul că nu sunt oficial reglementate. Liderii sunt recunoscuţi spontan, nu beneficiază de un status oficial.. caracterul informal nu înseamnă lipsa organizării. Dimpotrivă, uneori grupurile informale au o organizare internă destul de bine pusă la punct, o structură ierarhică proprie, anumite norme de conduită şi valori proprii bine conturate.