PPS.MyForum.ro :: VI. PSIHOLOGIA ÎNCEPUTULUI DE SECOL AL XIX-LEA pe pps.myforum.ro

Marya · Administrator

VI. PSIHOLOGIA ÎNCEPUTULUI DE SECOL AL XIX-LEA

1. Teoria reflexului în secolul al XIX-lea

Principiul reflexului şi interpretarea manifestărilor neuropsihice
Contradicţile dintre concepţia reflexologică carteziană şi progresele fabricate în domeniul fiziolologiei nervoase şi-au făcut apariţia şi s-au înmulţit tot mai mult la sfârşitul secolului al XVIII-lea. S-au formulat chiar noi teminologii pentru explicarea vieţii psihice, unele ce făceau referinţă la “activitatea musculară şi forţă nervoasă”, la “energiile nervoase” ş.a. În ceea ce priveşte reflectarea senzorială, interpretările făceau tot mai mult referinţă la acele ”reprezentări întunecate” ale conştiinţei, care nu mai făceau trimiteri simpliste la activitatea nervoasă, dar luau în considerare şi activitatea psihică. A transformat tot mai nesatisfăcătoare interpretarea unor astfel de fenomene neuropsihice doar în în termenii cartezieni, ai unor mecanisme reflexe mecanice. Vechea concepţie, în acord cu care actele comportamentale sunt de aceaşi natură mecanică cu cea a maşinăriilor de abia inventate nu mai putea să stea în picioare. Deşi, aici pentru aceste interpretări le era iminentă ameninţarea ca odată cu negarea mecanicismului simplist săs e arunce peste prag şi sâmburele determinist al acesteia.
În acord cu noua interpretarea omul este un mecanism, dar unul care simte, gândeşte, recunoaşte şi doar un ceva bun pentr a-I schimba trupului locul. La acest indice comportamentul conştient este la fel determinat de condiţiile de viaţă ca şi cel inconştient. Problema formulată a fost dacă cel conştient rămâne oare pe mai departe de aceaşi natură şi determinare reflexogenă ca şi comportamentul mecanic neconştient. Căci, bunoară Cabanis, spunea că doar actele neconştiente pot să fie considerate ca fiind de natură reflexogenă. Categoria de “reflex” în acord cu această interpretare este redusă doar la nivelul integrativ fiziologic, fiind golită de oriece semnificaţie psihologică. Una era reflexivitatea ce se întâmpla la nivelul fiziologiei sistemului nervos şi cu totul altceva era viaţa psihică care se vroia tot mai mult raportată la acest substrat organic.

2. Concepţia biopsihologică a lui Prochasca (1749-1820)

A fost medic, anatomis şi psihofiziolog. Pentru el toate fenomenele comportamentale sunt de aceaşi natură reflexă ca şi cele neuronale. Învăţătura sa se îmbină strâns cu viaţa spirituală şi deologică cehă, de mişcarea de eliberare naţională, de lupta ideologică anticlericală a acelei perioade.
În locul conceptului de “spirit al vieţii”, al celor al “fluidelor spiritului” ş,a, uzate larg în acea durată pentru explicarea proceselor nervoase Prochazka a introdus pe cel de “energie nervoasă”. Respectiva forţă energetică era interpretată în înţelesul lui Newton, ca ceva cu o pricină tăinută, cu atât mai tainică îndată ce a apreciat că este de natură electronică. Pentru a-şi valorifica concepţia el face apel la vechiul concept aristotelic de “senzorialitate generală”, dar căruia îi dă o nouă interpretare. În lucrarea sa “Disertaţie asupra funcţiilor sistemului nervos” vorbeşte de un sector distinct din sistemul nervos care funcţionează pe principiul reflexului. Influenţele externe se propagă cu viteză mare pe cale lungimii fibrelor nervoase. Pe baza unei legităţi proprii acestea ajung la a se reflecta, transferându-se la alţi nervi care conduc spre muşchi, prin care reuşesc să efectueze mişcări de mare fineţe. O descriere a arcului reflex considerată clasică.
Prochazka nu s-a referit nicicând la categoria de reflex ca la un principiu general al activităţii nervoase, ci doar precizează că în acest caz este vorba de ceva cu mult mai mult decât în cazul reflectării fizice. Acest lucru se întâmplă în zona “senzorialităţii generale” din creier. Iar explicarea acestei reflexivităţi necesită legităţi speciale. În ceea ce priveşte mişcările reflexe, pe astea Prochazka le-a separat de cele sufleteşti, recte de acele mişcări care-şi găsesc proiectarea în zona “senzorialităţii generale” şi la care se adresează conştiinţa.

. Legea lui Bell şi Magendie

Funcţiile nervilor şi a legăturilor dintre ei Bell le-a căutat experimental la nivel empiric. Prin studiile sale căuta suportul anatomic al schemei ideilor, traseu pe care a descoperit deosebirile funcţionale dintre coarnele de sus şi de jos ai nervilor măduvei spinării. Producerea unor contracţii musculare se produceau doar prin excitarea nervilor coarnelor anterioare. Dar asemenea constatări au mai fost făcute de numeroşi alţi cercetători, care deja au separat între funcţiile senzoriale şi motoare a nervilor rahidieni. Nimeni însă până la Bell n-a putut demonstra experimental acest lucru, că unii dintre aceştia sunt doar senzoriali iar alţii sunt doar motori. Descoperirea lui a expus-o în diverse disertaţii, dar doar de circulaţie deosebit de restrânsă. De aceea ea aproximativ că nici n-a fost cunoscută, devenind cunoscută doar când, independent de el, un alt cercetător, Francois Magendie (1783-1855) a ajuns la acelaşi concluzii ca şi el. Atunci această legitate stabilită de ei doi definind termenii necesari descrierii căii pe care o urmează arcul reflex, a putut să stea la baza fundamentării concepţiei reflexologice.

Disputa Müller-Hall a avut o influenţa favorabilă asupra înţelegerii raporturilor dintre activitatea nervoasă şi cea psihică. A prins, în primul rând, într-o unitate conceptuală mecanicistă o serie de date pe care, altfel, fiziologii şi medicii le cunoşteau în mod egal. A reieşit că întregul agregat neuronal se subordonează unui principiu funcţional reflex, că evocarea acestui arc reflec este fundamental pentru explicarea fenomenelor vieţii psihice, că activitatea reflexă se raportează la evenimentele senzoriale din mediul înconjurător.
Pe de altă parte, se crează premizele înţelegerii naturii conceptuale a atacului vehement al medicilor vremii împotriva teoriei reflexului. Aceasta pentru că, în timp ce ei revendicau noua perspectivă reflexologică doar ca un dispozitiv conceptual pentru interpretarea fenomenului patologic, Hall şi Muller au întrevăzut în acesta un instrument general, de explicare a particularităţilor funcţionale ale întregului sistem nervos.

4. Teoria modalităţilor senzoriale

Lucrările lui Prochazka, Bell şi Mangedie s-au refeerit nu numai la activitatea musculară, dar şi la cea a modalităţilor senzoriale. A fost evocată specializarea unor elemente senzoriale, ale căror excitaţie avea doar un solitar efect, pe cel de a da naştere unei senzaţii şi nimic mai mult. S-a reuşit stabilirea că naaşterea proceselor senzoriale este concepută de alte structuri neuronale decât a celor musculare. În joc intră nu numai receptorii, dar şi căile de conducre diferite. În centrul atenţiei a fost, fireşte, modalitatea senzorială vizuală. De asemenea, cum cu greu încercau Bell, mangedii şi Muller să schiţeze, părţi specializate din creier. Separarea părţii din sistemul nervos care se ocupa de activitatea motoare, de cea care se ocupa de modalităţile senzoriale a adus la viaţă problematică fiziologiei modalităţilor senzoriale.
Înaintea fiziologilor interesul pentru studiul modalităţilor senzoriale a avut grijă să-l deschidă fizicienii şi matematicienii. Au făcut acest lucru prin studiile lor de optică. Ei au evidenţiat pentru întâia dată o serie rezultate perceptive vizuale interesante. Au confecționat pasul necesar, ca din acel moment funcţii otice asemănătoare să fie studiate ca funcţii vitale din perspectivă fiziologică, aşa cum ele se manifestă la om şi la restul vieţuitoarelor.
Trecere însă la studiul modalităţii senzoriale vizuale a pus fiziologia în faţa unor probleme anterior niciodată întâlnite. Bunăoară s-a formulat problema de a pune aceste modalităţi senzoriale în srviciul recunoaşterii proprietăţilor obiectelor, de a servi la orientarea în spaţiu şi timp. Ori o asemena orientare implicit a făcut trimitere la conştiinţa umană, la orientarea spre sine a activităţii. O mărime a activităţii care cuprinde sfera reflectării subiective, una greu de abordat şi de cunatificat din perspectivă fiziologică, a ştiinţelor naturii în general. Astfel, studiile de optică şi acustică au avut meritul să aducă pe acelaş tărâm interesul pentru abordarea fenomenelor psihice cu metodele şi procedeele fiziologiei.

Principiul “energiei specifice a simţurilor”.

Esenţa noi perspective investigative a fost nespus de bine cuprinsă în principiul “energiei specifice” a stimulilor, formulat de Bell şi de Muller independent unul de celălalt.
Baza principiului se află în aşa-zisa teorie cauzală, în acord cu care modalităţile senzoriale sunt considerate ca un efect al influenţelor externe exercitate asupra organismului. La aceleaşi efecte erau reduse şi influenţele conştiinţei. Dar, spre deosebire de conştiinţă, izvoarele acestor modalităţi senzoriale erau căutate nu în lucuri ca obiect al cunoaşterii, ci în schimbările pe care agenţii stimulatorii le puteau cauza în nervi. Se făceau referire la acele situaţii empirice când asupra receptorilor se acţiona mecanic sau electric cu agenţi stimulatori neobişnuiţi, care cauzau distincte senzaţii vizuale, auditive sau de alt fel.
Plecând de la astfel de premize Muller şi Bell au ajuns la concluzia că la nivelul conştiinţei nervii senzoriali nu reflectă propriu-zis proprietăţile externe ale lucrurilor. După Muller senzaţiile ne oferă informaţii nu asupra formei externe a lucrurilor, ci asupra stării funcţionale a modalităţilor senzoriale. Senzaţia nu este trăirea în conştiinţă a proprietăţilor calitative de diferite moduri a obicetelor, ci contientizarea ştării activităţii nervoase în raport cu acţiunea unor agenţi stimulatori; aceste diferenţe calitative sunt cele care diferă la nivelul diferitelor modalităţi senzoriale. Acestea sunt denumite energii senzoriale. Produsele minţii, spune Bell, se desfăşoară nu în cadrul limitat al obiectelor create, ci în cel pe care îl reduce modalităţile noastre senzoriale.
Nici Bell şi nici Muller n-au negat nici un moment că senzaţiile sunt rezultatul acţiunii substanțe a agenţilor stimulatori externi exercitat asupra organismului. Negau însă faptul că informaţia astfel dobândită ar putea să însemne şi altceva decât schimbările ce puteau avea loc la nivelul sistemului nervos. Muller susţinea că la acţiunea unor agenţi stimulatori în noi nu se pot naşte senzaţii care nu s-ar putea naşte şi fără acţiunea acestora. Eventualele diferenţe dintre diferitele modalităţi senzoriale, Muller le-a pus pe seama energiilor specifice diferite de la o modalitate senzorială la alta. Totul deci se află în interiorul modalităţii senzoriale, care energii senzoriale se eliberează doar la acţiunea agenţilor stimulatori externi.

4.3. “Principiul anatomic” şi ipoteza lui Weber despre “câmpul senzorial”.

Naşterea nativismului departe de a se fi rezumat doar la inflenţele teoretice ale lui Kant. O altă sursă a acestei perspective de gâdire s-a aflat în “principiul anatomic” dominant din fiziologia vremii. Bunăoară determinarea a ceea ce se reflectă doar de traseele anatomic diferite pe care le urmează nervii fiecărei modalităţi senzoriale conduce iminent la aceaşi teorie nativistă. Ulterior acest nativism a fost categorisit ca unul înşelător: pentru că din ocazie ce se susţine că unele înfățișări preexistă moştenite, cu nimic nu putem să ne înbogăţim cunoştinţele despre această reflectare.
Mai mult, toţi aceşti gânditori ce şi-au însuşit “principiul anatomic” al sistemului nervos ca substrat pentru explicarea reflectării senzoriale au fost autorii unor ipoteze cuezătoare. Printre aceştia poate fi înrolat şi Ernst Heinrich Weber (1795-1878) cu ipoteza sa asupra câmpului senzorial. Cartea acestuia despre tact apare în 1834 în limba latină (De tactu), o carte fundamentală pentru viitoarea psihologie experimentală. Weber a studiat sensibilitatea tactilă pe baza de experienţă proprie. În cursul experienţelor sale s stabilit că între doi agenţi stimulatori ce acţionează asupra dermei doar atunci putem să facem deosebire, dacă acestea se află suficient de departe unul de celălalt şi că aceste distanţe sunt variate pe diferite părţi ale corpului. A postulat că în cazul că de subiectul simte doar o singură senzaţie, cei doi excitanţi tactili ating o zonă cu o singură inervare. Întreaga supraafaţă a pielii poate fi considerată sumă de hărţi senzoriale tactile de diferite mărimi. Pentru a lua naştere două câmpuri senzoriale tactile este necesar ca între cele două câmpuri să mai fie încă un câmp intermediar.
Părerea lui Weber a fost că sistemul periferic al capetelor senzoriale cu circuitele care trec prin creier. Mai formulează şi acea problemă, în acord cu care coordonarea spaţială şi temporală este opera unui aşa-zis “instinct intelectual”. Constribuţia lui Weber constă în a fi aliniat metodele şi tehnicile sale de studiere a sensibilităţii împreună de cele ale ştiinţelor naturii.De asemenea a introdus în aceste studii experimentale procedeele matematicilor.