| Marya |
| Administrator |
 |
| |
| Data inscrierii: 20/Iun/2008 |
| Mesaje: 1104 |
| Localitate: Constanta |
|
|
|
 |
|
 |
|
VII. CONDIŢIILE TRANSFORMĂRII PSIHOLOGIEI ÎNTR-O ŞTIINŢĂ DE SINE STĂTĂTOARE
Desprinderea psihologiei din ştiinţele naturii
1.Influenţa şcolii fizico-chimice din biologie asupra psihologiei
La mijlocul secolului al XIX-lea în ştiinţele naturii a apărut o intensă tendinţă mai generală de exmatriculare a viziunilor vitaliste, puternic obstrucţionante a progresului din diversele domenii ştiinţifice. Aceasta a avut un urmare benefic pregătind o înșiruire de descoperiri, dintre care una a avut o importanţă deosebită: extinderea legii deja formulate a conservării materiei şi asupra sistemului naturii. De asemenea, reuşita sintezei hidrocarburilor (Wöhler în 1824) va avea ca concluzie dărâmarea zidului principial şi metodologic până atunci clădit dintre sistemul anorganic şi cel organic. Din această perspectivă întregul organism nu mai era altceva decât un format fizico-chimic, unde se aplică întru totul amintitul principiu al consrvării materiei. Confecționate fiind aceste descoperiri a lăsat fără obiect o succesiune de explicaţii vitaliste, aceştia pierzându-şi tot mai mult rostul. Adică, din acest moment nu mai avea sens să se mai caute după unele aşa-zise forţe lăuntrice anterior identificate în monade, în atomi etc. S-a ajuns să se demonstreze că organismul îşi extrage energiile din exterior şi că lăuntric nu are în esenţă nimic altceva decât formele sau structuri variate în care viaţa se manifestă material în natură. Această asimilare a principiului conservării materiei asupra sistemului viu a avut efecte beneficie cu deoebire în domeniul fiziologiei, unde va avea să se nască un crez pătimaş, prezent încă şi azi, în acord cu care explicarea fenomenelor fiziologice este posibil a fi realizată doar pe baza principiilor fizico-chimice. .
Dar prin însuşirea viziunii fizico-chimice în biologie, cu consecință nefast pentru orientările vitaliste, va mai avea darul să încurajeze încercările de asimilare la sistemul viu a fenomenelor psihice. Printre cei care s-au plasat pe această linie de gândire au fost Helmholtz, Du Bois Reymond ş.a. Rezultat al strădaniei lor s-au creat premizele conceptual şi metodologice ca psihologia să se transforme într-o ştiinţă a experienţei individuale. Astfel, la ansamblul energetic-molecular subordonat principiului conservării materiei din natură, de astă dată s-a mai adăugat un subsistem reprezentând viaţa psihică: pe această bază acţiunile organismului ajung explicate mai perfect decât doar pe baza principiilor macromecanicii (a); acţiunilor psihice a început să li se recunoască rostul (b).
Desigur, la început singura soluţie s-a dovedit a fi eternul paralelism psihofizic, aflat în prolongația vechiului mecanicism. Evidenţele însă probau cu certitudine crescândă că princpiul conservării materiei, al economisirii energieii îşi are aplicabilitatea şi în cazul faptelor de comportament. De aici şi până la a formula ideea că însăşi psihicul este de natură materială nu mai era decât un pas. Ce va avea să fie făcut foarte repede prin demonstrarea că această entitate psihică este legată şi cuprinsă în circuitul material al naturii. O viziune nouă de gândire care a stimulat iniţiativele experimentaliste de pe tărâmul ştiinţelor, multe dintre ele cu efect pregătitor decisiv pentru naşterea psihologiei ca ştiinţă de sine stătătoare.
2. Determinismul darwinist şi psihologia.
În cadrul noii tendinţe interpretative fizico-chimice din biologie, cu deosebire determinat de descoperirea hidrocarburilor, întreagul determinism al fenomenelor din natură a fost micșorat la cel al unei cauzalităţi mecanice. Explicaţiile erau confortabile dar nesatisfăcătoare. Viaţa era ceva mai mult decât cauzalitate fizică sau chimică. Depăşirea acestei viziuni de gândire pentru prima dată a fost realizată de Darwin. Acesta a îndreptat gândirea biologică spre un determinism mult mai complet. În acord cu acesta forţa dezvoltării era de extrasă nu dintr-un raport de interrelaţie mecanică cu mediul înconjurător, ci dintr-unul care includea şi ansamblul relaţiilor cu celelalte organisme. Astfel s-a luat în considerare pe lângă acea disponibilitate distinctă de adaptare a organsimelor, de a face faţă celor mai diverse variaţii stimulative fizico-chimice din mediu, şi pe cea care includea relaţiile cu celelale vieţuitoare.
Darwin a formulat astfel pentru întâia dată teza în acord cu care organismul şi părţile sau caracterele acestuia corespund întru totul condiţiilor în care organsimul se află. Cu o mică completare: nimic nu este mai reprezentativ pentru activitatea organismului decât direcţionalitatea. Ori această proprietate cuprindea în sine diversele funcţii vitale, considerate nu doar din perspectiva determinismului mecanic al fiecăruia, ci subordonate nevoii de a se adapta în timp condiţiilor de mediu. Ceea ce a însemnat o victorie decisivă în cunoaşterea biologică. Mai mult, a devenit tot mai clar că dezvoltarea surprinsă în sistemul viu se poate extinde şi aplica în sistemul neviu. Până şi în aceste din urmă sisteme explicaţia mecanicistă a ajuns nesatisfăcătoare.
În monumentala şi clasa sa lucrare “Originea speciilor” apărută în 1859 cauzalitatea din natură Darwin a explicat-o în strânsă legătură cu fenomenul dezvoltării. Privat de asta explicarea naturii, a finalităţii acţiunilor de aici este nevoită să se reîntoarcă la vechile soluţii vitaliste, soluţiile să fie găsite în acţiunile unor forţe divine. În producerea fenomenelor naturale prezenţa conştiinţei uamne este dispensabilă, direcţionalitatea vieţii fiind în dispoziție să explice toate procesele evolutive din natură; scutit de de ea au ajuns explicabile şi fenomenele cereşti. Procesele biologice astfel dobândesc prioritate în faţa celor de conştiinţă şi se subordonează celor naturale; iar psihicul a fost considerat în consecinţă ca un fenomen natural, acţiunile psihice ascultând de acelaşi legi de progres şi direcţionare din natură.
Influenţa darwinismului asupra psihologiei s-a materializat în întâiul rând prin asimilarea în noul sistem a ideii de dezvoltare. Deşi ipoteza existenţei unor moşteniri a caracterelor dobândite este cu mult mai veche decât lucrarea lui Darwin; căci cu mult înainte deja s-a ajuns să se susţină opinii ca de exemplu că unele caractere comportamentale sunt moştenite, că funcţiile psihice nu sunt imuabile, că în cursul vieţii ele se schimbă şi se dezvoltă. Mărturie în acest sens este gândirea asociaţionistă a secolului al XVII şi al XVIII-lea, îndată ce s-a demonstrat probabilitatea de descompunere a ideilor. Diferă de astă dată importanţa dată condiţiilor în care organismul trăieşte, care a încetează la a se mai atenuează la simplul impuls exterior necesar actualizării dezvoltării, pusă în fucnţiunea de acesta; în plus, de astă dată condiţiile externe sunt capabile să transforme şi forma în care diecţie expansiunea să se producă. Ceea ce înseamnă că dinamica mecaniciii şi spontainatea invocată a naturii a fost predată neîncetatelor interinfluenţe ale organismului cu condiţiile din mediul înconjurător. Ajunge eliminată orice structură sau configurație de viaţă care nu ascultă de stabilirea unui echilibru dintre acţiunile organismului şi condiţiile de mediu. Astfel, acţiunile condiţiilor de mediu ajung a se distinge nu numai prin influenţa lor asupra organismului, ci şi prin a deveni obiect al acţiunilor organismului. O dinamică subordonată necesităţii păstrării echilibrului raporturilor organism-mediu. În acest context, în cele din urmă, s-a ajuns să se schimbe şi accepţiunea dată categoriei de organism, care de astă dată constituie nu doar o noţiune fixă şi eternă, ca o canava în care să fie introduse caracerele proprii fiecărei specii, ci una care reflectă ceva mereu transformabil pe linia dezvoltării filogenetice şi ontogenetice.
Teoria darwinistă extrage orice proces sau funcţie organică din acţiunile necesare adaptării la mediu. Ori această viziune a oferit o altă perspectivă de explicare şi interpretare nu numai petru activitatea organică, ci şi pentru explicarea manifestărilor de comportament. Adică, pentru explicarea vieţii psihice s-a pornit de la interpretarea formelor diverse în care se manifestă comportamentul în strânsă legătură cu condiţiile în care acesta trăieşte, cu mediul înconjurător. Ori aici a dobândit din nou însemătate zestre de acţiune cu care individul vine pe lume, care ete moştenită şi transmisă peste generaţii, în srânsă legătură disponibilitatea de a-şi distribui variabil acţiunile psihice în raport cu condiţiile schimbătoare ale mediului, de a gospodări experienţa reactivă le linie ontogenetică. Mai mult, aceată perspectivă a fost extinsă şi asupra faptelor de conştiinţă. Dar poate cea mai importantă contribuţie a darwinismului pentru întemeierea psihologiei ca ştiinţă a constat în introducerea analizei genetice şi statistice în descrierea diversităţii formelor de comportament din natură.
3. Psihologizarea teoriei reflexului
Una din principalele reuşite ale darxinismului se află în forța de a se fi sintetizat în această teorie multiplele progrese realizate la acea vreme în diversele doemnii ale biologiei. Rezultatul a constat dintr-o veritabilă zguduire a sistemului biologic de până atunci, dominant până atunci doar de “principiul anatomic”, considerat ca o unitatea de mărime comună şi o “constantă” funcţională de neclintit în întregul sistem viu. Ori uan din aceste contribuţii care să combtă vechea mentalitate a venit chiar din domeniul teoriei reflexului.
În acord cu vechea accepţiune circuitul impulsului nervos era limitată la structura anatomică a măduvei spinării. În acord cu noile progrese realizate circuitul neuronal a fost extins şi la nivelul instanţelor neuronale aflate la etajele superioare ale nevraxului, la nivelul encefalului şi pe urmă al scoarţei cerebrale. Reprezentant de referinţă în acest sens a fost E. Pflüger (1829-1910), fiziolog german, cu cartea sa întitulată “Funcţiile senzoriale ale măduvei spinării”, lucrare care a apărut în 1853.
În acord cu teoria reflexului de până atunci, după Pflüger, se puteau explica doar reacţiile nerv-muşchi, care însă erau prea puţin reprezentative ansamblul relaţiilor adaptative stabilite cu mediul înconjurător. Reflexul interpretat mecanicist, nu putea explica multitudinea de relaţii funcţionale mediate la nivelul sistemului nervos. De aici scăpa influenţa multiplă a condiţiilor de mediu. Schema reflexului însă poate fi întrebuințată în mod egal şi când este vorba de un substrat organic izolat de condiţiile de mediu, dar şi atunci când este vorba de explicarea caracterului procesual al comportamentului, de dezvoltrea comportamentului. Acest lucru a încercat Phlüger în experienţele sale remarcabile pe broaşte, unde a demosntrat că activitatea cerebrală nu poate fi explicată doar cu mecanismul “orb” al reflexului. Din perspectiva discipolilor teoriei lui Müller-Hall beneficiau de valoare legică doar automastimele ce erau gestionate la nivelul măduvei spinării; în schimb în acord cu ceea ce spunea Pflüger, în afara principiului reflexului mai putea fi invocată intervenţia şi a unor legităţi deosebite acestora subordonându-se în mod egal activitatea atât a măduvei spimării, cât şi a formaţiunilor encefalice. În acord cu această legitate ajungeau explicate unitar atât comportamentul animalelor din preparatele spinalizate cât şi comportamentul animalelort normale.
4. Psihofiziologia modalităţilor senzoriale
Psihofiziologia modalităţilor senzoriale a reprezentat o preocupare centrală pentru gândirea psihologică a secolului al XIX-lea, dominată încă de aceaşi manieră fizico-chimice mecanisiciste de gândire. S-a postulat de atunci pentru manifestarea unei aşa-zise stări excitatorii, una cauzată de acţiunea “impulsului exterior”, ale unor mecansime care se află în structurile anatomo-morfologice. Cu mijloace conceptuale de acest fel erau excplicate atât actele de recepţie, cât şi cele de instrumentare a mişcării.
Dar aşa cum se ştie, în psihologie absolut orice interpretare mecanicistă sfârşeşte prina a trezi contradicţii: un astfel de capăt de pod l-a reprezentat încercarea de demonstrare reflexologică a scalei şi a finalităţii reacţiilor de mişcare; tot un astfel de capăt l-au reprezentat încercările psihofiziologice de demonstrare a materialităţii reflectării senszoriale, a modului cum se proiectează “în interior” întregul câmp al lucrurilor sau obiectelor aflate în exterior, cum are loc senszaţia ca procesul psihic elementar. Pentru acea teorie a cauzalităţii, senzaţia era considerată ca un efect al acţiunii lucrurilor asupra componentelor de simţ. Încă nu ajunsese formulată problema interrelaţiei dintre excitaţie şi ceea ce se întâmplă procesual la nivelul fiecărei modalităţi senzoriale, în ce fel efectul acţiunii obiectelor ajunge la a se materializa într-o informaţie, una de reflectare conştientă a respectivului obiect. Modalităţile de transformare a acţiunii obiectului asupra receptorilor erau căutate undeva departe de procesele ce au loc la nivelul fiecărei modalităţi senzoriale, erau căutate la nivelul imaginii ce se constitue despre obiecte, ca acţiune mentală a conştiinţei.
4.1 Cum fiziologul devine psiholog
Cel mai remarcabil merit de fiziolog a lui Helmholtz a avut loc pe “tărâmul psihologiei”; anume prin acele preocupări prin care şi-a extins sfera de acţiune a principiilor fiziologiei pe acele fapte şi fenomene, care anterior erau revendicate ca aparţinând monopolului filozofiei. Concepţia despre lume şi despre psihic a lui Helmholtz este complexă şi contradictorie: ca reprezentant al ştiinţelor naturii era un determinist; condiţiilor sociale în care a activat însă, l-au deterinat să împărtăşească vederi pozitiviste, înscrise pe linia gândirii kantiene. Din această pricină materia psihologiei prelucrate în gândirea sa, nu ajunge să atingă o dinamică cauzală desăvârşită. Ceea ce va deveni reprezentativ pentru întrega sa concepţie despre natură şi psihic.
Helmholtz a interpretat în variantă proprie teoria lui Müller a “energiei specifice” a organelor de simţ. Pentru el fiecare modalitate senzorială corespunde unui sistem închis. Fiecare senzaţie se cauzează printr-o eliberare energetică, una cauzată din exterior de acţiunea fizică a unui agent stimulator. Acest principiu al “energiei specifice” era susţinut de Helmholtz cu o încăpăţânare dibolică. A relevat în acest sens că principiul are aceaşi importanţ pentru fiziologia modalităţilor senzoriale, ca legile formulate de Newton pentru domeniul fizicii.
Trebuie menţionat faptul că Helmholtz şi-a manifestat acest ataşament atât de adânc faţă de acest principiu din raţiuni morale. A făcut-o atunci când Müller a transformat ţinta a o serie de atacuri de “dreapta”, a ideliştilor extremişti. Era atacat pentru că senzaţia a considerat-o ca un fabricat al unei anumite modalităţi senzoriale şi nu o creaţie mentală a spiritului. Contribuţia lui Helmholtz în acest sens se înscrie pe linia învăţăturii care îşi propunea să susţină faptul că gândirea este un produs al activităţii creierului.
Punctul de plecare al gândirii lui Helmholtz se găseşte în concepţia lui Müller, de la care preia şi acceptă ideea existenţei la nivelul modalităţilor senzoriale a unor elemente primare în sine. O soluţie care ajută la deschiderea şi totodată la închiderea sistemului său de gândire. El însuşi va recunoaşte că descrierea producerii senzaţiilor în siluetă pură devine ceva deosebit de dificil; cu cât mai mult cu cât sunt cauzate în prezenţa nemijlocită a unor agenţi stimulatori externi. Din această cauză senzaţia ca atare, de regulă nu este recunoscută ci doar anumite calităţi ale acesteia, ale lucrului reflectat. Mai mult, acestor calităţi ai obiectelor reflectate Helmholtz le va da o interpretare kantiană, aflate la mijlocul drumului dintre interpretarea materialistă şi cea idealistă.
4.7.1 Rolul lui Helholtz la fundamentarea psihologiei
Sistemul psihofiziologic a lui Helmholtz a fost marcat de emiterea de numeroase ipoteze şi tendinţe contradictorii. Dar astea pot fi însă minimalizate în raport cu multe alte contribuţii aduse în domeniul studiului psihofiziologic al modalităţilor senzoriale. Dintre acestea mai mportante sunt cele privitoare la:
- minimalizarea rolului cracterelor înăcute în favoarea formării rolului experienţei anterioare în reflectarea senzorială; accentuarea faptului că reflectarea senzorială depinde de obiectul de reflectat, spre care este îndreptată modalitatea senzorială;
- a evocat rolul mecanismelor musculare în câștigarea vederii spaţiale;
- a evidenţiat caracterul unitar al acţiunilor senzoriale şi mentale (inteligente) în reflectarea imaginilor, a formelor obiectelor;
- a realizat studiul experimental fiziologic al reflectării aşa cum are loc la nivelul diverselor modalităţi senzoriale;
- s-a opus cât a putut la acceptării exclusivităţii metodei introspecţiei pentru studiul activităţii de reflectare.
- a iniţiat şi dezvoltat o perspectivă de gândire plenar diferită asupra reflectării senzoriale;
- a demonstrat pe cale experimentală că reflectarea psihică nu este epifenomenală, că are un suport fiziologic.
5. Studiul timpului de reacţie
Începuturile căutărilor propriu-zise în domeniul psihologiei s-a plasat pe o cale prolifică când acestea şi-au propus să măasoare cu precizie viteza de conducere a impulsului nervos.. La mijlocul secolului al XIX se considera că aceasză viteză este comparabilă cu cea a luminii şi măsurarea acestuia este imposibilă. S-a pronunţat în acest sens însăşi Müller. Discipolul său Helmholtz a fost însă de altă părere. Şi-a putut forma o părere diferită cu punct de plecare din fapte primare, cuntificate cu mijloace relativ simple. Experienţele le-a efectuat în anul 1850, când a procedat la măsurarea timpului necesar transmiterii impulsului nervos la muşchi de la distanţe diferite. La început experienţele le-a făcut pe broaşte, dar pe urmă le-a repetat pe oameni. Pe această cale a obţinut diferenţe mari în funcţie de mărimea fibrei nervoase. Rezultatul a fost întratât de surprinzător încât Mülleer pur şi simplu nu a crezut, nepermiţându-I lui Helmholtz comunicrea rezultatelor sale.
Ori rezultatele lui Helmholtz se refereau n numai la dimesiunea fiziologic a problemei, ci şi la cea psihologică. Este vorba de probarea caracterului unitar a faptelor psihologice cu cele reflex neuroale; în plus, totate procesele care se produceau la nivelul fiziologiei nervoase deşi se produceau într-un timp relativ rapir, acestea sunt totuşi cuantidicabile. Sunt rezultate care puteau de acum încadra spaţio-tampora producerea proceselor propriu-zis psihice. Ceea ce a însemnat un eşec de proporţii pentru fiziologia vremii, care nega indiferent ce substanţialitate pentru procesele psihice.
În ceea ce-l priveşte pe Helmholtz, la constatarea marilor variaţiuni constatate la măsurătorile efectuate a vitezei de transmitere a impulsului nervos de la un individ la altul, acesta pur şi modest părăseşte domeniul. A făcut acest lucru pentru că nu dorea să facă din diferenţele interindividuale constate un obiect de cunoaştere distinct..Dintr-o altă perspectivă însă tocmai ele erau importante. Iar acea perspectivă era nu cea fiziologică ci tocmai cea astronomcă. Era vorba de surprinderea cu precizie a deplasării stelelor dincolo de cercul polar. Problemă aparent simplă, totuşi complexă întrucât implica considerarea unui factor neuropsihologic al timpului de reacţie.
Surprinderea actului trecerii stelelor peste meridianul superior şi inferior al bolţii cereşti se făcea empiric cu crometrul şi luneta. Măsurătorile cereau suprinderea cu precizie a momentului trecerii stelei prin arcul meridian în raport cu linia boreală. Procedeul era considerat a fi fucnţional şi precis.S-a întâmplat însă ca la Observatorul Grenwich din Londra Directorul acestuia Nevil Maskelyne să constate diferenţe de o secundă dintre măsurătorile sale şi cele ale asistentului său. Cele două au fost conştiincios înregiostrate, Diferenţa constatată a fost suficientă ca directorul să se dispenseze de serviciile asistentului său. De vină nu era însă decât simpla “ecuaţie personală” a asistentului, care natural avea o viteză de reacţie mai lungă. Un eveniment astronomic cu însemnătate psihologică. A fost un bun pretext pentru ca de acum acetui timp de reacţie să I se dea o însemnătate tot mai crescut. Dovadă că din acei ani deja a apărut cronoscopul lui Hipp, de mare utilitate în cercetările ulterioare de psihologie experimentală, un aparat capabil să măsoare timpul de reacţie cu precizia sutimilor de secundă. |
|
