| Marya |
| Administrator |
 |
| |
| Data inscrierii: 20/Iun/2008 |
| Mesaje: 1104 |
| Localitate: Constanta |
|
|
|
 |
|
 |
|
6.1.Conceptul de organizaţie.
Analiza grupurilor sociale, a structurilor sociale a arătat că societatea fiinţează şi prin modul diferit în care sunt organizate relaţiile dintre oameni, raporturile dintre instituţii şi legăturile dintre oameni şi instituţii. La baza acţiunii sociale stă raţionalitatea actelor umane, ca concluzie al scopurilor urmărite. Spre deosebire de colectivităţile animale în care relaţiile dintre indivizi sunt doar naturale, determinate de nevoile de hrană, apărare şi reproducere, în colectivităţile umane relaţiile dintre indivizi sau grupuri de indivizi sunt raporturi de cooperare animate de interese şi trebuinţe complexe stabilite raţional.
Cooperarea caracterizează viaţa umană încă din cele mai vechi timpuri. A coopera înseamnă a constitui în mod conştient un ansamblu uman în vederea realizării unor scopuri bine determinate. Realizarea scopurilor se obţine prin interacţiunea dintre membrii ansamblului social respectiv. Efortul oamenilor în muncă reprezintă o trăsătură universală a societăţii omeneşti în timp şi spaţiu. Nici o acţiune socială nu se poate realiza excluzând o formă de cooperare. Din acest punct de vedere putem susţine că a scrie istoria omenirii este sinonim cu a scrie istoria cooperării. Evoluţia istorică a cooperării a evidenţiat un fapt fundamental: pe măsură ce societatea a evoluat, procesul de cooperare a înregistrat o tendinţă continuă spre instituţionalizare şi formalizare.
Pretutindeni în viaţa socială găsim sisteme de activitate, ansambluri concret organizate, în interiorul cărora agenţii acţiunii (adică indivizi sau grupurile de indivizi) colaborează, depun o activitate socialmente vitală pentru realizarea unor anumitor scopuri.
Aceste ansambluri voit constituite, denumite generic organizaţii se deosebesc de grupurile sociale prin (dimensiunile) caracteristicile lor formalizate (oficiale) şi zdravăn ierarhizate care garantează cooperarea şi coordonarea indivizilor din compunerea lor.
Apariţia organizaţiilor în societatea omenească semnifică faptul că avem de-a face cu un model stabil de cooperare interumană, construit deliberat pe un sistem de norme şi reguli care obligă indivizii să desfăşoare anumite conduite.
Organizaţiile îşi desfăşoară activitatea în temeiul acestor norme, principii, statute, prin intermediul lor reglementează relaţiile dintre membrii lor şi numai în acest mod pot realiza ordinea şi stabilitatea socială. O trăsătură esenţială a societăţii moderne o constituie proliferarea variatelor tipuri de organizaţii şi sporirea rolului lor în viaţa omului. Omul se naşte, trăieşte, se formează şi munceşte în organizaţii concrete.
Anitai Etzioni scria:”... noi ne naştem în organizaţii, suntem educaţi în organizaţii şi cei mai mulţi dintre noi îşi petrec viaţa muncind pentru organizaţii. Într-o mare parte a timpului ei liber, mulțimea se distrează sau se roagă tot în organizaţii. Cei mai mulţi mor în serviciul unei organizaţii, iar când soseşte clipa înmormântării, cea mai mare dintre organizaţii – statul – trebuie să îşi dea oficial consimţământul”.
Societatea contemporană este „o societate organizaţională, iar omul de astăzi poate fi definit şi ca un „om organizaţional”.
Definirea conceptul de organizaţie de organizaţie este dificilă, întrucât un număr mare de economişti, sociologi, filozofi au analizat şi explicat conceptul din perspective diferite.
Talcott Parsons a definit organizaţia ca fiind o unitate socială concepută intenţionat pentru a urmări anumite ţeluri concrete.
Georges Lapassade scria că organizaţia este un ansamblu format din părţi care cooperează.
Tadeusz Katarbinski considera că organizaţia însemna punerea părţilor unui ansamblu în întocmai raporturi încât astea să coopereze eficace la succesul întregului.
Peter M. Blau a spus că o organizaţie se constituie atunci îndată ce sunt stabilite proceduri explicite pentru a coordona activităţile unui grup în interesul atingerii unor obiective specifice. Eforturile colective ale oamenilor ajung să fie organizate oficial (formal), fie pentru că toţi au interese comune, fie că un grup oferă stimuli celorlalţi ca să lucreze pentru interesul său. Dean J. Champion a prezentat foarte plastic această mare varietate a perspectivelor de abordare, apelând la o povestire a lui Tolstoi: „un şef indian a chemat câţiva orbi şi le-a cerut să descrie un elefant. Fiecare orb a atins o parte a corpului elefantului (ex: cap, coada, picior, corp etc.) şi ca urmare, fiecare a dat o altă interpretare a ceea ce înseamnă un elefant pentru el.” Într-un mod similar stau lucrurile în ceea ce priveşte elaborarea unei definiţii care să surprindă trăsăturile esenţiale ale organizaţiei acceptate de majoritatea abordărilor. Parcurgerea câtorva definiţii cu autoritate aflate în circulaţie, am propus-o nu dintr-o intenţionaliate eclectică, ci pentru a putea realiza o fotografie din care să extragem o formulare sintetică, care să surprindă trăsăturile definitorii ale conceptului de organizaţie, câteva elemente constant prezente în majoritatea abordărilor. Prin urmare definim conceptul de organizaţie astfel: organizaţia constituie un sistem deschis, coerent, dinamic, alcătuit dintr-un număr relativ mare de membri cu statute şi roluri relativ distincte, constituit intenţionat pentru a realiza eficient un scop definit, prin armonizarea resurselor umane şi materiale, în condiţiile existenţei unui ansamblu de valori şi norme şi a unor modalităţi de conducere.
Definiţia dată ilustrează că organizaţia reprezintă un tip de sistem aparte şi care are caracteristici ce decurg din specificul sistemelor sociale organizate.
Organizaţia, ca sistem social, este un sistem deschis, adaptiv, componentă a unor sisteme mai mari cu care are legături armonizate prin diferite procese, conținând totodată un grad propriu de autonomie, o funcţionare de sine stătătoare. Organizaţia poate fi înţeleasă numai ca sistem deschis, ale cărui procese interne se afla în inter-relaţie cu mediul. Organizaţia, ca sistem complet închis, probabil nu va exista niciodată, căci componentele sale sunt întotdeauna influenţate de forţe din afara sistemului.
Caracteristicile ale organizaţiei:
- constituie un sistem relativ stabil, cu capacitate de autoreglare şi auto-organizare. Ca sistem autoreglabil, organizaţia acţionează în concordanţă cu ansamblul propriu de valori şi norme şi se autoreglează prin intermediul acţiunii umane care conține de libertatea de a alege căile şi mijlocele de acţiune. Auto-organizarea exprimă posibilitatea organizaţiei de a reface echilibrul componentelor sale, în raport cu perturbaţiile ivite.
- dispune de o structură şi relaţii formale. Acestea reglementează mecanismele conducerii şi verigile funcţionale şi induc o anumită rigiditate, care obligă pe individ să ocupe o anumită poziţie, să aibă un status oficial şi să joace unul sau mai numeroase roluri de eficienţă şi competenţă. Dinamismul şi complexitatea procesului de funcţionare a unei organizaţii duce la apariţia unor relaţii care reflectă interacţiuni ce nu sunt închise în reglementările oficiale, denumite elemente informale. Elementele informale se dezvoltă şi funcţionează pe suportul organizaţiei formale şi în interiorul ei.
- implică în mod necesar exercitarea actului de conducere. Conducerea are un rol esenţial în organizarea, funcţionarea şi perfecţionarea sistemului. A conduce presupune previziune, organizare, comandă, coordonare şi control.
- presupune existenţa comportamentului colectiv. Comportamentul colectiv al unei organizaţii este rezultatul acţiunii membrilor săi, a relaţiilor dintre ei, dintre ei şi factorii de control şi de putere. Elementul central al comportamentului colectiv al organizaţiei îl reprezintă climatul. Modul în care membrii organizaţiei percep climatul duce la formarea imaginii acesteia despre organizaţie. Organizaţiile pot fi percepute ca:
- dinamice/lipsite de dinamism
- „umane”/„reci” sau „dure”.
Felul în care sunt trataţi oamenii în organizaţie, locul ocupat în ierarhia organizaţională, practicile de control şi de impunere a normelor şi regulilor, sistemul de comunicare, coeziunea grupului, loialitatea faţă de organizaţie, imaginea despre mediul de care aparţine organizaţia sunt coordonate ale climatului din organizaţie.
- existenţa unui ansamblu de norme care fixează fiecărui individ norme şi direcţii de acţiune, o anumită intensitate a acţiunii. Norma este o regulă, un model de comportare care se impune prin uz, tradiţie, consens sau autoritate. Autoritatea este cea care impune şi menţine normativitatea în cadrul organizaţiei şi ea reprezintă puterea unei persoane sau a unui grup, în virtutea rolului sau poziţiei din cadrul organizaţiei. În organizaţie se manifestă, de regulă, o presiune pentru asigurarea normativităţii, fapt ce presupune respingerea devianţelor, a membrilor care nu adoptă valorile, normele, scopurile propuse. Un rol important îl are aici motivaţia. O motivaţie intensă reduce devianţa membrilor organizaţiei. Echilibrul organizaţiei, ca sistem, depinde de comportarea conformă a membrilor săi.
Analiză succintă a unor elemente care influenţezaă climatul organizaţional
Coeziunea organizaţiei- are un rol major în atingerea scopurilor fiindcă prin intermediul acesteia sunt asigurate condiţiile de participare a indivizilor la efortul comun. Coeziunea este influenţată de o serie de factori precum: dimensiunea organizaţiei; modul de organizare ; capacitatea organizaţiei de a satisface nevoile membrilor săi; scopurile organizaţiei. În privinţa scopurilor organizaţiei se are în vedere următoarele trei aspecte:
- claritatea scopurilor;
- pertinenţa scopurilor –să fie bine alese;
- acceptarea scopurilor de înspre membrii organizaţiei.
Acordul membrilor faţă de aceste aspecte semnifică de fapt forţa de atracţie, coeziunea organizaţiei. Dezacordul conduce la respingere şi când el devine dominant se ajunge la dispersie.
Comunicarea este un factor de primă mărime pentru că organizarea socială este imposibilă minus aceasta. Pentru organizaţie, comunicarea este importantă din punct de vedere al reţelelor de comunicare şi a vitezei cu care circulă informaţiile în cadrul său.
Reţelele de comunicare sunt:
- reţele formale, oficiale: circulare, rapoarte, note de serviciu.
- reţele informale.
Circulaţia informaţiilor poate fi: în lanţ, în stea, în cerc. Circulaţia în stea favorizează randamentul, dar generează dispoziția de frustrare. Circulaţia în cerc răspunde sentimentelor membrilor, dar duce la pierdere de timp. Într-o organizaţie, circuitul informaţional, pentru a fi eficient şi controlabil, trebuie să parcurgă traiectorii verticale şi orizontale. Informaţia trebuie să fie exactă, concisă, concretă, oportună, sistematizată, utilă, reînoită şi furnizată permanent.
Stilul de conducere are o contribuţie semnificativă la construirea climatului organizaţiei. Stilul este, de regulă, imitat pe linia descendentă a ierarhiei. Stilul de conducere poate tensiona sau detensiona relaţiile din interiorul organizaţiei. Stilul de conducere poate stimula sau nu participarea indivizilor la scopurile organizaţiei. Stilul directiv, autoritar, amplificat de ierarhia organizaţiei, creează rigiditate, controlul excesiv, supunere, dependenţă şi se declanşează fenomene precum absenteismul, stări conflictuale, agresiune, frustrare etc. Stilul participativ, democratic ajută la îmbunătăţirea performanţelor organizaţiei, stimulează energiile creatoare ale membrilor acesteia.
6.2.Clasificarea organizaţiilor
Este o problemă dificilă pentru că în literatura de specialitate nu se află unanimitate asupra criteriilor de clasificare a organizaţiilor. J. Hall, R. Hass şi N. Johnson într-un studiu intitulat „Toward an Empirically Derved Taxonomy of Organizations” publicat în „Studie son Behavior in Organizations” au prezentat o listă cu 32 de criterii care pot sta la baza clasificării organizaţiilor. Un alt sociolog E.C. Hughes a identificat cinci tipuri de organizaţii caracteristice societăţii contemporane, întrebuințând drept criteriu de referinţă scopul general al fiecăruia:
- asociaţii voluntare - în care a inclus diverse asociaţii, cluburi, biserica catolică etc.
- organizaţii militare - armata naţională, academiile militare
- organizaţii filantropice- universităţi, spitale, institute de cercetare
- organizaţii tip corporaţii: IBM, Ford, General Motors
- organizaţii de afaceri familiare: Mafia, micile afaceri de familie.
Peter M. Blau şi A. Scott au fabricat o clasificare o organizaţiilor după principiul: „cine beneficiază de activitatea organizaţională specifică” şi au propus următoarele patru modele de organizaţie:
- organizaţie cu beneficiu mutual – al cărei primi beneficiari sunt membrii şi cei înscrişi şi care deţin un rang. Ex: partidele politice, sindicatele, organizaţiile veteranilor;
- organizaţiile de afaceri – au ca prim beneficiar proprietarii şi managerii. Cuprind firmele industriale, bănci, companiile de asigurare, magazinele;
- organizaţii care organizează servicii – au ca prim beneficiar clienţii. Includ în acest caz agenţiile de plasare a forţei de muncă, de turism, spitalele, şcolile, societăţile de ajutor;
- organizaţiile publice de care beneficiază marele public şi aici sunt incluse: serviciile militare, poliţia, pompierii, magistratura etc.
W. M. Evan a propus drept criteriu de clasificare a organizaţiilor ulterior numărul de niveluri existente în interiorul lor:
Organizaţiile se clasifică în:
- „organizaţii scunde” – cu un număr mic de niveluri intermediare între veriga de bază şi conducere.
- „organizaţii înalte cu un număr mare de nivele intermediare.
Repercusiuni – un număr mare de niveluri determină mărirea numărului de subordonaţi şi de şefi şi are implicaţii asupra comunicării în organizaţie.
Amitai Etzioni a concretizat o clasificare a organizaţiilor pe baza comportamentului conformist. Conformismul este un element major de relaţionare între cei ce deţin puterea şi cei asupra cărora se exercită. Cei care au puterea pot exercita autoritate asupra subordonaţilor prin coerciţie, recompensă şi mijloace normative rezultând trei soiuri de putere:
- tărie coercitivă, vigoare renumerativă, putere normativă. Mai târziu tipul de putere, organizaţiile se împart în:
organizaţii coercitive – lagăre de concentrare, închisori, ospicii, lagăre de prizonieri.
organizaţii utilitare – întreprinderi industriale, institute de cercetări, uniuni de afaceri.
Organizaţii normative – organizaţii religioase, politice, şcoala, asociaţii profesionale.
Altă clasificare are drept criteriu funcţia genotipică, adică funcţia pe care o îndeplineşte organizaţia ca subsistem al societăţii ca sistem social global.
- organizaţii productive sau economice precum: fabricile, companii de transport, companii de comunicaţii.
- organizaţiile de menţinere – şcolile, bisericile.
- organizaţiile de adaptare – instituţiile de cercetare, laboratoarele, universităţile.
- organizaţiile managerial-politice – au în vedere structura administraţiei de stat, guvernamentală şi locală, partidele politice, sindicatele, grupurile de presiune.
Se pot realiza clasificări ale organizaţiilor în raport cu o mulţime de alte criterii precum:
- după modul de conducere - democratice
- autoritare
- după exigenţele impuse la selectarea membrilor:
- organizaţii cu grad mare de selectivitate
- organizaţii cu grad scăzut de selectivitate
- pe urmă impunerea de restricţii:
- membrii organizaţiei pot participa la acţiunile altor organizaţii
- membrii organizaţiei nu pot participa la acţiunile altor organizaţii |
|
