| Marya |
| Administrator |
 |
| |
| Data inscrierii: 20/Iun/2008 |
| Mesaje: 1104 |
| Localitate: Constanta |
|
|
|
 |
|
 |
|
1. Conceptul de religie:
Se referă la acele moduri de gândire, sentimente şi acţiuni care au legătură cu supranaturalul. Ulterior E. Durkheim, credinţele ăi practicile religioase sunt strâns legate de lucrurile sacre şi opuse profanului. Sacrul este extraordinarul, misteriosul sau chiar pericolul potenţial, ceva care iese din cotidian sau din viaţa normală. Rudolf Otto (în lucrarea „Sacrul”, editura Dacia, 1992, p.13), scrie: „Sacrul este înainte de toate o categorie de interpretare şi evaluare a ce nu există ca atare, decât în domeniul religios….. Ea este o categoriecomplexă şi, prin urmare, poartă în sine un element de un gencu totul aparte, unul care se sustrage raţionalului… şi care rămânând complet inaccesibil înţelegerii conceptuale… este un arreton, ceva inefabil”.
E. Kant – vorbeşte de voinţa sacră, voinţa care dintr-un impuls al datoriei se supune minus şovăire legii morale; la fel se vorbeşte despre caracterul sacru al datoriei, al legii, avându-se de fapt în vedere necesitatea practică şi caracterul ei de obligaţie general valabilă.
Mircea Eliade, în lucrarea „Sacrul şi profanul” asigură o perspectivă inedită asupra acestui concept. Sacrul este o categorie a religiozităţii opusă profanului. „Sacrul este o categorie specifică unei existenţe religioase de tip arhaic sau tradiţional, care relevă o anumită modalitate ontologică într-un spaţiu şi un timp, socotite esenţialmente pure şi sfinte, aşa cum le relevă credinţa generalizată pentru începuturile lumii”. Spre deosebire de Otto care pune accent pe iraţional, omul trăind „experienţa terifiantă şi iraţională” ce se sprijină pe „sentimentul temerii religioase” faţă de forţele supranaturale, Eliade analizează sacrul având în vedere Homo religuosus. Acesta crede întotdeauna că există o realitate absolută, sacrul, care transcede omenirea aceasta, dar care se manifestă în ea şi, prin urmare, o sanctifică şi o face reală. El crede că lumea are o origine sacră şi că experienţa umană îşi actualizează toate potenţialităţile în măsura în care este religioasă, adică participă la realitate.
Profanul este opus sacrului. Omul modern s-ar caracteriza, pe urmă Eliade, ca fiinţă ce se face pe sine însuşi şi nu reuşeşte să se facă pe sine în întregime decât în măsura în care se desacralizează şi desacralizează lumea. Sacrul este obstacolul, prin excelentă, în faţa libertăţii sale. Omul nu va deveni el însuşi decât în măsura în care va fi demistificat radical (idibem p. 114). Omul modern este areligios, dar mai dispune încă de o întreagă mitologie camuflată şi de multiple ritualuri degradate.
Experienţa religioasă are loc în timp şi spaţiu. Spaţiul sacral se referă la primele configurații ale sacralităţii lumii. Hierofaniile relevă centre şi puncte fixe ale spaţiului sacralizat: locuri privilegiate, locuri sfinte, semne ale spaţiului. Consacrarea unui loc se datorează credinţei în „repetarea cosmogoniei”. Momentul sacru este un timp mitic repetabil şi recuperabil, dar etern în acelaşi timp. El este recuperabil în rituri şi sărbători când se repetă ca în primele lui apariţii. Se regenerează prin repetarea lui în formele originale, prin timpul festiv şi structura festivităţilor, prin mituri ca metode exemplare ce relevă istoria sacră a misterelor cosmice, ca şi prin activitatea eroilor civilizatori. Sacrul şi profanul, arată Eliade, „constituie două modalităţi de a fi în lume, două situaţii existenţiale asumate de către om de-a lungul istoriei”.
Aşadar, religia diferă de alte aspecte ale vieţii sociale pentru că ea referă la un sistem de convingeri şi credinţe care se referă la care nu este disponibil pentru observare.
Termenul de religie provine din limba latină – religio – teamă, scrupul, lealitate, superstiţie, pietate dar şi teamă faţă de zei.
V. Kernbach (1995) arată că religia înseamnă credinţă religioasă, cult, sacralitate, ceremonie, jurământ, loc sacru. Religia are sens şi de refugiu mistic în supranatural, printr-un sistem de credinţe în doctrina transcedentală; încercarea omului de a cunoaşte în afara raţiunii forţele cosmice de care se simte dominat şi de a li se supune în mod conştient.
Religia a apărut dintr-o serie de curente: animatism, animism, toteism, fetişism, demologie şi mitologie prin care omul ar fi încercat să domine forţele ambientale şi să răspundă întrebărilor fundamentale despre viaţă şi moarte, destin individual, fenomene din cer.
Religia este considerată ca un instrument de modelare spirituală a conştiinţei. Orice religie este un ecosistem coerent de postulate care admit în cadrul cunoaşterii mistice, prin credinţă necondiţionată, existenţa şi forţa autonomă şi imensă a unei lumi supranaturale divine, creatoare şi diriguitoare a lumii vizibile şi invizibile reale al cărei destin îl conduce prin legi prestabilite sau prin voinţă. Se afirmă în literatura de specialitate, de pildă Kernbach, că încercările de a defini religia ca atare au fost împiedicate de o neclaritate semantică. De multe ori se confundă religia cu mitologia, cu filozofia, cu superstiţia şi cu magia, toate aceste fiind, în diferite perioade, cadre sau instrumente de constituire a religiei fără ca religia să se confunde cu ele.
J.G. Frazer a formulat o schemă de succesiune în evoluţia gândirii umane: magie-religie-ştiinţă, religia fiind condiţionată de evoluția superioară a inteligenţei, teză respinsă de alţi cercetători care consideră că în societăţile primitive coexistă atât practicile magice şi actele religioase, cât şi elementele de ştiinţă empirică şi chiar în societăţile moderne se menţin practici elementare de magie.
2. Alte concepte folosite în studiile despre religie:
a) Magia:
Este un sistem de ceremonii şi acţiuni determinate de credinţa în tăria magului de a acţiona asupra realităţii obiective cu susținerea unor forţe supranaturale şi prin mijloace oculte şi paranormale. Magia se bazează pe credinţa în existenţa unor forţe în natură numite la unele popoare mana.
În credinţele melanisiene, mana este o forţă supranaturală, impersonală şi nediferenţiată constituind punctul de plecare al primelor stadii religioase ale omenirii primitive: animatismul şi animismul. Termenul a fost pus în circulaţie de către R. Codrington „relaţiile melanisienilor, în înţeles de credinţe, constă în convingerea că pretutindeni acţionează o forţă supranaturală ţinând de domeniul invizibilului; practic ea se traduce prin utilizarea unor mijloace de atragere a acestor forţe din porțiunea solicitantului.
Magia este o practică prin care forţele supranaturale sunt invocate în sprijinul individului sau împotriva acestuia. Magia primitivă are un raport direct cu anumite activităţi practice: vindecarea bolilor, relaţii de dragoste, atragerea vânatului sau a peştelui, acţiuni militare, practici agresive (distrugerea duşmanului sau a individului indezirabil prin străpungerea imaginii lui plastice sau prin arderea unui obiect ce îi aparţine); practicarea purificării în al cărui ritual se conține obligatoriu noţiunea de tabu, adică interzicerea atingerii unor obiecte, locuri sau fiinţe considerate fie sacre fie necurate. Magia este de două feluri:
- magia albă (obişnuită) – ale cărei procedee principale rezidă în forţa sonoră a rostirii: incantaţii, nume, cuvinte magice excluzând sens – de exemplu abracadabra, blesteme) şi în forţa creatoare a imaginii, realitatea fiind manevrată prin simbolurile reprezentării ei grafice.
- magia neagră – este procesul invocării demonilor în sprijinul săvârşirii actelor magice (unul din procedeele curente ale magiei negre consta în scrierea numelui acestuia pe frunze de laur şi arderea acestora, procedeu ce trebuia să aducă o nenorocire asupra purtătorului acelui nume.
J.G. Frazer – delimitează magia în magie teoretică (pretins ştiinţifică) ţi magia practică (pretins artă).
C. Lévi-Strauss consideră că deosebirea esenţială între magie şi ştiinţă constă în faptul că una postulează un determinism global şi integral, pe îndată ce cealaltă operează prin diferenţierea nivelurilor dintre care numai unele admit forme de determinism.
b) Superstiţia – este farsa credinţă despre necunoscut reprezentând sindromul complexului de inferioritate în faza misterului. Superstiţia răstălmăceşte realitatea. Ea nu intră în mulțimea magiei dar foloseşte practici magice elementare. Superstiţia poate fi considerată o infrareligie de uz individual. O regăsim în multe religii încă din antichitate.
c) Varietatea credinţelor religioase:
Cercetătorii admit existenţa unei enorme varietăţi de credinţe religioase şi practici. Societăţile diferă în modurile, tipurile de fiinţe supranaturale sau forţe în care cred şi caracterul acestei fiinţe. Diferă şi prin structura sau caracterul acestor fiinţe, în ceea ce fac real fiinţele şi ce se întâmplă mai târziu moarte, precum şi în căile prin care supranaturalul este conceput în interacţiunea cu oamenii.
2. Funcţiile religiei:
Într-un context social dat, religia îndeplineşte anumite funcţii:
a) Funcţia cognitivă – este conferită de rolul ei în cunoaşterea lumii. În principal, cunoaşterea concepută de religie este antropomorfică, din pricina explicaţiilor date existenţei prin trăsăturile fiinţei umane.
b) Funcţia acţională – este concretizată în virtutea ei de a oferi insului modalităţi de influenţare a forţelor supranaturale.
c) Funcţia de diminuare a anxietăţii - este determinată de capacitatea religiei de a restrânge spaima trăită de om în faţa unor evenimente sau situaţii necontrolate de ei.
d) Funcţia socială: prin intermediul credinţelor, normelor şi cutumelor se implică în evenimentele cotidiene din viaţa individului şi a societăţii.
- intervine în reglementarea relaţiilor dintre generaţii prin intermediul unor practici şi norme proprii. Concomitent cu afirmarea credinţei într-o forţă divină, religia se implică, prin instituţiile ei în rezolvarea unor probleme, uneori esenţiale, ale vieţii personale sau ale vieţii sociale.
- promovarea comportamentelor de viaţă sănătoase şi descurajarea unor practici negative. Religia ajută în cel puţin patru direcţii distincte privind configurarea comportamentului uman.
Implicarea religiei în internalizarea normelor cu privire la stilurile de viaţă personală şi de conduită. Încălcarea acestor norme poate să ducă la vinovăţie.
În colectivităţile religioase se pot constitui grupuri de referinţă prin intermediul cărora se încearcă implementarea unui mod de viaţă.
Nerespectarea standardelor unei comunităţi religioase este sancţionată.
Implicarea intensă în activităţile şi în grupurile religioase reduce oportunitatea de a participa la alte activităţi. Toate aceste patru direcţii sunt de fapt mecanisme religioase de control social.
- implicarea grupurilor religioase în integrarea socială a individului: implicarea în viaţa credincioşilor, cultivarea prieteniei, asistarea de către biserică a inșilor cu nevoi speciale, participarea permanentă la congregaţiile religioase, reprezintă modalităţi de formare, prin intermediul religiei, a comportamentului prosocial.
e) Funcţia de constituire şi conservare a identităţii etnice sau naţionale. Instituţiile religioase au fost primele care s-au implicat şi au promovat idealul etnic sau naţional. Mişcările naţionale au găsit un sprijin real în credinţa religioasă. În acelaşi context trebuie subliniat rolul bisericii în prezentarea unor tradiţii, în susţinerea, afirmare şi promovarea unor valori culturale şi spirituale. Contribuţia bisericii la dezvoltarea culturii este fundamentală. Însăşi civilizaţia modernă, paradoxal, în tendinţa ei spre secularizare, a fost dezvoltată din valori religioase şi cu sprijinul bisericii.
3. Organizaţiile religioase:
Esprimarea credinţelor, normelor şi a ritualurilor au loc în cadrul unor structuri organizaţionale unde oamenii se întâlnesc pentru a participa la activitatea unui cult, sau pentru a stabili relaţii cu persoane ce aparţin acelui cult. Biserica este o organizaţie religioasă care tinde să includă cei mai mulţi membri ai societăţii. Are o structură birocratică la fel cu indiferent ce altă instituţie. Apartenenţa la un cult sau altul derivă mai mult dintr-o legătură prin naştere la un cult religios decât ca urmare a unei decizii conştiente. Bisericile sunt de regulă conservatoare în ceea ce priveşte modul de organizare şi ierarhia din interiorul ei.
a) Biserica ortodoxă - îşi are baza în comunitatea credincioşilor ce fiinţează prin participarea la liturghie. Ele sunt autocefale şi de aici deriva autonomia lor. Biserica ortodoxă este una sfântă, sobornicească şi apostolească fiind alcătuită din totalitatea credincioşilor botezaţi, care se împărtăşesc din aceleaşi sfinte taine. Ea funcţionează pe principiul succesiunii apostolice. În fruntea ierarhiei ecleziastice se află patriarhul. Toţi episcopii au aceeaşi vigoare şi a căror reuniune determină structura sinodală. Biserica ortodoxă este structurată pe patriarhii, mitropolii, arhiepiscopii, protoerii şi parohii. Viaţa călugărească este organizată în mănăstiri şi schituri. În cadrul bisericii ortodoxe nu există ordine şi congregaţii religioase.
b) Biserica catolică – este comunitatea credincioşilor asociată cu comunitatea credinţei, a sacramentelor şi fidelitatea faţă de Evanghelie. Ca şi biserica ortodoxă funcţionează pe principiul succesiunii apostolice. Episcopii săi sunt consideraţi succesorii primului episcop al României, apostolul Petru. Şeful suprem al bisericii catolice, ales pe viaţă, este Papa; el are puteri monarhice, iar acţiunile lui au puteri infailibile. în același timp el este şi şef de stat, al cetăţii Vaticanului. Conducerea administrativă a bisericii catolice este asigurată prin intermediul curiei alcătuită din 11 congregaţii cardinalice, 3 tribunale pontificale, oficiile curiei şi comisiile pontificale. Legătura dintre papă şi dioceză este asigurată prin intermediul episcopilor reuniţi în jurul papei în cadrul consiliului ecumenic. (I. Mihăilescu Biserică, în Dicţionar, 1993, p. 75). Comunitatea de bază a bisericii catolice este parohia, o subdiviziune teritorială a diocezei. Catolicismul cunoaşte ordinele şi congregaţiile cu ierarhie şi legi proprii şi care depind direct de papă.
Bisericile şi confesiunile protestante au structuri ecleziastice care decurg din societatea în care funcţionează. Astfel, sunt sisteme de organizare de tip episcopal, caracteristice bisericilor anglicane, bisericii lutheriene şi metodiste, desprinse de anglicanism.
Sistemul prezbiterian sinodal este alcătuit dintr-o ierarhie de adunări şi consilii în care unitatea fundamentală este parohia, administrată de un consiliu prezbiterian care alege pastorul, iar la nivel regional şi naţional se aleg consistoriile constituite din pastori şi laici.
Un alt tip de organizare este cel de tip congeaţionist în care există doar nivelul local de structurate. Alianţa reformată şi biserica baptistă sunt astfel organizate.
Cea mai mare lungime o cunoaşte anglicanismul, lutheranismul, calvinismul şi baptismul.
c) Biserica anglicană este condusă de o singură ierarhie. Deciziile conducerii bisericii trebuie să fie confirmate în parlament şi ratificate de rege care este şeful suprem al bisericii. Trebuie reţinut că laicii se întrunesc în adunări anuale la indice naţional şi în conferinţe diocezane, dar scutit de să decidă în complicații de dogmă. Anglicanismul funcţionează în Anglia şi în ţările foste colonii engleze.
d) Bisericile episcopale lutheriene şi metodiste – dispun de o ierarhie episcopală şi de o structură sinodală în care sunt incluşi şi laicii. Lutheranismul fiinţează în Germania, în ţările scandinave, în ţările baltice, Elveţia şi în alte ţări ale lumii.
Metodismul activează în S.U.A. şi în Canada, iar într-o mică răspândire în Marea Britanie şi în alte ţări ale Europei centrale.
e) Biserica baptistă – se organizează pe principiul alegerii de înspre credincioşi ai bisericii şi separat de structurile statului.
Există aşadar, o varietate de structuri în organizarea vieţii religioase creştine, aceasta ca urmare a evoluţiei concepţiilor creştine de-a lungul timpului. Biserica romano-catolică are cea mai puternică ierarhie şi se manifestă sub expresie de organizare statală. Papa, conducător al statului Cetatea Vaticanului, apare ca reprezentant a lui Dumnezeu. Biserica ortodoxă are o organizare mai flexibilă, deciziile importante aparţin Sfântului Sinod al fiecărei biserici naţionale. Nu există un şef suprem al ortodoxiei. Celelalte tipuri de biserici de care pomenim reflectă modul de organizare stabilit de doctrina religioasă, o organizare orientată spre comunitatea religioasă de bază, anume parohia.
e) Denominarea
Este o gruparea religioasă care cuprinde un mare număr de credincioşi, dar niciodată nu ajunge să includă în structurile ei majoritatea populaţiei unei ţări. Acceptă existenţa altor religii, normele şi valorile societăţii în care fiinţează. Denominarea poate avea o biserică dintr-o ţară şi statut de denominare într-o altă ţară. De pildă, catolicismul are statut ecleziastic în Italia şi Spania şi statut de denominare în România. Denominarea acordă atenţie tuturor dimensiunilor vieţii credincioşilor, cu deosebire educaţiei religioase a tinerilor.
f) Cultele religioase
Reprezintă o grupare religioasă organizată pe principiul relaţiilor directe membrii lor în modalităţi care nu ţin cont de întotdeauna de normele şi valorile societăţii în care fiinţează. Sunt culte religioase care se manifestă prin acte de devianţă, iar membrii lor dovedesc o devoţiune fanatică. Preocupate în mică mărime de doctrină, cultele sunt structurate în zone în care tradiţiile au un caracter nesemnificativ. De asemenea, ele apar în perioade de schimbare socială. Deşi fiecare cult are reguli proprii şi sisteme de educaţie, multe dintre ele se bazează pe metoda introspecţiei şi auto descoperirii. Cultele apar ca o alternativă la formele de viaţă spirituală derivate din civilizaţia materială şi industrială, ele căutând să răspundă unor nevoi psihologice ale unor grupuri umane.
g) Sectele
Sunt comunităţi desprinse dintr-o religie, restrânse ca număr şi ca influenţă, opuse normelor şi valorilor societăţii. Ele resping celelalte religii ca fiind false, iar societatea este judecată ca aparţinând forţelor răului. Aceste forme de organizare a vieţii religioase caută să dea răspuns unor trebuinţe reale ale individului sau grupului, speculând dificultăţile personale sau sociale. De regulă ele apar acolo unde nu funcţionează structurile sociale şi unde biserica nu are o influenţă puternică.
Sectele funcţionează ca alternativă la biserică, adică la formele de organizare şi instituţionalizare religioasă. Figura centrală o reprezintă preotul sau parohul. Sectele apar ca forme de perfecţionare a omului. Din această poziţie ele promit salvarea în lumea de apoi a celor ce s-au impus prin puritate şi perfecţiune astfel că vor fi aleşi să stea alături de Dumnezeu. Există peste 350 de secte care au putut fi inventariate (I. Mihăiescu, Sectă în Dicţionar, 1993, p. 535). Amintim câteva dintre sectele mai cunoscute:
Anabaptiste: Biserica Fraţilor, Biserica Fraţilor Uniţi după Evanghelie;
Mişcările de deşteptare: Adunarea fraţilor, Armata Salvării, Mişcarea Penticostală;
Milenariste: Adventiştii de ziua a şaptea, Martorii lui Iehova;
Mormonii, Vindecătorii etc.
3. Religia în România
Conform recensământului din anul 1992, cea mai mare parte a populaţiei ţării s-a declarat de religie ortodoxă. Considerată în vechiul regat cândva de anul 1918) ca Biserică naţională, Biserica Ortodoxă Română şi-a păstrat acelaşi statut şi în perioada interbelică, cel puţin în opinia publică, deşi Legea Cultelor din anul 1928 nu a sancţionat această poziţie. Evoluţia societăţii româneşti a condus la creşterea numărului de ortodocşi, 87,6% din populaţie fiind de religie ortodoxă. Un eveniment decisiv în afirmarea acestei ponderi a fost desfiinţarea cultului greco-catolic în anul 1948 şi trecerea adepţilor acestui cult la religia ortodoxă.
Cultul greco-catolic a apărut ca urmare a unirii unei părţi a clerului ortodox din Transilvania cu Biserica Romei, în contextul presiunilor exercitate de Curtea de la Viena. Din anul 1700, anul constituirii cultului greco-catolic, acesta a știut o istorie extrem de complexă din care se desprinde contribuţia sa esenţială la afirmarea idealului naţional românesc, la redeşteptarea conştiinţei naţionale a românilor, la crearea unor valori ale culturii române. Recunoscută legal repede după evenimentele din decembrie 1989, biserica greco-catolică caută să-şi redobândească poziţia ei în societatea românească în cadrul unui context social complex.
Compararea situaţiei fiecărei religii în anul 1930 şi în anul 1992 relevă modificări importante celebre de toate cultele. Cu excepţia bisericii ortodoxe nici o altă religie nu a cunoscut creşteri de adepţi.
Probabil după anul 1992 au apărut şi alte grupări religioase. Societatea românească actuală manifestă interes pentru religie şi biserică, sondajele de opinie evidenţiază constant siguranța românilor în instituţia bisericii, instituţie apreciată ca fundamentală în statul român.
Structura pe culte religioase a populaţiei României
(conform recensământului din anul 1992):
RELIGIE (CULT) ANUL
1930 - % 1992 - %
- Ortodoxă 69,9 87,6
- Greco-catolică 9,9 1,0
- Romano-catolică 8,2 5,0
- Reformator 5,4 3,5
- Mozaică 3,4 -
- Evanghelică-lutherană 2,2 0,2
- Unitariană 0,5 0,3
- Baptistă 0,3 0,5
- Mahomedană 0,3 0,2
- Lipoveană 0,2 -
- Adventişti 0,1 0,3
- Penticostali - 1,0
- Creştini de rit vechi - 0,1
- Ortodocşi de rit vechi - 0,1
|
|
