PPS.MyForum.ro :: TEMA XI : FAMILIA - Vizualizare subiect 159 pe pps.myforum.ro

Marya · Administrator

11.1. Definiţie şi clasificare
De-a lungul timpurilor, pentru a supravieţui, oamenii au fost nevoiţi să se asocieze intim în grupuri sau cupluri, statuate sub denumirea de familie. Reuşind să asigure supravieţuirea, calitativ şi cantitativ a tot mai multe persoane, familia a devenit din ce în ce mai funcţională, viaţa a elaborat, a uniformizat şi a impus tot mai multe norme de formare şi existenţă a acesteia. Familia a fost întâia instituţie socială din istoria lumii.
Familia este definită drept un tip de comunitate umană alcătuită din persoane legate între ele prin relaţii de consangvinitate şi înrudire, care trăiesc împreună, cooperează şi au preocupare de copii. Familia s-a delimitat, în funcţie de posibilităţile concrete, într-o diversitate de forme. Grupul familial poate fi restrâns sau lărgit în raport de condiţiile economice, de contexte istorice şi culturale specifice diferitelor culturi umane. Indiferent de mărimea ei, familia constituie o instituţie regăsită în absolut orice societate de peste tot şi din orice timp, ceea ce nu este valabil pentru alte feluri de instituţii: religioase, economice, politice, educaţionale, medicale. Nu exista societate minus relaţii familiale.
Istoria evoluţiei omenirii a știut mai numeroase soiuri de familie. În general, în societăţile tradiţionale au predominat tipul de familie mare, ca de exemplu familia de grupe mari (cuprindea grupuri de perechi căsătorite care trăiau laolaltă în cadrul aceleaşi gospodării; spre exemplu: la slavii din sud o asemenea familie se numea zdruga) şi familia extinsă ( era formată dintr-un cuplu împreună cu rudele apropiate; într-o asemenea familie coabita una sau două generaţii ascendente sau descendente, iar relaţiile dintre soţi erau mediate de relaţiile fiecăruia dintre ei cu rudele existente în cadrul familiei: părinţi, nepoţi etc.).
Familia nucleară, constituită din soţ - soţie şi, ulterior copiii, care trăieşte într-o locuinţă proprie, separat de celelalte rude, s-a impus şi a realizat dominantă în ultimul secol. Este modelul de familie care predomină în societatea contemporană şi, în general, fiecare penis al cuplului conjugal provine dintr-o familie nucleară. Schimbările generate în societate în urma proceselor de industrializare şi urbanizare au determinat structurarea relaţiilor de căsătorie în forma familiei nucleare. Familia nucleară asigură, prin restrângerea binară a relaţiilor dintre soţi, cea mai strânsă intimitate, cea mai mare probabilitate de compatibilizare a partenerilor, în comparaţie cu diversele forme de poligamie.
Relaţiile dintre bărbat şi nevastă în cadrul familiei au recunoscut de-a lungul timpului următoarele modele:
- monogamia – de fapt cuplul conjugal. Este forma preferată de înspre societăţile civilizate.
- poliginia – un bărbat, soţul cu mai multe soţii.
- poliandria – o femeie, soţia cu mai mulţi soţi.
- grupul de cupluri – doi sau mai mulţi soţi cu mai multe soţii.
Familia se constituie prin mariaj ca modalitate istoric standardizată şi socialmente acceptată de unire a două persoane de sex diferit. Mariajul se realizează prin oficiere juridică, facultativ şi religioasă, sub forma de contract între parteneri şi între aceştia şi stat, prin care părţile îşi recunosc reciproc drepturile şi obligaţiile. Oficierea mariajului, cunoscută oficial prin termenul de nuntă, realizându-se sub forma unei ceremonii, constituie prilejul iniţial şi major de recunoaştere socială a noii familii şi de conştientizare publică de către comunitate şi de către parteneri a noului lor status, atât ca familie cât şi ca indivizi. Constituie simultan şi unul din marile prilejuri comunitare de a se strânge legăturile şi de a se sprijini material, prin daruri, tinerele mariaje.
Un aspect important al sociologiei familiei îl înseamnă analiza descendenţei şi a raporturilor de rudenie. Rudenia – relaţia dintre un individ şi alţii dar care provin dintr-un strămoş comun. Rudenia poate fi: biologică (consangvină) – bazată pe legături de sânge; afină – rezultată din căsătorie şi spirituală – determinată de un eveniment aparte din viaţa individului (frăţia de cruce, năşia etc.)
Pentru a se realiza compatibilizarea, alegerea partenerilor se realiza, în societăţile tradiţionale, în majoritatea cazurilor în mod endogam (adică din cadrul aceleiaşi comunităţi rasiale, etnice şi religioase) şi în mod homogam ( din aceiaşi arie geografică şi de aceiaşi condiţie socială şi culturală). În ultimul secol s-a înregistrat o continuă înmulţire a mariajelor exogame şi heterogame în raport cu mobilităţii sociale şi emancipării.
Descendenţa – este totalitatea inşilor în linie directă care se trag dintr-un cuplu conjugal sau dintr-o persoană. Principiul descendenţei atribuie indivizii la grupuri de rudenie în funcţie de linia de descendenţă. Cele mai multe societăţi preferă numai o linie de descendenţă. Descendenţa poate fi:
- patrilineală – tatăl este considerat important în afirmarea individualităţii unei persoane şi în stabilirea dreptului asupra moştenirii şi a proprietăţii.
- matrilineală – mama este responsabilă de evoluţia descendenţilor şi stabilirea drepturilor în cadrul societăţii se face în raport de familia mamei – societatea evreiască.
- bilineală – ambii părinţi sunt luaţi în considerare la stabilirea descendenţei.
Familia modernă îşi transmite, în succesiunea generaţiilor, majoritatea valorilor (status social, idealuri, avere) în mod biliniar, însă numele se transmite în mod patriliniar, cu excepţia cazurilor când numele tatălui este inestetic sau al mamei este deosebit de cunoscut şi prestigios.
Rezidenţa familială - este determinarea relaţiilor intrafamiliale şi interfamiliale determinate de modul de locuire al tinerilor căsătoriţi. Din acest punct de vedere rezidenţa poate fi :
- patrilocală - tânăra familie locuieşte cu familia soţului.
- matrilocală - tânăra familie locuieşte cu familia soţiei.
- neolocalismul - tânăra familie locuieşte independent de familiile părinţilor. În societate românească multă vreme a dominat tipul de reşedinţă patrilocală. În prezent în majoritatea cazurilor reşedinţa familiei se stabileşte neolocal.

11.2. Funcţiile familiei
Satisfacerea necesităţilor care au determinat apariţia instituţiei familiei au devenit funcţii specifice ale acesteia. O familie este constituită în scopul realizării unor scopuri clare, derivate din trebuinţele fiecăruia, dar şi din oportunităţi şi obligaţii sociale. Funcţiile familiei sunt:
Funcţia de reproducere biologică. Familia este locul de procreare şi naştere a copiilor (descendenţilor biologici). În prezent această funcţie are o tendinţă regresivă, mai ales în ţările dezvoltate, datorită: diminuării semnificaţiei valorice a copilului în comparaţie cu alte valori (serviciu, carieră, confort) şi opţiunii, mai ales a prietenei pentru aceste valori; conştientizării răspunderii faţă de naşterea unui copil, în condiţiile supraocupării părinţilor, mai ales a mamelor, dar şi creşterii cheltuielilor pentru educaţie şi pregătire a copilului conform standardelor ştiinţifice, tehnologice şi economice; ofertei medico-farmateutice de produse anticocepţionale etc.
Funcţia economică - este determinată de necesitatea asigurării condiţiilor substanțe necesare vieţii de familie, a creşterii şi educării copiilor. În familiile tradiţionale, soţul era singurul furnizor de venituri acesta fiind principalul argument de stabilire a autorităţii paterne în familie. În societăţile preindustriale, funcţia economică a familiei era şi mai pregnantă pentru că familia întreagă era un producător de bunuri, bunuri care erau valorificate în vederea susţinerii materiale a familiei. În societatea modernă ambii soţi sunt aducători de venituri în familie ceea ce îi oferă acesteia un mai mare echilibru. Prin modificările survenite în statusul economic şi social al nevestei au dat posibilitatea obţinerii de către aceste a unor drepturi de care nu beneficia în societăţile vechi, tradiţionale:
a) creşterea posibilităţilor de tărie şi autoritate în cadrul familiei între soţ şi soţie.
b) creşterea posibilităţilor iubitelor de a avea o carieră socială şi profesională proprie.
c) augmentarea gradului de satisfacţie.
Fără o bună colaborare şi înţelegere între cei doi parteneri, acele puncte favorabile câştigate în statusul social al femeii pot avea şi aspecte negative:
- diminuarea rolului familiei.
- sărăcirea conţinutului vieţii de familie.
- diminuarea atenţiei acordate copiilor în ceea ce priveşte afecţiunea şi supravegherea.
Funcţia de socializare În mod firesc familia constituie mediul primar de igienă a copiilor încă din primele momente ale vieţii. Prin socializarea din cadrul familiei copilului îi sunt inoculate valorile, motivaţia şi comportamentele specifice ascensiunii sociale. Procesul de dezvoltare a copilului este de lungă durată şi autonomia şi răspunderea reală îi sunt acordate acestuia de către societate la vârsta majoratului. Pe toată această perioadă din copilărie până la obţinerea independenţei totale, procesul de socializare a copilului are loc în cadrul familiei.
Funcţia de satisfacere sexuală morală. Familia, prin norme morale şi cutume reglementează comportamentul sexual. În trecut funcţia respectivă era riguros reglementată şi controlată. Această funcţie cunoaşte particularităţi semnificative în societatea contemporană din pricina scăderii controlului social în marile aglomeraţii urbane, heterogenitatea modelelor şi rapiditatea schimbărilor, creşterii procentului de imprevizibilitate comportamentală. Relaţiile sexuale s-au liberalizat sub forma:
- sexualismului precoce, ca relaţii premaritale, diminuându-se motivaţia pentri întemeierea familiei;
- sexualismului labil, ca relaţii sexuale extrafamiliale, subminându-se consistenţa şi durabilitatea familiei;
- sexualismului pervers, ca relaţii homosexuale, negându-se ontologoc familia şi viaţa.
- Funcţia educativă - se manifestă prin efortul familiei de a educa pe membrii săi conform unor norme şi cutume proprii în scopul pregătirii lor pentru integrarea în societate. În teribil de multe cazuri familiile îşi educă membrii în spirit tradiţionalist şi al conservatorismului.
- Funcţia de statuare a personalităţii prin determinarea statusului social al acesteia din punct de vedere
- natural, ca rasă, epocă istorică a naşterii, sex, rang (poziţia cronologică între eilalţi copii ai familiei);
- social, ca religie, clasă, avere, rezidenţă (urbană- rurală, centrală-marginală), socializare, pregătire.
- Funcţia afectivă. În trecut, consistentă prin integrare în cadrul afectiv al comunităţilor locale. În prezent familia a rămas, după distrugerea comunităţilor locale, unicul refugiu sufletesc într-o lume supraaglomerată, ultra-rapidă, impersonală şi crudă, în care partenerii sunt tot mai diferiţi ca socializare, tot mai nevrotici şi mai imprevizibili, ceea ce face compatibilizarea lor să devină tot mai dificilă. Se observă o creştere a preferinţelor către singurătate, relaţii efemere, reorientare afectivă către animale, mai ales câini şi pisici, a căror stabilitate instinctuală este interpretată, prin raţionalizare, drept afecţiune şi fidelitate.

11.3. Problemele sociale ale familiei
În trecut familia constituia unica şansă de supravieţuire asigurând protejarea totală economică, fizică, psihică, mai ales a femelei şi a copiilor. În prezent s-a conceput o diminuare a funcţiei protectoare a familiei prin apariţia instituţiilor de protecţie a familiei, a condiţiei femeii şi copiilor. Evoluţia unui cuplu nu este scutită de o înșiruire de dificultăţi sociale, dificultăţi care îşi au origini diferite. Statusul social şi economic al femeii din societatea modernă, diminuează mult prezenţa afectivă a acesteia în familie şi în relaţiile cotidiene cu copii. De aici rezultă o serie de modificări în relaţiile din cadrul familiei. Întrucât soţia lucrează acelaşi timp cu soţul determină o redistribuire a timpului destinat implicării ei în activităţile gospodăreşti. Evident că aceasta nu se poate face decât după perioada achitării obligaţiilor profesionale, ceea ce măreşte în mod considerabil efortul fizic şi intelectual al femeii. În asemenea circumstanţe poziţia soţului în cadrul familiei suferă modificări prin împărţirea sau preluarea unei părţi din atribuţiile din sfera de activitate tradiţională a soţiei. Dar această schimbare, de regulă, se produce cu încetinitorul deoarece este încă predominantă mentalitatea bărbatului orientată pe o anumită înţelegere tradiţională a masculinităţii concomitent cu perpetuarea de către femeia însăţi a mentalităţii existente de veacuri privind poziţia lor în familie.
În cazul imposibilităţii partenerilor de a convieţui, societatea recunoaşte necesitatea şi voinţa acestora de a se despărţi, instituindu-se astfel divorţul, ca oficiere de anulare a mariajului.
Divorţul este un fenomen determinat de factori sociali şi personali multipli. În plan personal divorţul este determinat, de regulă, de insatisfacţia rezultată din incompatibilitatea celor doi parteneri, care provin fie din două maniere de socializare prea diferite, fie din două segmente sociale prea distanţate. Dificultăţile elemente şi sociale îşi pun amprenta asupra relaţiilor dintre soţi şi amplifică divergenţele deja existente. Divorţul este iniţiat în majoritatea cazurilor de către femei din cauza înmulţirii insatisfacţiilor cauzate de bărbaţi prin gradul de ocupare, uzură, abrutizare, vulgaritate şi imoralitate; susceptibilităţii specifice psihismului lor; reducerii, prin emanciparea lor culturală şi economică a ataşamentului faţă de familie. Divorţul este traumatizant pentru ambii soţi din cauza: sentimentului reciproc de dependenţă inerţială a partenerilor; percepţiei publice nefavorabile; panicii specifice golului relaţional în care rămân partenerii, generaţiile lor fiind deja căsătorite; dificultăţilor privind încredinţarea şi creşterea copiilor, locuinţa, veniturile, bunurile materii etc. Posibilitatea femeii de a-şi asigura singură un venit prin prestarea unei activităţi este un factor ce acţionează în hotărârea pentru despărţire. În perioada actuală, în România se constată cea mai înaltă rată a divorţurilor.
Violenţa în familie vizează mai ales violenţa soţului faţă de soţie dar şi faţă de ceilalţi membri ai familiei (copii, părinţi) ea este generată de trăsăturile de personalitate, de nivelul de educaţie, de modelul parental cunoscut în copilărie, de comportamentul soţiei şi de forţa ei de a interzice un asemenea comportament, de tipul de comunicare dintre membrii familiei, de respectul pe care îl/şi-l acordă fiecare etc. Faţă de copii violenţa poate fi manifestată şi din partea mamei. Stresul social generat atât de mediul social cât şi de evenimentele din viaţa socială (divorţ, pierderea slujbei, exercitarea unei activităţi potrivnică nivelului de aspiraţii şi de pregătire profesională) accentuează comportamentul violent şi abuziv faţă de copii. Mulţi dintre aşa-zişii copii ai străzii provin din familii în care se manifestă un comportament abuziv şi violent.
Problema bătrânilor – În epoca actuală s-a înregistrat o modificare semnificativă a mentalităţii şi comportamentului faţă de bătrâni. În general, în societăţile dezvoltate se constată o foarte scăzută implicare a familiilor în întreţinerea bătrânilor. Spre exemplu în S.U.A circa 80% dintre persoanele în vârstă nu au primit nici o îngrijire din partea altor membri ai familiei. În societatea românească putem observa în majoritatea familiilor o comunicare permanentă între generaţii şi acordarea de sprijin pentru generaţia în vârstă. Totuşi, evenimentele din 1989 au erodat şi la noi relaţiile dintre părinţi şi copii, lipsit de însă a putea susţine că acest fenomen este o tendinţă generalizată a societăţii româneşti. Nu este mai puţin adevărat că în societatea românească actuală, bătrânii nu dispun de un sistem de asigurări de sănătate sau de viaţă adecvat şi de aceea sprijinul acordat de copii rămâne fundamental.
Măsura în care funcţiile familiei s-au diminuat relevă măsura în care familia a decăzut şi, totodată, măsura prin care este concurată de stiluri de viaţă alternative precum:
Celibatul – reprezintă opţiunea individului de a trăi solitar excluzând ca această opţiune să se manifeste ca o constrângere exterioară. Celibatul este rezultatul direct al diminuării funcţiilor de protecţie, economice şi afective specifice familiei, şi indirect, al funcţiei de socializare în familia de provenienţă, al incapacităţii tinerilor de a socializa roluri de părinte ţi soţ. Celibatul conține persoane care nu întreţin relaţii intime permanente, şi persoane care au relaţii carnale cu alte persoane celibatare. Acest stil de viaţă este unul dintre factorii care determină scăderea natalităţii, ceea ce a determinat în majoritatea ţărilor adoptarea de acţiuni de descurajare a acestuia: taxe pe celibat, impozite mai mari pentru celibatari, restricţii în obţinerea de credite pentru locuinţe din fondurile publice etc.
Coabitarea consensuală – convieţuire informală de scurtă durată, practicată de persoane de sex opus între care nu se află relaţii de căsătorie. Din punct de vedere funcţional acest tip de cuplu determină o percepere reductivă a funcţiilor familiei, surescitează efemeritatea şi instabilitatea, reduce probabilitatea formării familiei. Este un stil adoptat de tineri, mai ales în perioada studiilor.
Căsătoria fără copii – este o altă alternativă faţă de familia clasică (soţ, soţie, copii). Dacă tradiţional acest tip de cuplu era întâlnit accidental, astăzi ponderea lui a crescut cumplit de mult. Cauzele rezultă din incapacitatea de procreare naturală sau deliberată; din imaturitatea specifică opţiunii spre valori mai mici cum ar fi serviciu, confort, distracţii sau din maturitatea specifică unei meniri deosebite (ştiinţifice, artistice) benefice pentru societate. În prezent, în România, cauza principală pentru familiile tinere de a nu avea copii o constituie insuficientele resurse financiare necesara creşterii şi asigurării educaţiei acestora.
Familiile monoparentale presupune creşterea de către un singur adult a unui sau mai multor copii. Apariţia familiilor monoparentale poate fi determinată de:
- divorţ – în majoritatea cazurilor.
- decesul unuia dintre soţi.
- naşteri în afara căsătoriei.
- adopţii din componentă unui singur individ – de regulă femeile singure adoptă un copil.
Concubinajul este o formă informală de convieţuire de lungă durată, aparent similar familiei, dar cu reducţia responsabilizării şi a funcţiilor specifice acesteia şi deci, cu o durată imprevizibilă.
Familia homosexuală este constituită din indivizi marcaţi fie din punct de vedere organic, fiziologic şi psihic, fie din punct de vedere social, prin pervertire, frustrare şi complexare. În unele ţări s-a legiferat căsătoria între persoane de acelaşi sex (Olanda). Manifestarea acestui mod de raporturi dintre bărbaţi sau femei trezeşte în opinia publică românească atitudini de respingere, dat fiind faptul că, tradiţional, în societatea românească a existat dintotdeauna familia sub forma cuplului heterosexual.