PPS.MyForum.ro :: V. DELINCVENŢA JUVENILĂ

Marya · Administrator

5.1. DELINCVENŢA JUVENILĂ - CONSIDERAŢII TEORETICE

Drumul teribil de lung şi complex pe care îl parcurge copilul de la existenţa biologică la cea socială este, în esenţă, drumul umanizării şi socializării acestuia. Acest fenomen de adâncă transformare a copilului se realizează treptat prin extinderea şi perfectarea continuă a relaţiilor cu mediul, ceea ce echivalează cu ridicarea sa de la conduitele primare, inferioare, la conduitele superioare, sociale. Procesul de umanizare şi socializare a fiinţei umane nu este un fenomen simplu, supus unei coordonări totale şi certe. În acest proces intervin un complex de factori care favorizează dezvoltarea conduitelor fie în sens pozitiv, fie în sens negativ.
Ca urmare, diversele manifestări exprimate în conduita copilului constituie criteriul de evaluare a nivelului de conştiinţă pe care l-a atins în dobândirea sensului social al vieţii, precum şi gradul devierilor de conduită contractate (asimilate).
În societate există concomitent mai multe sisteme de norme (morale, culturale, religioase, juridice etc.), consacrate prin reguli scrise sau nescrise, transmise, răspândite şi sancţionate prin legislaţie sau prin tradiţii, obiceiuri şi opinia publică, orice abatere sau atitudine contrar acestora se încadrează în fenomenul de devianţă.
Fenomenul delincvenţei juvenile este larg dezbătut antrenând cercetători din diverse domenii: medical, sociologic, psihologic, pedagogic, criminologic, criminalistic, juridic etc., conferindu-i acestui fenomen o investigaţie interdisciplinară. Fenomenul este etichetat sub diverse denumiri: copii cu tulburări de comportament (termen medical); tineri inadaptaţi (termen sociologic); “copii - problemă” (termen psiho-pedagogic); minori delincvenţi (termen juridic) etc. Toţi aceşti termeni se referă la minori care, într-un fel sau altul, au ajuns în conflict cu normele morale şi juridice, valabile pentru comunitatea în care trăiesc. Conduita naturală este reprezentată de comportamentele socialmente acceptabile, compatibile cu eșantioane culturale ale societăţii din care face parte minorul.
Organizarea şi funcţionarea societăţii depinde de conformitatea indivizilor şi grupurilor sociale ce o compun faţă de modelul său etic, normativ şi cultural. Acest model, alcătuit dintr-un ansamblu articulat şi ierarhizat de valori, norme, reguli şi îndatoriri asigură, în cele din urmă, stabilitatea, continuitatea şi progresul societăţii. Normele sociale conţin reguli de comportament mai mult sau mai puţin obligatorii, în funcţie de care îşi ghidează acţiunile indivizii sau grupurile sociale. Astfel, pot apărea diferite tipuri de comportament, atât conformiste, inovatoare, cât şi nonconformiste, evazioniste sau deviante. Societatea apreciază diferenţiat comportamentele, stimulând pe unele şi respingând pe altele. Modalitatea concretă de apreciere (pozitivă sau negativă) a comportamentelor se face prin intermediul “controlului social”, care reprezintă în esenţă, un ansamblu de mijloace şi mecanisme sociale şi culturale, prin intermediul cărora: a) sunt impuse individului o succesiune de interdicţii şi constrângeri referitoare la necesitatea respectării normelor şi valorilor dezirabile; b) sunt permise anumite acţiuni, fiind apreciate şi recomandate conduitele care sunt conforme cu prototipul normativ şi cultural (Banciu, 1992).
Controlul social este un factor principal de organizare şi ordonare a conduitelor individuale şi a raporturilor sociale, garantând consistenţa şi coeziunea internă a societăţii, continuitatea şi stabilitatea sa internă, orientarea şi reglarea comportamentului social, integrarea individului în societate. Prin intermediul său, societatea formează şi impune indivizilor motivaţia asimilării şi respectării valorilor şi normelor sociale dezirabile, recompensând conduitele conforme cu șablonul său etico-juridic şi respingând pe cele care se abat de la acest model.
În indiferent ce societate controlul social poate să fie pozitiv sau negativ, formal sau informal, direct sau indirect (Banciu, 1992).
Controlul social pozitiv se fundamentează pe asimilarea şi cunoaşterea de înspre indivizi a valorilor, normelor şi regulilor de convieţuire socială, ca şi pe motivaţia acestora de a le respecta din convingere. În schimb, controlul social negativ se bazează, în special, pe temerile individului că va fi sancţionat în cazul nerespectării sau încălcării normelor şi regulilor sociale. Incluzând o serie de tabuuri şi interdicţii de natură morală, culturală, religioasă, administrativă, juridică, această formă a controlului social constă în dezaprobarea şi respingerea comportamentelor indezirabile, prin întrebuințarea unor mijloace variate: ironizare, ridiculizare, marginalizare, izolare, detenţie etc. În acest caz, indivizii se vor conforma faţă de regulile de conduită nu din convingere, ci din teama de a nu fi sancţionaţi.
În funcţie de instanţele de la care emană, controlul social poate fi organizat (instituţionalizat), exercitat de societate în ansamblul ei prin intermediul unor organisme şi organizaţii specializate, statale şi sociale şi neorganizat (neinstituţionalizat), realizat de anumite grupuri de apartenenţă (de prieteni, vecinătate, cartier etc.). Din aceeaşi perspectivă controlul social poate fi: formal, realizat prin intermediul unor legi şi prescripţii de natură morală, administrativă, juridică etc. şi informal, întemeiat pe aprobare difuză şi spontană.
Mijloacele controlului social constau dintr-o înșiruire de instrumente de presiune şi persuasiune, organizate şi neorganizate, implicite şi explicite, directe şi indirecte, formale şi informale, conştiente şi difuze etc. menite să influenţeze indivizii pentru a respecta normele morale şi juridice.
Mijloacele controlului social pot fi grupate în:
1) psihosociale, prin care se experimentează realizarea conformităţii acţionându-se asupra reprezentărilor, atitudinilor, sentimentelor, opiniilor, ideilor şi comportamentelor indivizilor, astfel încât să se realizeze o internalizare morală şi o respectare din convingere a normelor şi valorilor sociale;
2) instituţionalizate, prin care se exercită presiunea socială şi este impusă ordinea socială şi juridică, prin intervenţia organizată a diferitelor organisme statale, juridice, politice-administrative etc.;
3) neinstituţionalizate, reprezentate de obiceiuri, tradiţii, moravuri, uzanţe, cutume etc. care, din pricina evoluţiei cultural-istorice şi recunoaşterii de către majoritatea membrilor unei societăţi, devin adevărate etaloane de conduită.
În mod obişnuit copilul dobândeşte propria personalitate prin învăţarea şi asimilarea treptată a modelului socio-cultural pe care societatea îl promovează. Socializarea devine pozitivă sau negativă ca urmare a influenţei factorilor sociali, a interacţiunilor dintre individ şi mediul social. În multe cazuri procesul de socializare se desfăşoară pe fondul unor conflicte între individ şi societate, între aspiraţiile legitime şi mijloacele pe care societatea le pune la dispoziţie pentru îndeplinirea lor, între condiţii, aptitudini şi fapte, ceea ce duce adesea la anumite feluri de inadaptare şi implicit la formarea unor personalităţi dizarmonic structurate, pretabile să comită acte infracţionale. Conţinutul fenomenologic al conduitelor deviante nu s-a schimbat prea mult în decursul timpului, în schimb frecvenţa lor a continuat să sporească într-un mod care în prezent ridică probleme deosebite cu privire la integrarea socială a viitorului adult. În unele situaţii, devierile de conduită pot lua forma unor manifestări antisociale grave, ca aceea a delincvenţei juvenile.
Delincvenţa juvenilă reprezintă un fenomen ce include totalitatea încălcărilor de norme sociale săvârşite de către tineri sub 18 ani, încălcări sancţionate penal (Popescu-Neveanu, 1978). Ea se referă aşadar la activităţile ilegale comise de copil sau adolescent (Henggeler, 1989).
Din perspectiva psihofiziologiei vârstelor se consideră că perioada minoratului coincide cu copilăria şi adolescenţa. Între aceste două perioade nu există graniţe cronologice precis determinate. Adolescenţa cuprinde două etape, preadolescenţa, de la 11-12 la 14-15 ani şi adolescenţa propriu-zisă, de la 14-15 ani până la 18 ani, îndată ce de regulă, s-au produs toate modificările psihofiziologice şi biologice care marchează trecerea la maturitatea normală. Acest proces de transformare şi evoluţie a copilului însoţit adesea de momente de criză, de îndoieli, de nelinişti etc. se desfăşoară în medii şi contexte sociale diferite, cu propriile lor particularităţi, influenţând expansiunea şi formarea personalităţii minorului.
Odată cu vârsta adolescenţei încep să apară conflictele de autoritate, conflictele de idei, conflictele afective etc. Adolescenţa este considerată “vârsta contestaţiei” (Vincent, 1972). Adolescentul se revoltă împotriva atitudinii “protecţioniste” şi “paternaliste”. Preocuparea lui majoră în relaţia cu adultul este să stabilească raporturi de egalitate şi nu raporturi de tipul celor dintre cel educat şi educator. Contestarea reprezintă, de fapt, o etapă de maturizare psihologică. Nevoia de a contesta aproximativ totul nu este altceva decât reflectarea unui efort intelectual, absolut normal, de a regândi totul independent şi de a nu accepta nici o idee “de-a gata”, privat de ca mai întâi să o fi trecut printr-un raţionament personal.
Termenul de delincvenţă juvenilă este o creaţie a doctrinei penale şi a teoriilor criminologice sau sociologice în încercările lor de a grupa infracţiunile în funcţie de criteriul de vârstă a infractorului.
Sistemul nostru juridic diferenţiază în cadrul categoriei largi de minori câteva subcategorii. Astfel, minorii până la vârsta de 14 ani nu răspund penal, chiar dacă ei comit infracţiuni (pentru aceştia se iau măsuri cu caracter de ocrotire prin încredinţarea familiilor ori altor persoane pentru supraveghere specială sau de internare în şcoli speciale de reeducare). Cei care au vârsta între 14 şi 16 ani răspund juridic limitat numai dacă se stabileşte existenţa discernământului la expertiza medico-legală psihiatrică, iar minorii cu vârsta între 16 şi 18 ani, cuprinzând discernământ răspund în faţa legii.
Definirea delincvenţei juvenile a preocupat un număr mare de cercetători, pornind de la evidenţierea caracteristicilor specifice personalităţii delincventului minor. Astfel, s-a ajuns la conturarea unui “profil psihologic” al acestuia (Popescu-Neveanu, 1978): înclinaţia către agresivitate, fie latentă, fie manifestă, ce este bazată pe un fond de ostilitate, de negare a valorilor socialmente acceptate (munca, de exemplu); instabilitatea emoţională generată de carenţe educaţionale şi, în ultimă instanţă, de fragilitatea eului; inadaptarea socială, provenită din exacerbarea sentimentului de insecuritate, pe care minorul caută să-l suprime prin schimbarea frecventă a domiciliului, vagabondaj ori prin evitarea formelor organizate de viaţă şi muncă; duplicitatea conduitei, manifestată în discordanţa dintre două planuri: unul, cel al comportamentului tainic, intim în care se pregăteşte infracţiunea şi celălalt, nivelul comportamental de relaţie cu societatea, prin care îşi trădează de cele mai numeroase ori infracţiunea; dezechilibrul existenţial, exprimat prin patimi, vicii, perversiuni etc.
Alte cercetări susţin ca în definirea delincvenţei să se pornească de la conceptul de maturizare socială (Preda, 1981). Din această perspectivă, delincventul ne apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială şi cu dificultăţi de integrare în societate, care intră în conflict cu cerinţele unui anumit sistem valorico-normativ, inclusiv cu normele juridice. Delincventul deține un deficit de socializare, determinat de perturbarea sau insuficienţa proceselor de asimilare a cerinţelor şi normelor mediului socio-cultural şi a proceselor de acomodare la acesta prin acte de conduită acceptabile din punct de vedere social-juridic. La majoritatea delincvenţilor se manifestă în diverse moduri, un caracter disonant al maturizării sociale şi implicit, al dezvoltării personalităţii. Astfel, întâlnim decalaje între nivelul maturizării intelectuale, pe de o parte, şi nivelul dezvoltării afectiv-motivaţionale şi caracterial-acţionale, pe de altă parte, decalaje între evoluția intelectuală şi creșterea judecăţilor şi sentimentelor morale sau atât o perturbare intelectuală cât şi o perturbare afectiv-motivaţională şi caracterială.
Caracteristicile individuale ale adolescenţilor care ţin de comportamentul delincvenţial includ factori cognitivi cum ar fi Q.I. şi judecăţile morale, ca de pildă şi aspecte ale competenţei sociale, incluzând abilităţile sociale, abilităţile în rezolvarea de probleme şi imaginea de sine (self-esteem) (Henggeler, 1989).
Competenţele sociale se referă la abilităţile de a utiliza mediul şi resursele personale pentru a achiziţiona o bună dezvoltare ulterioară. Fiecare din aceste caracteristici se formează prin influenţa mediului social asupra adolescentului, care la rândul său influenţează mediul social. Este vorba de un feed-back. De exemplu, familia şi grupul social interacţionează sinergic în influenţarea acestor competenţe sociale ale adolescenţilor, iar rezultatele acestor influenţe se răsfrâng asupra relaţiilor cu familia şi grupul social. Aceste variabile se interrelaţionează, Q.I. fiind asociat cu fiecare dintre ele. Cercetările sugerează că asocierea dintre delincvenţă şi Q.I. este dependentă de relaţiile disfuncţionale şi de variabilele de personalitate ale adolescentului.
Quay (1987) concluzionează că delincvenţii juvenili au un Q.I. mai scăzut decât subiecţii nondelincvenţi. Un Q.I. ridicat ajută la protejarea riscului de a fi implicat în cazuri de delincvenţă.
Abilităţile intelectuale scăzute predispun copiii la dificultăţi de adaptare şcolară şi fiecare dintre acestea este asociată cu un comportament delincvent. Abilităţile intelectuale scăzute sunt asociate cu dificultăţi psihosociale, delincvenţa crescută reprezentând o manifestare a acestor dificultăţi (Rutter & Giler, 1984).
Există cercetări (Henggeler, 1989) care atestă faptul că minorii delincvenţi posedă o deficienţă morală care-i împiedică să înţeleagă ce e bine şi ce e rău şi că limitele acestei aprecieri rămân la latitudinea lor.
Kohlberg (1969) a formulat un model conform căruia comportamentul delincvent este rezultatul unor întârzieri în dezvoltarea structurilor cognitive. Kohlberg a postulat existenţa a cinci stadii în dezvoltarea judecăţilor morale la copii. În stadiul 1 şi 2 (preconvenţional) binele şi răul sunt larg determinate în termenul contingenţei externe (întăriri pozitive sau negative). În stadiul 1 copiii cedează în favoarea autorităţii doar pentru a nu fi pedepsiţi. În stadiul 2, copiii au o conştiinţă naivă asupra a ceea ce alţii doresc de la ei şi apreciază noţiunea de “bine” (pozitiv), doar în sensul acţiunilor ce le satisfac dorinţele personale şi câteodată şi dorinţele altora. Stadiul 3 şi 4 (convenţional) asimilează regulile şi aşteptările familiei şi societăţii. Stadiul 3 defineşte binele ca pe nişte acţiuni care vin în întâmpinarea aşteptărilor celorlalţi. În stadiul 4, binele reprezintă acele acţiuni care vin să ajute la menţinerea ordinii sociale. Stadiul 5 (postconvenţional) recunoaşte caracterul utilitar dar arbitrar al legilor sociale şi apreciază că aceste legi pot fi schimbate.
Gibbs (1987) apreciază că în stadiul 2, adolescenţii sunt mai predispuşi activităţilor delincvenţiale decât în stadiul 3, deoarece gândirea lor este egocentrică şi pragmatică, evaluând avantajele şi dezavantajele acţiunii doar prin punctul lor de vedere.
Arbuthnot (1987) concluzionează că această asociere între judecăţile morale şi comportamentul antisocial nu este mediată de vârstă, clasă socială sau severitatea infracţiunii.
În completarea judecăţilor morale, teoreticienii (Goldstein & Glick, 1987) au sugerat că empatia este un factor important în decizia adolescenţilor de a fi morali. Empatia are un rol important în ameliorarea comportamentului antisocial.
În general, stima de sine (self-esteem) se referă la percepţia individului asupra lui însuşi sub aspectul competenţei şi al succesului, cât şi asupra propriului potenţial.
Cercetările arată că o stimă de sine (self-esteem) scăzută favorizează un comportament delincvent (Gold & Kaplan, 1980). Adolescenţii care au avut experienţă de succes relativ se pot angaja în săvârşirea unui comportament delincvent în încercarea de a-şi îmbunătăţi stima de sine.
Stima de sine scăzută a adolescentului delincvent înseamnă o apreciere realistică a experienţelor negative de viaţă ale acestuia şi a eşecurilor concomitente şi nu cauza acestor dificultăţi. De asemenea este logic faptul că o slabă apreciere a propriei competenţe va duce în mod cert la exacerbarea propriilor nereguli de către adolescent.

5.2. FACTORII IMPLICAŢI ÎN DETERMINAREA COMPORTAMENTULUI INFRACŢIONAL
LA MINORI

Cu toată complexitatea şi varietatea lor, factorii implicaţi în determinarea devianţei comportamentale a minorilor pot fi sistematizaţi în două mari categorii: a) factori individuali, de personalitate şi b) factori externi, sociali. Din prima categorie fac parte: particularităţile şi structura somato-fiziologică şi neuro-psihică, structura psihologică particulară a minorului, posibilităţile intelectuale, particularităţile afectiv-temperamentale etc. În a doua categorie se includ factorii de ordin familial, socio-afectivi şi educaţionali, socio-culturali, economici etc.
Raportul dintre cele două categorii de factori, ponderea fiecăruia în determinarea devianţei comportamentale a minorilor este greu de precizat. Nu se poate izola sau exagera rolul unei categorii de factori. Aceşti factori nu acţionează izolat, unilateral, ci concertat, delincvenţa fiind rezultatul interacţiunii la un nivel scăzut al acestora.
Dezacordul dintre factorii individuali şi cei sociali este defavorabil structurării unor conduite concrete. Dezacordul poate să apară fie prin creşterea solicitărilor de mediu la un indice care depăşeşte posibilităţile minorului, fie când astea sunt sub nivelul posibilităţilor sale reale.
Devianţa comportamentală rezultă din “întâlnirea” specifică a diferiţilor factori pentru fiecare caz în parte (Mitrofan & colab., 1992).
Studii efectuate (Dragomirescu, 1980) au stabilit că factorii implicaţi în apariţia devianţei comportamentale a minorilor au următoarea pondere: 31,2% cei de ordin individual, de personalitate, 25% cei de ordin extern, sociali şi 43,8% combinaţi, care subliniază caracterul de concurare şi potenţare reciprocă a condiţiilor care duc la decompensarea pe fondul evident al inadaptării.
Cercetarea efectuată pe bază de chestionar (Pitulescu, 1995) asupra unor minori din centrele de reeducare Găieşti, Târgu Ocna (240 minori) şi din aresturile unor poliţii judeţene (734 minori) a evidenţiat cauzele şi condiţiile care determină comportamentul infracţional în rândul minorilor (procentele se referă la subiecţi):
* 98% incriminează teribilismul şi spiritul aventurier specifice vârstei minoratului;
* 93% se referă la imaturitatea psihică datorită unei insuficiente socializări în familie şi şcoală şi nedepistarea la timp a unor eventuale afecţiuni psihice;
* 93% menţionează ca negativă lipsa de conlucrare între factorii educaţionali (familie, şcoală, alte înfățișări instituţionalizate);
* 92% remarcă o creştere considerabilă a libertinajului în rândul minorilor şi perceperea alterată a valorilor democraţiei;
* 87% din subiecţii chestionaţi au acuzat carenţele educaţionale din familiile dezorganizate sau aparent organizate;
* 86% acuză lipsa de preocupare de la toate nivelurile pentru orientarea minorilor spre activităţi folositoare, cultural-educative, care să se desfăşoare în timpul lăsat al acestora;
* 82% incriminează consumul de lichide alcoolice practicat, de obicei, de minorii proveniţi din familii cu părinţi alcoolici;
* 79% menţionează insuficienta preocupare pentru pregătirea minorilor în ceea ce priveşte viaţa sexuală, fapt care se află la originea infracţiunilor de viol, perversiuni genitale etc.;
* 79% menţionează dezinteresul integral din partea unor cadre didactice faţă de elevii care conține deficienţe de adaptare;
* 78% incriminează - în contextul atitudinal general - inadaptarea şcolară, aptitudinile şcolare slab dezvoltate, tulburările afectivităţii şi cele caracteriale;
* 78% acuză răspândirea divorţului pe o scară din ce în ce mai largă, ca o determinantă a abandonării obligaţiilor de educare şi supraveghere a copiilor;
* 70% se referă la decalajul dintre aspiraţiile şi tentaţiile specifice vârstei minorilor şi posibilităţile naturale ale familiei de a le satisface, ceea ce duce la comiterea unor furturi, tâlhării, înşelăciuni etc.;
* 68% se referă la exemplul negativ al părinţilor - relaţii conflictuale persistente, consum de alcool etc.;
* 67% constată că mulţi minori receptează rapid modelul speculanţilor, care ajung prin mijloace frauduloase la un standard de viaţă ridicat şi manifestă predilecţie pentru a adopta un întocmai model existenţial;
* 57% vizează pericolul pe care îl reprezintă liderii negativi - majori şi minori - mai ales spre influenţarea spre devianţă a minorilor marginalizaţi ori cu deficienţe;
* 48% manifestă îngrijorare faţă de amploarea cazurilor de minori care inhalează aurolac şi alte substanţe halucinogene deosebit de nocive pentru sănătatea lor fizică şi psihică;
* 47% se referă al inadaptarea minorilor proveniţi din mediul rural la modul de viaţă urban, fapt ce facilitează atragerea lor de către infractorii majori la comiterea unor infracţiuni;
* 43% acuză cu severitate tendinţele unor cadre didactice de a promova toţi elevii, menţionând fluctuaţia profesorilor şi a învăţătorilor, tolerarea aspectelor de indisciplină din şcoli etc.;
* 35% se referă la consecinţele pe plan infracţional pe care le cauzează necuprinderea tuturor minorilor în procesul de învăţământ.
Corelarea complexă a datelor obţinute pe baza interviurilor structurate aplicate eşantionului format din minori infractori şi eşantionului derivat format din părinţi, ca de exemplu şi al cadrelor didactice a pus în evidenţă o disfuncţionalitate de tip familial.
Mediul familial poate fi apreciat sub profilul structurii, al condiţiilor economico-sociale şi a deficitului educativ. Mediul familial poate prezenta carenţe foarte diverse de ordin juridic, social, moral, pedagogic, legate de situaţii ca: infidelitate, părăsire, divorţ, concubinaj, deces, narcomanii, vicii sexuale etc., fără a mai aminti de însăşi absenţa mediului familial, ca în cazul copiilor orfani, abandonaţi, aflaţi în seama asistenţei publice.
Regimul educativ familial s-a dovedit principala cauză a eşecului în procesul de integrare şi, implicit cauza esenţială a devianţei comportamentale a minorilor. Părinţii cercetaţi făceau educaţie în mod empiric, bazându-se pe intuiţie şi obişnuinţă. Carenţele educative ale familiei se manifestă prin: lipsa desăvârșită de interes pentru educaţia copilului; excesul de grijă, răsfăţul din afecţiune exagerată; lipsa unităţii de opinie în măsurile educative ale membrilor familiei; lipsa autorităţii morale a părinţilor datorată unor deficienţe caracteriale, a unor vicii etc.; neputinţa de a dărui copilului modele umane pozitive prin propriul lor exemplu de comportare; lipsa de înţelegere şi afectivitate din cauza egoismului şi indiferenţei faţă de copil; severitatea excesivă, inconştientă sau voită, care compune un climat familial anxios; folosirea actelor de violenţă ca mijloace educative.
Cea mai frecventă variantă de manifestare a inadaptării copiilor, deținând drept cauză carenţele mediului familial, este vagabondajul, 20% dintre minori au părăsit înaintea săvârşirii infracţiunilor familia sau şcoala; dintre aceştia 18% provin din familii deficitare comportamental. Formele cu deficienţe de structură a familiei sunt multiple. În 20% din cazuri, familia avea un solitar părinte, datorită dezorganizării ei prin divorţ, 18% prin abandon şi 3% prin deces; în 5% din cazuri familia fusese reconstituită prin mariaj, având un părinte vitreg, 88% din aceste familii aveau un mediu conflictual. Şocul conceput de despărţirea părinţilor a constituit momentul hotărâtor care a marcat evoluţia spre devianţă comportamentală.
Cadrele didactice investigate au semnalat în proporţie de 98% că, aducând la cunoştinţa părinţilor numărul mare de absenţe şi nivelul scăzut la învăţătură al minorilor, aceştia au răspuns prin indiferenţă.
În delincvenţa juvenilă trebuie luate în considerare alterările complexului somato-psihic, întârzierile de maturizare intelectuală sau social-morală, profundele perturbări în dezvoltarea afectivă, alături de rolul unor factori de macro şi microclimat social (trăiri confictuale în familie, traume psihice, educaţie incorectă etc.), nefavorabil unei dezvoltări armonioase şi unui comportament adecvat.
Din anul 1990 delincvenţa juvenilă se înscrie pe o linie ascendentă. Factorii care au determinat această creştere sunt în general de ordin economic, social, cultural etc. Perioada de tranziţie în care ne aflăm generează în mod obiectiv unele consecințe economice imprevizibile, care la rândul lor au devenit cauze imediate ale multora din disfuncţiile apărute pe plan social. Astfel, trecerea de la sistemul economic supercentralizat la cel al economiei de piaţă, a dat naştere unei inflaţii galopante, necontrolabile, cu consecinţe negative pentru standardul de viaţă al oamenilor. În această perioadă apare în societate un fenomen nou, necunoscut majorităţii cetăţenilor, fenomenul şomajului, cu impact asupra venitului familial şi implicit asupra individului. Se conturează o disproporţie între nivelul preţurilor şi tăria de cumpărare, efectul resimţindu-l, în debutantul rând, categoriile sociale cu venituri mici.
Afectarea generală a condiţiilor de viaţă le determină pe unele persoane să caute soluţii de obţinere a unor venituri compensatorii prin care să-şi poată ameliora condiţiile de existenţă, folosindu-se de căi ilegale. Are loc o diminuare a autorităţii şi funcţiei de control social al familiei. Se mulează tot mai pregnant apariţia unor stări permisive proeminente faţă de comportamentele deviante ale minorilor. Permisivitatea în asociere cu indiferenţa faţă de viitorul propriilor copii, influenţează negativ personalitatea acestora, determinându-i chiar să comită acte infracţionale.
Condiţiile de viaţă precare ale unor familii au contribuit la apariţia fenomenului social cunoscut sub denumirea de “copiii străzii”, care se adăpostesc prin gări, autogări, subsolurile clădirilor, reţele de termoficare şi a căror sursă de existenţă o reprezintă cerşetoria, furtul etc., devenind în mod frecvent victime ale unor pedofili.

5.3. PROFILAXIA DELINCVENŢEI JUVENILE

Profilaxia delincvenţei juvenile se realizează prin intervenţia asupra cauzelor, condiţiilor şi circumstanţelor care pot genera acte infracţionale, acţionându-se atât asupra minorilor cât şi asupra mediului micro şi macrosocial căruia îi aparţin. Prevenirea şi înfruntarea delincvenţei juvenile presupune cercetarea ştiinţifică a fenomenului, perfecţionarea cadrului legal de sancţionare a comportamentului deviant al minorilor şi elaborarea unui sistem unitar şi coerent de prevenire a acestuia.
Cercetarea ştiinţifică a infracţionalităţii în rândul minorilor implică studii complexe, interdisciplinare, care să abordeze etiologia comportamentului infracţional la nivel individual, de grup şi la nivel social, global. Trebuie avut în vedere factorii de control social, asistenţă socială şi educativi care concură la activitatea profilactică şi la ocrotirea minorilor aflaţi în situaţia de a săvârşi acte infracţionale. În funcţie de complexitatea factorilor care generează comportamentul infracţional al minorilor trebuie formulate şi orientate măsurile de prevenire.
Prevenirea eficientă a delincvenţei juvenile poate fi realizată numai printr-o intervenţie educativ-coercitivă a unor instituţii specializate, exercitată printr-un control social strict, iar în cazuri de excepţie, în instituţii închise, anume create, profilate pe un sistem corespunzător de şcolarizare, de pregătire profesională şi de redresare morală, pe o durată care să poată fi individualizată de instanţele judecătoreşti în funcţie de gravitatea faptei săvârşite şi de particularităţile individuale ale minorului.
Prevenirea delincvenţei juvenile reclamă necesitatea elaborării unei strategii noi şi unitare, cu acţiuni concertate din partea tuturor instituţiilor, organismelor şi organizaţiilor care pot contribui la reducerea fenomenului infracţional, avându-se în vedere:
* înfiinţarea unor organisme naţionale şi locale, care să contribuie la cunoaşterea exactă a situaţiilor familiilor cu mulţi copii, îndeosebi a celor cu greutăţi substanțe şi insuficient consolidate moral;
* cunoaşterea familiilor care îşi neglijează îndatoririle faţă de copii, îi abandonează, maltratează sau îi expun unor riscuri sociale;
* avându-se în vedere deficitul de experienţă pedagogică existent în prezent în interiorul unei familii, îndeosebi a celor recent constituite, instituţiile specializate vor necesită să elaboreze împreună cu alţi factori educativi, acţiuni menite să deprindă părinţii în legătură cu îndatoririle ce le revin în domeniul îngrijirii şi educării copiilor, relaţiile care trebuie să caracterizeze o familie, perioadele critice din viaţa copiilor, metodele care trebuie folosite pentru depăşirea momentelor dificile etc.;
* cunoaşterea riguroasă, pe fiecare localitate şi unitate teritorială a minorilor care prezintă tulburări de comportament, tendinţe de inadaptabilitate, astfel încât să se poată lua măsurile care se impun (medicale, educative etc.);
* cunoaşterea pe bază de analiză a stării infracţionale în rândul minorilor şi elaborarea unor strategii de diminuare a acesteia;
* instituirea unui sistem de pregătire a unor specialişti în probleme de prevenire şi combatere a delincvenţei juvenile;
* asigurarea necesarului de instituţii unic amenajate pentru ocrotirea minorilor, care din diverse motive nu au nici un fel de cămin, trăind în stradă;
* organizarea de către autorităţile publice locale a unor acţiuni de cuprindere în procesul de învăţământ a copiilor care provin din familii de rromi.
În prezent, mai mult ca oricând, instituţiile de învăţământ trebuie să coopereze într-o mai mare mărime cu familia, organizaţiile comunitare şi toţi factorii implicaţi în sistemul educativ al societăţii. Învăţământul trebuie să răspundă unităţilor socioprofesionale actuale şi de perspectivă, astfel încât toţi tinerii să aibă probabilitatea de a se încadra în muncă.
Majoritatea cercetărilor (Knopp, 1985) implicate în prevenirea delincvenţei juvenile operează cu strategii derivate din paradigme, condiţionări operante, cognitiv-comportamentale şi învăţare socială. Se propun câteva modele generale, posedând drept ţintă caracteristicile cognitiv-comportamentale:
a) reducerea neîncrederii şi stimularea motivaţiei în vederea unei integrări sociale adecvate;
b) stârnirea capacităţii empatice, cultivarea relaţiei şi dezvoltarea înţelegerii pentru situaţia victimelor;
c) furnizarea unor modalităţi de acţiune faţă de evenimente, situaţii neaşteptate;
d) consilierea tinerilor victimizaţi;
e) educaţia sexuală, modificarea distorsiunilor cognitive în privinţa comportamentului trupesc inadecvat;
f) utilizarea unor procedee de condiţionare faţă de modelele de comportament alterate;
g) dezvoltarea abilităţilor sociale şi controlul anxietăţii;
h) terapia familială.
Mijloacele de informare (presa, radioul, televiziunea etc.) exercită o influenţă deosebită asupra personalităţii în formare a minorului. De aceea, se impune chiar interzicerea difuzării, unor materii (scene, cazuri) care elogiază furtul, violenţa, amoralul, nefirescul şi excentricul în raport cu firescul, ceea ce degradează imaginea relaţiilor interpersonale, contaminează deosebit de periculos viaţa şi comportamentul minorului.
Se impune o reconsiderare a concepţiei de organizare atât a centrelor de primire, cât şi a celor de reeducare a minorilor, pentru a oferi condiţii corespunzătoare de cazare, hrană, educaţie, supraveghere şi formare profesională, elemente definitorii în reintegrarea socială a delincventului minor.
Unităţile de poliţie trebuie să-şi înfiinţeze formaţiuni distincte specializate pe complicații de minori, formaţiuni încadrate cu specialişti din domeniul sociologiei, psihologiei, pedagogiei, criminologiei etc., care să studieze acest fenomen sub toate aspectele (etiologia, evoluţia şi tendinţele sale) pentru a întreprinde cele mai adecvate măsuri de prevenire a delincvenţei juvenile.
Programa de învăţământ preuniversitar să cuprindă activităţi de educaţie morală, juridică şi pregătire antiinfracţională a minorilor.
Direcţiile pentru muncă şi ocrotire socială şi autorităţile tutelare să fie încadrate cu psihologi şi asistenţi sociali în mod corespunzător pentru a găsi cele mai optime soluţii în problema minorilor.