PPS.MyForum.ro :: TEMA IX : GRUPURILE DE VÂRSTĂ DIN SOCIETATE pe pps.myforum.ro

Marya · Administrator

9.1.Conceptul de vârstă socială
Vârsta caracterizează orice persoană, îi arată evoluţia în timp şi exprimă ciclul de viaţă la care a ajuns. Prin existenţa sa culturală omul şi-a realizat condiţii conceptuale, elemente şi organizatorice care au dus la prolongația vieţii. Dar condiţiile culturale care au prelungit viaţa au impus în același timp şi anumite cerinţe de ordin fizic, psihic şi intelectual conforme fiecărei stadiu de vârstă. Vârsta are o accepţie biologică şi o accepţie socială. Accepţia biologică exprimă numărul de ani pe care îl are omul, fiind un criteriu prin care societatea îl identifică. Accepţia socială a vârstei arată statusurile şi rolurile sociale exercitate de o persoană în funcţie de numărul de ani pe care îl are. Rezultă că vârsta influenţează evoluţia individuală, participarea la viaţa socială, determină structurile, distribuirea de roluri şi statusuri sociale, consumul, structura şi mărimile familiei, dinamica căsătoriilor, modul de organizare a producţiei etc. Întrucât fiecare vârstă are un anumit potenţial-copiii de a învăţa, adulţii de a munci şi procrea, iar bătrânii de a sfătui şi ajuta, înseamnă că societatea emite anumite cerinţe care determină pe indivizii grupelor să joace anumite roluri. În acest fel vârstele biologice au dobândit semnificaţii sociale şi au transformat vârste sociale.
Vârsta socială se referă la plasarea individului în structuri sociale în funcţie de fiecare etapă a ciclului de viaţă, iar timpul biologic este adăugat acesteia.
Vârsta, în general, este un interval de timp prin care fiecare se localizează pe sine şi este localizat de ceilalţi în societate. Sociologul american James W. Vander Zanden aprecia că „vârsta constituie o mărime critică prin care noi înşine ne stabilim poziţia şi, la rândul lor, ceilalţi ne stabilesc poziţia în cadrul societăţii.” În acest fel indivizii îşi ordonează şi reglează viaţa şi totodată se creează premisele ordonării şi reglării sociale. Rezultă că vârsta socială serveşte drept reper în ordonarea vieţii personale şi a celei sociale. Ea îngăduie individului să se orienteze cu privire la ce şi unde este în varietatea structurilor sociale: familie, şcoală, loc de muncă, instituţii sociale şi politice, biserică etc.
Vârsta este un factor cheie la întrebarea: cine sunt? Din practica fiecărui stadiu de vârstă rezultă norme specifice stadiului respectiv, care stabilesc atât aşteptările societăţii privind modul cum trebuie să se comporte faţă e ea, cât şi aşteptările individului privind modul în care societatea trebuie să se comporte faţă de el. Normele de vârstă reprezintă un set de reguli de comportament acceptate de societate ca fiind specifice pentru fiecare vârstă. Ele prevăd ceea ce este adecvat sau nu este adecvat din punct de vedere social pentru un anume interval de vârstă. Ca urmare , unele ocazii importante din viaţa omului sunt legiferate precum: intrarea la şcoală, căsătoria, votul, integrarea în muncă etc. Deşi individul îşi însuşeşte normele fiecărui stadiu de vârstă încă din stadiile anterioare, totuşi ca individul să respecte cât mai fidel normele, iar societatea cât mai exigent , s-au instituit ritualurile de trecere, precum confirmarea catolică sau majoratul laic, evenimente publice prin care individul şi societatea conştientizează şi recunosc atât obligaţiile proprii, cât şi drepturile reciproce, specifice vârstei respective.
Vârsta socială acţionează şi constituie un fel de ceas social care stabileşte şi anunţă momentele optime pentru realizarea etapelor şi obiectivelor fundamentale ale vieţii, ca de exemplu şcoala, munca, căsătoria, procrearea, retragerea, pregătirea pentru moarte. Ceasul social este dat de modul cultural al fiecărei societăţi, el funcţionează ca un orar cultural prin care se defineşte cea mai bună vârstă pentru bărbat sau femeie privind terminarea şcolii, cariera, căsătoria, naştera copiilor, pensionara, satutul de bunic etc. Fiecare individ tinde să-şi alinieze ceasul său individual cu ceasul social. Oamenii descoperă că sunt în avans sau în întârziere cu privire la evenimente familiale sau ocupaţionale majore în raport cu ceasul social şi reacţionează pe urmă caz. În copilărie şi adolescenţă se manifestă tendinţa de a accelera ceasul social. Un comportament opus îl au oamenii adulţi în încercarea de a întinde tinereţea. Se consideră că oamenii parcurg de-a lungul vieţii mai numeroase stadii de dezvoltare.
Stadiul de dezvoltare reprezintă o fază din evoluţia individului în care el dispune de un set de disponibilităţi deosebite calitativ de cele manifestate în alte faze de evoluţie. Stadiile au un caracter universal şi fiecare ins trece în mod obligatoriu prin ele. Asupra numărului de stadii de creștere pe care le parcurge un individ de-a lungul vieţii precum şi al criteriilor care stau la baza clasificării lor au fost elaborate diverse doctrine.
Astfel Arnold Gesel determină stadiile de dezvoltare după criteriul maturităţii, Sigmund Freud mai târziu cel al dezvoltării psihosexuale, Erik Erikson după dezvoltarea cognitivă, Lawrence Kohlberg după expansiunea morală, Jean Piaget după dezvoltarea afectiv-cognitivă. Toate aceste doctrine pornesc de la premisa că absolut orice individ parcurge de-a lungul vieţii mai multe etape, iar fiecăreia dintre astea îi corespunde un anumit interval de timp.
Erik Erikson susţine că individul cunoaşte în evoluţia sa 8 stadii de dezvoltare: pruncia, copilăria timpurie, perioada de la 4-5 ani, perioada de la 6 ani la manifestarea pubertăţii, adolescenţa, prematuritatea, perioada adultă, bătrâneţea. El afirmă că omul se transformă de la un stadiul de dezvoltare la altul printr-un proces de generativitate, adică procesul prin care individul se orientează, se construieşte pentru etapa următoare. Din această perspectivă individul apare ca o fiinţă care procreează, realizează şi creează. În plan sociologic această teorie reprezintă un mod de explicare a mecanismelor prin care individul comunică şi se integrează în societatea în fiecare stadiu de dezvoltare.
Lawrence Kohlberg concepe creșterea individului în funcţie de evoluţia judecăţilor sale morale, în cadrul căreia se disting trei niveluri: nivelul preconvenţional, nivelul convenţional şi nivelul postconvenţional.
În cadrul nivelului preconvenţional interpretarea noţiunilor de bine şi de rău se face prin raportarea la forţa fizică a autorităţii sau a pedepsei/recompensei. La nivelul convenţional conformarea copilului se face în funcţie de aşteptările familiei, a grupului sau a societăţii datorită conştientizării de către aceasta a necesităţii ordinii sociale şi a implicării active în susţinerea ei. Nivelul postconvenţional reprezintă faza maturităţii individului când acesta defineşte valorile şi principiile morale validate social şi pe care le aplică independent de indiferent ce altă influenţă.

9.2. Ciclurile de viaţă
Copilăria reprezintă intervalul de vârstă de la 0 la 14 ani, în care are loc creşterea fizică şi intelectuală. Acest concept a fost creat în epoca modernă. În alte epoci istoric noţiunea de copil era necunoscută, spre exemplu în Evul mediu, copilul era asemuit cu un adult în ceea ce privea evoluţia sa. De-a lungul acestei perioade fiinţează mai multe faze ale copilăriei, precum: perioada nou-născutului, copilul mic, copilăria mijlocie 6-12 ani, pubertatea (13-14 ani). Studiile au relevat că al naştere copilul are cel puţin 27 de reflexe, care sunt sisteme de comportament ce urmează a fi activate. Sociologic, copilăria este semnificativă prin relaţiile copilului cu părinţii, cu ceilalţi copii, raporturile cu adulţii. Raporturile părinţi-copii se diferenţiază în funcţie de tipul de autoritate impus de părinţi, fiinţând mai multe variabile precum: iubire/autonomie; iubire/control; părinţi ostili/copil autonom; părinţi ostili/înalt control asupra comportamentului copilului.
La vârsta copilăriei se formează rolurile specifice fiecărui sex. Educarea copiilor în raport de apartenenţa la sex şi conştientizarea rolurilor specifice fiecărui sex sunt puternic impregnate de influenţa modelelor tradiţionale prezente în toate instanţele de socializare. Valorile masculinităţii şi cele ale feminităţii sunt internalizate ca valori paralele sau în termeni superior-inferior, ceea ce elaborează premisele discriminării de sex chiar din propria familie.. împreună de părinţi un rol esenţial în progresul socială a copiilor îl are grupul de aceiaşi vârstă. Copiii interacţionează unii cu alţii din al doilea an de viaţă, moment în care se naşte personalitatea, iar prin intermediul interacţiunii apar sentimentele de prietenie când se instituie legăturile emoţionale. O modalitate fundamentală de socializare şi e dezvoltare a relaţiilor sociale o reprezintă jocul, care favorizează creativitatea, inteligenţe, flexibilitatea în interacţiunea cu ceilalţi, motivaţia intrinsecă, deschiderea înspre lumea exterioară
Copilăria mijlocie de la 6 la 12 ani se caracterizează prin creşterea biologică, fizică şi intelectuală. În ţările dezvoltate constituie cel mai sănătos segment din populaţia ţării. În ultimii ani în România s-au constatat serioase deficienţe de nutriţie pentru această vârstă. La ceastă vârstă copiii sunt cooperanţi, dar şi competitivi. Rolul grupului de aceiaşi vârstă creşte faţă de perioada anterioară. Tipul liber devine mai complex, copilul fiind preocupat de activităţi sportive, se implică în activităţi casnice, manifestă un mare interes pentru cunoaştere. Perioada pubertăţii sau a copilăriei mari este adânc marcată de modificările fiziologice din organism, fiind o etapă de tranziţie către adolescenţă. Caracteristic pentru vârstă este căutarea propriei identităţi, recurgerea la modele, puternicul conformism faţă de grupul de aceiaşi vârstă, apariţia primelor forme de devianţă.
Adolescenţa este perioada de vârstă cuprinsă între 14 şi 18 ani, care inițiază cu pubertatea şi se sfârşeşte cu intrarea în lumea adultă. Fizic, individul la această vârstă cunoaşte o dezvoltare accelerată, fetele evoluând mai rapid decât băieţii. Psihologic, adolescentul se caracterizează printr-o bogată imaginaţie, prin creşterea puterii de judecată, dar printr-o memorie mai deficitară. În acelaşi timp dezvoltă interese şi abilităţi unice fără a avea tenacitatea şi puterea de a finaliza o acţiune. Emoţional, adolescenţii sunt foarte sensibili, pot fi uşor răniţi şi trăind cu intensitate asemenea atitudini faţă de ei. Social, adolescenţii se caracterizează afirmarea identităţii în raport cu societatea în totalitatea ei. Din această cauză apar dificultăți specifice adolescenţei: tensiunea dintre adolescent şi societate, câştigarea independenţei faţă de părinţi, alegerea carierei şi a stilului de viaţă, viaţa sexuală. Adolescenţa este marilor experienţe şi experimente cruciale, iniţiate şi trăite pentru prima oară. Relaţiile adolescentului cu părinţii au particularităţi specifice perioadei datorate dorinţei de manifestare cât mai autonomă, dezvoltării spiritului critic faţă de părinţi, afirmarea culturii proprii adolescenţilor, influenţei grupului de aceiaşi vârstă etc.
Grupul de vârstă este foarte important pentru adolescent, întrucât reprezintă cadrul în care acesta se testează pe el însuşi prin asumarea sau impunerea celorlalţi a unei varietăţi de roluri. Evoluția grupurilor în adolescenţă cunoaşte câteva faze distincte şi anume:
- faza propriei izolări.
- faza apropierii grupurilor.
- faza clicilor heterosexuale.
- faza legăturilor dintre grup şi colectivitate.
- faza apropierilor heterosexuale.
Delicvenţa juvenilă constituie una dintre problemele specifice ale perioadei adolescentine, a cărei pondere în infracţionalitatea generală din România a crescut, în mod semnificativ, din anii 1990. Esenţial în abordarea acestei probleme deosebit de importante o reprezintă cunoaşterea atât a motivaţiilor, cât şi a contextelor care au stat la baza actelor antisociale.
Tinereţea este perioada cuprinsă între 19-25 de ani, şi marchează trecerea de la momentul critic al adolescenţei la tinereţe printr-un proces contradictoriu. Fizic la această vârstă indivizii sunt maturizaţi. Creşterea şi stările emoţionale s-au stabilizat, dovedesc tărie şi multă energie, iar tăria mintală este la nivelul maxim de înţelegere şi productivitate intelectuală. Din aceste motive studiile universitare, care cer pregătire performantă într-un domeniu strict specializat, se desfăşoară în perioada tinereţii. Tinerii oferă atenţie viitorului lor într-un mod concret şi lucid, decid asupra carierei şi a orientărilor sale sociale. Din punct de vedere social, manifestă interes pentru relaţii în cuplu heterosexual, aceasta fiind o modalitate de cunoaştere a viitorului coleg de viaţă. Relaţiile cu familia cunosc modificări importante. Acestea se caracterizează prin cooperare, comunicare, sprijin reciproc, afecţiune şi au la baza lor acceptarea de către părinţi a autonomiei tânărului. Tinerii manifestă multă independenţă şi ţin să li se recunoască această autonomie. Dorinţa de libertate este asociată cu aspiraţia spre siguranţa lor personală.
Vârsta adultă se înscrie în intervalul de timp cuprins între 26-65 de ani. Această vârstă nu cunoaşte procese de creştere şi se caracterizează prin stabilitate emoţională, fizică şi intelectuală. Adultul se remarcă prin maturitate, prin posibilitatea de a decide solitar asupra sa şi asupra lumii în care trăieşte. El este o persoană liberă de a lua decizi şi a-şi asuma responsabilităţi. Din această cauză adultul poartă răspunderea pentru creşterea şi îngrijirea generaţiilor noi şi asigurarea condiţiilor de viaţă generaţiilor vârstnice. Cea mai mare parte a vieţii unui adult este consacrată muncii. În ceea ce priveşte relaţiile sociale se poate afirma că structura formală a societăţii este „creaţia” adulţilor, întrucât toate deciziile din întreaga viaţă socială aparţin adulţilor. Conflictele sociale sunt generate, în principal, de adulţi, însăşi direcţiile evoluţiei societăţii sunt trasate de către aceştia. În mod firesc, nemulţumirile celorlalte grupuri de vârstă se îndreaptă tot către adulţi, întrucât aceştia deţin toate pârghiile de vigoare din societate. Caracteristic vieţii adulte este tipul de relaţii familiale, pentru că adultul este preocupat de familia sa proprie. Familia începe cu un cuplu şi apoi se măreşte cu noi membri, creând noi roluri şi multiplicând numărul relaţiilor interpersonale. Familia se stabilizează pentru o perioadă, după care pornește să se restrângă până când ultimul copil părăseşte casa părintească. Familia vârstnică ajunge din nou la viaţa de cuplu.
Bătrâneţea reprezintă perioada din viaţa individului de ulterior 65 de ani. Limitele acestei perioade diferă de la o societate la alta, dar se acceptă că în jurul vârstei de 65 de ani omul cunoaşte procese accelerate de îmbătrânire. În societăţile tradiţionale, bătrânii se bucurau de prestigiu, ei fiind persoanele cu cel mai înalt statut. Sfatul bătrânilor, întâlnit şi în societatea românească, era un simbol al capacităţii de a gândi, de a dărui soluţii pe baza experienţei şi a calificării obţinute de-a lungul viaţii. În societăţile contemporane, bătrânii sunt consideraţii o problemă socială, fapt ce demonstrează o puternică modificare de mentalitate şi atitudine faţă de aceştia.