PPS.MyForum.ro :: V. EMPIRISMUL ŞI ASOCIAŢIONISMUL PSIHOLOGIC

Marya · Administrator

V. EMPIRISMUL ŞI ASOCIAŢIONISMUL PSIHOLOGIC AL SEC. AL XVIII-LEA

1. DAVID HARTLEY (1705-1757)

Este un reprezentant distinct al teoriei asociaţioniste, care s-a manifestat într-o durată pregătitoare decisivă pentru apariţia psihologiei ca ştiinţă. Desigur, regulile în acord cu care se cauzează şi se crește procesul asociativ din creier au fost deja semnalată de gânditorii din vechea perioadă elenă. Totusi, de abia în secolul al XVII-lea se ajunde la o propriu-zisă fundamentare cauzal-mecanică a ceea ce se poate realizează în creier în timpul procesului asociativ. Atunci doar, pentru întâia dată, s-a încercat ca proceselor asociative să li se dea o explicaţie în acord cu celelalte fenomene naturale din corp, adică o explicaţie care să fie în acord cu legile mecanicii. Căci, până îndată ce şi fenomenele sufleteşti să fie abordate din aceiaşi perspectivă mecanică, a fost nevoie să mai treacă puţin timp. Deşi era vorba tot de fenomene naturale, acestea erau clădite în interiorul creierului, se manifestau ca produse ale activităţii mentale.
Cel care a creat primul pas reuşit în această direcţie a fost D. Hartley. Se spune că a fost predestinat ca profesinal să urmeze o întocmai carieră profesională. La început, ca un tânăr cuvincios, a ascultat de îndemnul părinţilor şi porneşte spre a-şi clădi o carieră teologică. Aici însă în mod surprinzător renunţă la cuvinciozitatea părintească, pentru a urma una cu totul diferită, cea medicală. Tot restul vieţii însă va rămâne legat de ambele destine profesionale, atât de teorlogie, cât şi de medicină. Din complementarea celor două direcţii va rezulta teoria sa asupra asociaţiei. Inspirându-se din ambele Hartley va conferi categoriei de asociaţie putere explicativă pentru toate activităţile psihicului. În cartea sa “Constatări despre om” (1749) vor fi aşezate fundamentele teoretice ale asociaţionismului clasic.

2. CHARLES BONNET (1720-1793)

Biolog eleveţiat care a dezvoltat o teorie de compromis între tendinţele asociaţioniste şi cele subiectiviste, încercând să unifice într-un tot evidenţele de natură fiziologică şi psihologică într-o teorie a unei esenţe independete a conştiinţei. În 1755 publică la Londra lucrarea lui “Studii despre suflet”, mai apoi în 1759 lucrarea sa “Studii analitice despre aptitudinile sufleteşti”.
Bonnet a fost adăugat în rândul preformiştilor, care au declarat că toate formele posibile ale vieţii exită prefăcute. În acord cu concepţia sa sufletul uman ca şi cel animal este ceva etern. Dar eternitatea sufletului depinde de trup, ca şi de influenţele externe din mediu. Întrega reflectare mentală îşi are punctul de plecare în simţuri. Fără simţuri - spune Bonnet - sufletul n-ar fi în situație să simtă nici măcar propria-şi existenţă.
Sufletul constituie în acelaşi timp o forţă activă, care se manifestă prin reflexele suprasenzoriale. Fiecărui simţ îi corespund nervi distincţi unde senzaţiile se propagă vibrator. Legăturilor senzoriale le corespund legături nervoase, stabilite pe calea circuitelor vibratorii ale nervilor. O psihologie şi fiziologie deja diferită de cea a lui Hartley. Pentru că sufletul dispune de capacitatea reflectării conştiente, o conccepţie care îl apropie pe Bonnet de asociaţionisşti, de concepţia acestora despre aptitudini.
3. JULIEN OFFRAY DE LAMETTRIE (1709-1751).

Medic francez, care a încercat să unifice teoria carteziană a funcţionării mecanice a trupului cu concepţia senzualistă a lui Descartes. Cele două substanţe propuse de Descartes nu înseamnă în accepţia sa decât o fantezie stilistă pentru derutarea teologilor epicii sale. Pentru că, în fond, sufletul există, care nu potae fi separat de trup, pentru că trupul funcţionează asemenea agregatelor, că însuşi omul prin aptitudinile sale sufleteşti de gândire şi conceptuale este doar un agregat ca oricare altul. Prin termenul de maşinărie sau agregat Lamettrie înţelegea un sistem material bine determinat. În anul 1745 îi apare lucrarea “Natura sufletului”, unde pe baza datelor de anatomie comparată demonstrează înrudirea organică şi sufletească dintre animale şi om. Reflectarea enzorială este interpretată ca o funcţie materială a corpului. Categoric neagă orice posibilă imaterialitate a esenţei vieţii sufleteşti.
În anul 1748 a publicat cartea cu titlul “Omul-maşină”, lucrare care l-a consacrat în istoria ştiinţelor. O carte care a cauzat o veritabilă furtună în rândul gânditorilor vremii; o carte în care autorul se pronunţă în favoarea subordonării însăşi a omului determinismului existent în natură.
Cercetările de neurologie şi de fiziologie musculară au avut o influenţă benefică şi asupra gândirii filozofice. Lamettrie extinge principiul maşinismului asupra explicării vieţii psihice. În gândirea sa pleacă de la evocarea capacităţii de reflectare senzorială a materiei.şi nu de la modul cum îşi pot schimba locul unele particule materiale primare. În mod abil evită prăpastia ridicată de senzualism dintre materie şi gândire. El vorbeşte de procesele psihice care-şi au punct de plecare în cele corporale. Se ajunge la gândire prin capacitatea de organizare a materiei. Această perspectivă de gândire, care pune accent pe nivelul superior de organizare a materiei a însemnat un as important în cunoaşterea vieţii psihice. Aceasta va permite ca explicaţia psihologică să se detaşeze tot mai mult de fizicalismul newtonian. O perspectivă care a fost acceptată şi preluată de toţi filogofii şi naturalisştii francezi.

4. LEIBNIZ Gotfried Wilhelm (1646-1716)

În Germania farâmiţată, cu o economie rămasă în urma pntru nivelul secolului al XVII, interesul pentru studiul modului variat de comportare al oamenilor era scăzut. Cunoaşterea vieţii psihice, a fenomenelor naturale, a legilor care ordonează ordinea şi direcţionează aceste activităţi se afla subordonată ordinii scolastice medievale. Întreaga spiritualitatea germană era dominată de această ordine. Ori într-un asemena cadru s-a născut sistemul teoretic a lui Leibniz, cel care a confecționat o admirabila încercare de a aduce la acelaşi numitor explicaţia cauzala a fenomenelor naturale şi spirituale cu cele subordonate credinţei din teologie. Este vorba de un reprezentant care a pretins a se cupla la frontul victorios al mecanicismului acelor vremi, dar prin pastrarea hegemoniei activitatii spirituale asupra corpului.
A acceptat în întregime progresele pe care filozofia si stiintelor naturii le-au realizat în numeroase domenii ale cunoasterii, în crearea unei imagini de ansamblu grandioase si automatizate despre lume. Dar pe aceasta si-a imaginat-o doar ca pe o formă si efect al activitatii inepuizabile a monadelor. Ce sunt aceste monade ? Elementele ultime ale lucrurilor, adica niste atomi formulati dintr-o perspectiva idealista asupra vietii resurse si spirituale.
Materia ce reprezinta punctul de plecare al conceptului de monada se afla nu în natura înconjuratoare, ci în reflexie. Aici gândul individual îsi gaseste originea si întraga sa simplitate indivizibilita; îsi gaseste un centru al “eul”-lui diverselor stari ale identitatii individuale subiective. Aici reflexia se dovedeste suficienta - spunea Leibniz - ca sa gasim în noi necesara substanta spirituala fiintarii; unde noi însine suntem o sumbstanta. Unitatea functionala a sistemului este asigurata pe calea autocontrolului introspectiv de un “eu” al constiintei, care se dobândeste progresiv, fiind atins pe treptele superioare ale dezvoltarii sociale.
Monadele se cladesc pe exemplarul reflectarii sufletesti. Adica întreaga materie este înzestrata cu suflare. Aceasta suflare în natura si societate nu poate fi explicata doar cu legile mecanicii si geometriei. Cu atât mai mult, cu cât viziunea mecanicista la un ocazie dat evita abordarea problemei indivizibilitatii materiei si a miscarii sale interne. Ceea ce i-a dat lui Leibniz ocazia pentru a formula problema miscarii, s-o abordeze din perspectiva interventiei unor factori nemateriali.
Fortele interne ale naturii Leibniz si le-a imaginat dupa modelul unei activitati psihice intrinsece diferita de fenomenele naturale. Aici monadele reprezinta cele doua fatete de nedespartit ale activitatii psihice naturale si spirituale, în sensul cel mai general în care cuvântul de perceptie si de impuls sunt folositi pentru descrierea unitatilor constitutive a lumii.
Proprietatea principala a monadei se refera la momentul momentul luarii unei decizii pentru actiune. Dar spre o actiune, al carui scop sau perceptie înca n-a ajuns sa fie si gândita. Adevarata fiintare a monadelor este data de neîntrerupta dezvoltare a acestor actiuni si perceptii. Deci care fiintare naturala si spirituala Leibniz a cladit-o pe calapodul unor proprietati deja stiute, la unor monade pre-existente ale experientei psihice.
Desigur, a vedea aici doar o simpla reproducere a vechilor conceptii animiste despre lume si viata, ar corespunde unei nejustificate simplificari. Fiindcă sfera de cuprindere a fenomenele psihice este aici mult mai larga, una care a avut o influenta decisiva la constituirea psihologiei ca stiinta.