PPS.MyForum.ro :: VII. PROBLEMATICA PSIHOLOGICĂ A ANCHETEI JUDICIARE

Marya · Administrator

7.1. ANCHETA JUDICIARĂ - CARACTERIZARE
GENERALĂ

În cazul săvârşirii unei infracţiuni, aflarea adevărului şi determinarea autorului să-şi recunoască vina şi să facă mărturisiri cât mai complete referitoare la aceasta îi revine anchetatorului, iar demersul efectuat în asemenea împrejurare poartă numele de anchetă.
Ancheta judiciară se poate defini drept o cercetare efectuată de înspre un organ de stat (anchetator) desfăşurată sistematic şi organizată ştiinţific, în vederea strângerii dovezilor privitoare la o faptă ilegală, apoi a prelucrării şi verificării acestora pentru a lămuri împrejurările în care fapta s-a produs şi pentru a stabili răspunderile (Mitrofan & colab., 1992).
Din perspectivă psihologică ancheta judiciară (urmărirea penală şi cercetarea judecătorească) înseamnă o relaţie interpersonală de tip special care reuneşte, de regulă, două persoane cu interese opuse: un anchetator (conducătorul anchetei) care caută să dezvăluie un adevăr, şi un anchetat care, de cele mai multe ori, caută să-l acopere, să-l ascundă sau să-l prezinte într-o manieră care să limiteze cât mai mult consecinţele care ar urma să decurgă.
În cadrul anchetei judiciare, absolut orice demers pe care îl întreprinde anchetatorul trebuie să plece de la principiul prezumţiei de nevinovăţie, care garantează obiectivitate rezultatelor acesteia.
În relaţia anchetator-anchetat, indiferent dacă acesta din urmă este învinuit (sau inculpat), martor sau persoană nevinovată, elementul de interacţiune îl constituie convorbirea. În această situaţie însă, convorbirea nu trebuie înţeleasă în forma simplă a unui dialog, a unei discuţii, ci ca un proces extrem de complex, un demers anevoios, o situație conflictuală adânc tensionată în care, pe de o parte se experimentează obţinerea de date cât mai veridice, iar pe de alta, ascunderea sau denaturarea acestora, eşecul fiind posibil la oricare din cei doi protagonişti.
Ancheta judiciară presupune parcurgerea a două faze care se succed logic, şi anume, ancheta de urmărire penală şi cercetarea judecătorească. Uneori prima fază poate lipsi (când părţile se adresează direct instanţei de judecată sau în situaţiile de creștere a acţiunii penale datorită suficienţei probelor îndată ce cercetarea judecătorească îndeplineşte obiectivele urmăririi penale).
Ancheta de urmărire penală este înfăptuită de specialişti aparţinând poliţiei şi Ministerului Public (procurori), iar cercetarea judecătorească este de competenţa magistraţilor.

7.2. COORDONATELE PSIHOLOGICE ALE ACTIVITĂŢII
DE ANCHETĂ JUDICIARĂ

Tensiunea anchetei judiciare este comparabilă cu tensiunea psihologică specifică unei partide de şah, în care se confruntă doi parteneri cu stiluri diferite: anchetatorul, tehnic, plin de imaginaţie şi infractorul viclean şi speculativ. Privite pe aceste coordonate psihologice, stările de tensiune generate de permanenta dispută a anchetatorului cu partenerii săi nu trebuie să depăşească cadrul legal stabilit pentru ancheta judiciară, altfel se poate compromite întreaga anchetă.
Cele mai frecvente planuri situaţionale în care se confruntă anchetatorul şi anchetatul sunt:
a)Planul deschis - datele despre infracţiune sunt faimoase atât de anchetator cât şi de infractor, ancheta posedând din start o situaţie pozitivă pentru cauză;
b)Planul orb - datele despre infracţiune sunt cunoscute numai de anchetator, infractorul neştiind că ele se află la dispoziţia anchetatorului. În asemenea condiţii, infractorul poate comite erori în construcţia apărărilor formulate, fiind la discreţia anchetatorului;
c)Planul ascuns - datele despre infracţiune sunt cunoscute numai de infractor, fapt ce poate duce la eşecul anchetei, autorul infracţiunii reuşind să rămână mult timp neidentificat, uneori ani la rând, iar alteori cauza intră în prescripţie;
d)Planul necunoscut - datele despre infracţiune nu le cunoaşte, în întâia fază, nici anchetatorul şi nici infractorul, astea fiind cunoscute de o terţă persoană (eventual un martor întâmplător), despre care cei doi parteneri nu au cunoştinţă (Mitrofan & colab., 1992).
Relaţia interpersonală anchetator-anchetat pun în evidenţă trăirea emoţională creată de confruntarea cu reprezentantul oficial al autorităţii, în cadrul căreia se va desfăşura un câmp psihologic cu valenţe speciale. Atitudinea oficială, profesională, politicoasă, dar rezervată prin ţinută şi vocabular a anchetatorului care dirijează ancheta, alcătuie un fond emoţional difuz pentru interlocutor (bănuit, învinuit), fapt resimţit de altfel de oricare altă persoană invitată în mod oficial să dea relaţii în pricină (martor, reclamant).
În biroul de anchetă, anchetatorul apreciază comportamentul expresiv, în mod distinct mimica învinuitului ca pe o totalitate de trăsături şi caracteristici dinamico-funcţionale care evidenţiază stări, sentimente şi dispoziţii afective a căror interpretare corectă este o necesitate absolută. Anchetatorul trebuie să surprindă atât componentele voluntare ale comportamentului cât şi cele deghizate, simulate. Învinuitul poate simula cu multă uşurinţă calmul, stăpânirea de sine, nedumerirea, unele stări de suferinţă (afecţiuni cardio-respiratorii, leşin), atitudinea de revoltă ori de protest, toate cu scopul de a impresiona, de a intimida pe anchetator (o categorie aparte sunt romii).
Artificialitatea (lipsa de naturaleţe) acestor simulări este evidentă în faţa unei conduite ferme, ofensive a anchetatorului, înlăturarea lor fiind, de regulă, consecinţa exploatării calificate a unor momente psihologice abil create pe parcursul ascultării.
Personalitatea anchetatorului, intuiţia profesională, experienţa acestuia este edificatoare în interpretarea corectă a tabloului psihocomportamental al persoanei anchetate. Pentru a atenua starea emoţională a anchetatului (care poate fi amplificată de labilitatea psihocomportamentală, de trecutul său infracţional, de dispoziția de sănătate, de problematica critică a cauzei pentru care este cercetat) se propune unele discuţii introductive cu referire la situaţia familială, profesională, starea de sănătate, probleme de perspectivă, aptitudini, pasiuni etc. Astfel se poate obţine o deconectare a subiectului, o “încălzire” a relaţiei interpersonale, care favorizează chestionarea cu privire la cauza aflată în cercetare (în această fază se poate da un sfat, eventual se poate strecura o glumă).
În cazul tipilor sincere, dar labile emoţional (sferă din care fac parte minorii, femeile, vârstnicii, unii convalescenţi etc.) este necesar crearea unui climat de siguranţă şi încredere reciprocă, a unui dialog deschis, degajat, cooperant. Nerealizarea acestui climat poate duce la inhibiţii emoţionale artificiale cu manifestări mimico-gesticulare şi neurovegetative. Labilul emoţional, dar sincer, va reacţiona sub impulsul temerii normale pe care o resimte faţă de implicaţiile conjuncturale referitoare la învinuire, la care se adaugă blocajul afectiv faţă de anchetator. Gesturile de nervozitate, de agitaţie, de ridicare a tonului, de agresivitate etc. din partea anchetatorului pot provoca o adevărată degringoladă în gândirea şi stările emoţionale ale anchetatului emotiv.
În momentul în care anchetatorul apreciază că s-a realizat un climat introductiv de încredere, anchetatului i se poate aduce la cunoştinţă problematica critică. Aceasta va determina un comportament în care se poate uşor descifra naturaleţea şi dezinvoltura în argumentare, sinceritatea surprinderii, anchetatul manifestând, mai degrabă, curiozitate faţă de învinuire decât teamă, exprimându-şi păreri, răspunzând prompt la întrebări şi punând la rândul său o succesiune de întrebări.
Altfel stau lucrurile când anchetatul este chiar autorul faptei. Dialogul introductiv nu are relevanţa scontată. Ambianţa persistă rece, răspunsurile sunt doar monosilabice, anchetatul este apatic, nu cooperează, nu se angajează sincer în dialog. Dacă se abordează o problematică antrenantă, atmosfera rămâne artificială, fără deschidere către dialog, lipsită perfect de spontaneitatea naturală acelui context.
Persoana care nu este implicată în cauza penală, conține în planul personalităţii sale, de tăria psihică de a se detaşa cu uşurinţă de situaţia de învinuit în cauză. Ea, neavând nimic cu cauza în care este audiată, îşi comută cu uşurinţă sfera preocupărilor şi a atenţiei către problematica introductivă, colaterală, ce o captivează şi pe care o acceptă cu mulțumire şi interes. Persoana care a comis fapta penală sau are un anumit grad de implicare nu dispune de capacitatea psihică de comutare, de detaşare. Problematica sa centrală se exercită cu o forţă inhibitorie specială asupra oricăror alte aspecte care se aduc în discuţie, polarizându-i întreaga personalitate către fapta comisă şi implicaţiile acesteia.
Suspiciunea învinuitului, în raport cu incertitudinea datelor pe care le deţine referitor la ce ştie anchetatorul, cât ştie, de la cine ştie, amplifică la maximum tensiunea acestuia. Manifestările comportamentale şi psihofiziologice însoţesc starea de disconfort psihic pe care o trăieşte anchetatul. Aceste manifestări luate ca atare nu pot fi socotite drept probe de vinovăţie sau de nevinovăţie, eventual pot confirma sau infirma ca un argument în plus, o teză valabilă, constituind indicii orientativi asupra comportamentului anchetatului.

7.3. ASCULTAREA ÎNVINUITULUI SAU INCULPATULUI

Aşa cum rezultă din prevederile legale, ascultarea învinuitului sau inculpatului parcurge următoarele etape (Aioniţoaie & Sandu, 1992):
a)Verificarea identităţii învinuitului sau inculpatului. Parcurgerea acestei etape este obligatorie pentru a nu fi învinuită (inculpată) altă persoană decât cea care a săvârşit infracţiunea. Verificarea identităţii constă în întrebări cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, studii, situaţia militară, loc de muncă, ocupaţie, domiciliu, antecedente penale, ca de pildă şi alte date care pot contura situaţia particulară a învinuitului. Verificarea identităţii constituie şi un bun prilej de a studia comportamentul învinuitului faţă de situaţia în care se află, modul cum reacţionează la întrebările ce i se adresează, gesturile, starea de tensiune sau calmul pe care le afişează.
b) Ascultarea relatării libere. Această etapă începe prin adresarea unei întrebări temă, cu caracter general, prin care învinuitului i se solicită să declare tot ce are de arătat în legătură cu învinuirea ce i se aduce. În această etapă anchetatorul are probabilitatea să-l studieze pe învinuit, să-l observe şi să noteze omisiunile, ezitările. Toate observaţiile făcute vor constitui suport pentru stabilirea procedeelor tactice care vor fi folosite în continuare. În timpul ascultării libere anchetatorul trebuie să evite întreruperea relatării învinuitului, aprobarea sau dezaprobarea afirmaţiilor acestuia, să-şi manifeste satisfacţia ori nemulţumirea faţă de cele declarate. Trebuie să dovedească stăpânire de sine, răbdare, calm, în general o atitudine prin care să nu-şi exteriorizeze sentimentele faţă de învinuit.
c) Adresarea de întrebări şi ascultarea răspunsurilor sau ascultarea dirijată. Mai târziu ce învinuitul a relatat liber referitor la învinuirea adusă, i se adresează întrebări cu privire la fapta ce formează obiectul cauzei şi la învinuire. Întrebările formulate trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
* să fie clare şi precise;
* să fie pe înţelesul celui interogat; să nu sugereze răspunsul;
* să oblige pe învinuit să relateze şi nu să determine un răspuns scurt de genul “da” sau “nu”;
* să nu intimideze pe cel ascultat sau să-l pună în încurcătură.
Din perspectiva psihologiei judiciare etapele ascultării învinuitului sau inculpatului au o importanţă deosebită, căci aici se pot identifica anumite mecanisme psihologice de care este bine ca cei în drept să ţină seama. Urmărind relatările învinuitului anchetatorul va reţine logica expunerii, cursivitatea exprimării, siguranţa de sine, contradicţiile posibile etc., pe baza acestora urmând să-şi stabilească tactica de acţiune.
Pentru a obţine de la învinuit sau inculpat declaraţii complete şi veridice, anchetatorul poate utiliza anumite procedee tactice de ascultare. O tactică adecvată presupune adaptarea regulilor generale la fiecare cauză în parte, la personalitatea celui ascultat şi la poziţia învinuitului sau inculpatului.
În cele ce urmează vom prezenta unele procedee tactice folosite în ascultarea învinuitului sau inculpatului (Aioniţoaie & Sandu, 1992):
a) Folosirea întrebărilor detaliu - procedeul presupune întrebuințarea unor întrebări prin care se solicită învinuitului amănunte referitoare la împrejurările săvârşirii faptei, amănunte care să permită verificarea explicaţiilor lui. Întrebările detaliu se folosesc frecvent în cazul când învinuitul face declaraţii nesincere, contradictorii, adoptă o poziţie refractară pe parcursul cercetărilor. Scopul folosirii acestor întrebări este de a demonstra învinuitului netemeinicia declaraţiilor sale şi de a-l determina să renunţe la negarea faptelor comise.
b) Ascultarea repetată - constă în audierea în mod repetat, la anumite intervale de timp a învinuitului cu privire la aceleaşi fapte, împrejurări, amănunte. Între declaraţiile învinuitului vor apare, inevitabil, deosebiri, în excepțional contraziceri, nepotriviri. Prin acest formulă se poate demonstra netemeinicia afirmaţiilor învinuitului, putând fi determinat să spună adevărul.
c) Ascultarea sistematică - acest procedeu se foloseşte atât în cazul învinuitului sincer, pentru a-l ajuta să lămurească toată problematica, mai ales în cauzele complexe, cu grad ridicat de dificultate, cât şi al celor nesinceri, refractari, pentru că îi obligă să dea explicaţii logice, cronologice, succesive la toate aspectele care fac obiectul învinuirii. Prin intermediul întrebărilor chestiune învinuitului i se solicită să clarifice sistematic cum a conceput şi pregătit infracţiunea, persoanele participante şi modul cum a acţionat fiecare.
d) Ascultarea încrucişată - scopul acestui procedeu este de a înfrânge sistemul de apărare al învinuitului nesincer, înrăit, refractar, care se situează pe poziţia negării totale a faptelor comise. Este un procedeu ofensiv şi constă în ascultarea aceluiaşi învinuit de către doi sau mai mulţi anchetatori ce s-au pregătit în mod singular în acest scop şi cunosc problemele cauzei în care se face ascultarea.
e) Folosirea probelor de vinovăţie - procedeul se foloseşte în ascultarea învinuitului nesincer sau a celui care îşi recunoaşte numai parţial vinovăţia. În faţa unor probe decisive, el va fi determinat să recunoască fapta comisă. Pentru a le utiliza cu maximum de eficacitate, anchetatorul trebuie să cunoască extraordinar de bine probele existente la dosar şi valoarea probatorie a fiecăreia dintre ele. Este foarte important ca probele de vinovăţie să fie utilizate la momentul oportun astfel încât învinuitul să fie determinat să facă declaraţii veridice şi complete. Indiferent ce eroare din partea anchetatorului poate compromite ancheta. În raport cu personalitatea şi psihologia învinuitului, se poate proceda la prezentarea frontală sau progresivă a probelor de vinovăţie.
f) Ascultarea unui învinuit sau inculpat despre activitatea celorlalţi participanţi la săvârşirea infracţiunii - procedeul se aplică atunci când în cauză există mai mulţi învinuiţi (inculpaţi) participanţi la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. Cunoaşterea învinuiţilor (inculpaţilor) implicaţi în cauză îngăduie anchetatorului să stabilească pe cel dispus să recunoască mai uşor faptele săvârşite şi cu acesta să înceapă ascultarea. Se solicită celui ascultat să declare ceea ce cunoaşte despre activitatea celorlalţi participanţi la infracţiune, lăsându-i-se impresia că persoana sa interesează mai puţin. În acest mod, acesta poate prezenta date valoroase în legătură cu infracţiunea săvârşită şi implicit, să facă declaraţii despre propria activitate. Prin confruntarea datelor obţinute din declaraţiile participanţilor, chiar dacă nu au declarat totul despre propria activitate, se pot desprinde concluzii cu privire la sinceritatea celor implicaţi în cauză.
g) Justificarea timpului critic - acest procedeu se foloseşte, de regulă, atunci când învinuitul (inculpatul) refuză să facă declaraţii. Cunoscându-se activitatea învinuitului (inculpatului), i se va solicita să declare locul unde s-a aflat, cu cine a luat legătura, ce a întreprins, în timpul şi ulterior săvârşirea infracţiunii. Explicaţiile date vor fi verificate minuţios pe zile, ore, minute şi locuri. De asemenea, procedeul se foloseşte şi în ascultarea infractorilor nesinceri, refractari, oscilanţi în declaraţii. Verificarea datelor furnizate de cel audiat întinde anchetatorului posibilitatea constatării nesincerităţii relatărilor, întrucât în declaraţiile acestuia apar neconcordanţe în justificarea timpului critic. Utilizarea procedeului de justificare a timpului critic permite extinderea anchetei judiciare asupra altor infracţiuni şi făptuitori.
Ascultarea învinuitului sau inculpatului prezintă un grad ridicat de dificultate şi complexitate întrucât situaţiile infracţionale sunt infinit de diverse. De aceea, folosirea unui procedeu sau al altuia nu constituie reguli obligatorii de urmat. Procedeele tactice în audierea învinuitului sau inculpatului se utilizează de către anchetator în funcţie de caracteristicile cauzei, ca de exemplu şi de particularităţile psihice ale persoanelor aflate în ancheta judiciară.
Anchetatorul se poate confrunta cu următoarele categorii de infractori: infractorul primar sau recidivist, infractorul cercetat în stare de libertate sau în stare de arest, infractorul prins în flagrant sau descoperit post factum, infractorul care a acţionat de unul solitar sau în grup, infractorul cu fizic normal, obişnuit sau fizic tarat, deformat. De asemenea, infractorul poate fi de sex bărbătesc sau feminin, poate fi minor sau vârstnic, se poate afla în cauză judiciară, economică sau de altă natură.
În cadrul anchetei, fiecare infractor prezintă deci un tablou psihic specific, de care anchetatorul trebuie să ţină seama.

7.4. CALITĂŢILE PSIHOSOCIALE ALE
ANCHETATORULUI

Abordată din perspectivă psihologică, profesiunea de anchetator penal este deosebit de complexă. Exigenţele legale, morale şi de competenţă cer anchetatorului cunoaşterea profundă şi nuanţată a dispoziţiilor legii penale şi procesual penale, a drepturilor fundamentale ale omului la care trebuie să se raporteze permanent. Armonizarea într-o sinteză echilibrată a cerinţelor generale ce fundamentează statutul deontologic al anchetatorului va permite acestuia să aplice legea conform gradului înalt de responsabilitate pe care îl cere profesia lui.
Calităţile psihosociale ale unui bun anchetator se pot grupa în trei categorii (Mitrofan & colab., 1992):
a) Nivelul general de pregătire. Anchetatorul trebuie să facă dovada unui indice ridicat de pregătire generală; să aibă o concepţie clară despre lume şi viaţă, despre societate şi legile care o guvernează şi, îndeosebi, despre sistemul social bazat pe democraţia autentică. El trebuie să ştie precis care sunt, în ce constau şi ale cui sunt valorile şi interesele pe care le apără. Domeniul de activitate al anchetatorului fiind omul, aceasta presupune stăpânirea noţiunilor de psihologie a personalităţii.
b) Calităţile psiho-intelectuale. Gândirea anchetatorului trebuie să se orienteze spre esenţa realităţii judiciare, să se distingă prin claritate, profunzime, rigoare, mobilitate, coerenţă şi să se bazeze pe un dezvoltat spirit critic. De regulă, faptele relatate într-o anchetă par reale, verosimile, dar se întâmplă ca unele din afirmaţii să fie, mai ales la nivelul amănuntelor, contradictorii sau neplauzibile, sesizarea inadvertenţelor, de multe ori deosebit de subtile solicită din fracțiune anchetatorului perspicacitate. De întocmai anchetatorul trebuie să dea dovadă de o mare tărie de discernământ, el trebuie să deosebească uşor realul de ireal, semnificativul de nesemnificativ, să pătrundă şi să aprecieze faptele la justa lor valoare, numai aşa va putea fundamenta o soluţie judiciară.
Anchetatorului îi este necesară, la un nivel de funcţionalitate optim, atât memoria de scurtă durată, cât şi memoria de întinsă durată. Memoria nu cuprinde numai informaţie pur cantitativă despre relatările anchetatului, ci şi evaluările, interpretările ei prin prisma unor criterii de esenţă socio-culturală, ştiinţifică, filosofică, etică, estetică etc.
Integritatea senzorială a anchetatorului constituie fundamentul psihofiziologic al corectitudinii şi exactităţii redactării documentelor de anchetă ce constituie suportul material al mijloacelor de probă. De aceea, anchetatorul trebuie să posede o dispoziție corespunzătoare a sănătăţii şi să dispună de o mare capacitate de efort voluntar.
Pentru înţelegerea şi pătrunderea mai eficientă a unor situaţii, fapte sau împrejurări care îi sunt doar sugerate pe parcursul relatării, anchetatorul trebuie să recurgă şi la imaginaţie. în același timp el trebuie să posede o mare stabilitate şi o bună concentrare a atenţiei.
c) Calităţile moral-afective. Echilibrul emoţional vizează componenta afectivă a personalităţii anchetatorului. Acesta stă la baza unor calităţi necesare în reuşita activităţii anchetatorului, reprezentate prin tact, răbdare, toleranţă, disponibilitatea de a asculta, stăpânirea de sine etc., ceea ce conferă un fond psihofiziologic general pozitiv.
Complexitatea anchetei judiciare poate declanşa unele mecanisme ale afectivităţii ce se pot exterioriza prin manifestări incompatibile cu profesiunea de anchetator, cum ar fi: dezgustul, plictiseala, sila, agresivitatea etc. Dacă anchetatorul va apare ca o persoană impresionabilă, nervoasă, iritată, agresivă sau ca o persoană care trece cu uşurinţă de la o stare psihică la alta, ori preocupat de propriile probleme, şansele de a-şi atinge scopul sunt foarte reduse. Pentru a nu afecta în mod negativ cursul general al desfăşurării anchetei, este foarte important ca anchetatorul să aibă toate reacţiile proprii sub control. Echilibrul emoţional al anchetatorului este condiţionat şi de lipsa oricărei prejudecăţi sau a repulsiei faţă de persoana anchetată. Puterea empatică îl susține pe anchetator, la nevoie, să simuleze orice stare sau trăire, să interpreteze rolul oricărui personaj.
Profilul psiho-intelectual şi moral-afectiv al anchetatorului se structurează atât pe cele mai importante procese psihice, cât şi pe trăsăturile de personalitate ale acestuia. Experienţa în domeniul anchetei judiciare contribuie la expansiunea şi perfecţionarea la anchetatori a unor calităţi speciale cum ar fi: perspicacitatea, spiritul de observaţie, insistenţa, subtilitatea şi rapiditatea deducţiilor şi sintezelor, forţa argumentării logice, a căror rezultantă formează intuiţia profesională, aşa zisul “fler”.
Calităţile enumerate nu reprezintă un modest inventar de însuşiri (trăsături) posibile la un anchetator, ci adevărate direcţii pe linia valorificării potenţialului psihologic al acestuia în cadrul anchetei judiciare. Punerea în acţiune a potenţialului psihologic trebuie văzută ca o necesitate de a completa, de a îmbogăţi şi perfecţiona procedeele de ordin tehnic şi practic ale anchetei, ducând la fundamentarea ştiinţifică şi, implicit la creşterea eficienţei acesteia.
Nu sunt excluse situaţiile când anchetatorul, fie că nu uzează de procedee tactice adecvate, fie că nu-şi pune în valoare calităţile de ordin psihologic, ajungând astfel în poziţie de dominat în raport cu anchetatul. În acest sens sugerăm câteva din manifestările negative întâlnite în activitatea unor anchetatori: mulţumirea de sine, generată de încrederea exagerată în propriile calităţi şi în experienţa personală, carenţe în pregătirea teoretică, instalarea stereotipiilor, automatismelor şi spiritului de rutină, suspiciunea excesivă faţă de orice persoană anchetată, sporirea nefondată a unor date sau exagerarea semnificaţiei acordate unor gesturi sau manifestări din conduita celor anchetaţi, rigiditate în formularea întrebărilor, aroganţa sau vulgaritatea în relaţiile cu ființele anchetate.
Personalitatea anchetatorului poate influenţa negativ desfăşurarea anchetei prin unele trăsături cum ar fi: vanitatea şi orgoliul, amorul propriu, teama de eşec, lipsa simţului autocritic, nerecunoaşterea poziţiei de învins, optimismul necontrolat şi excesiv, cât şi pesimismul exagerat şi nemotivat, opinii destul de particulare asupra colaboratorilor şi asupra propriei persoane, indecizia etc.

7.5. TIPURI DE ANCHETATORI

Sintezele efectuate în urma studierii comportamentului anchetatorilor, în relaţia anchetator-anchetat, au condus la distincte clasificări (Mitrofan & colab., 1992):
* anchetatorul temperat; se caracterizează printr-un comportament firesc, îşi ascultă cu atenţie şi interes interlocutorul, răbdător, calm şi analitic. Intervine oportun şi eficace cu tactul corespunzător situaţiei, pentru lămurirea aspectelor esenţiale ce interesează ancheta.
* anchetatorul amabil; manifestă o anumită transparenţă şi jovialitate în relaţia cu anchetatul, nu ezită să-şi trateze interlocutorul cu o ţigară sau o cafea. Atmosfera degajată pe care o realizează oferă premisele unui studiu psihologic aprofundat al anchetatului. Această atitudine trebuie să fie constantă, altfel echilibrul anchetei poate fi afectat, iar ancheta compromisă.
* anchetatorul autoritar; se caracterizează printr-o atitudine rigidă, gravă, impunându-şi la modul imperativ voinţa în faţa anchetatului. Nu este preocupat de studiul psihologic al anchetatului şi implicit nu găseşte modalităţi eficiente de a stimula ancheta. Acesta mizează mai mult pe intimidarea anchetatului decât pe stimularea psihologică a acestuia şi astfel cooperarea devine ineficientă.
* anchetatorul comunicativ (vorbăreţ, expansiv); este maximal activ şi îşi exprimă cel mai evident personalitatea sa. Expresivitatea verbală (intonaţie, accent, timbru) şi cea extralingvistică (mimică, gestică) este orientată către anchetat într-un mod accentuat, astfel încât intervenţiile sale sunt uneori inoportune şi lipsite de eficienţă, compromiţând ancheta.
* anchetatorul cabotin; doreşte să obţină în cadrul anchetei judiciare succese uşoare prin mijloace ieftine, făcând apel la unele exagerări, amplificări improprii pentru ancheta judiciară care pot provoca stări cum ar fi amuzamentul, dispreţul, penibilitatea sau chiar inhibarea anchetatului, situaţii care pot prejudicia rezultatele anchetei.
* anchetatorul patern; adoptă un comportament îngăduitor în anchetă, manifestând uneori chiar compasiune faţă de anchetat. Asemenea atitudine poate fi speculată mai ales de infractorii recidivişti care nu vor ezita să-şi atenueze faptele.
Din perspectiva implicării spiritului de observaţie în alcătuirea scenariului infracţional, se poate identifica (Prună, 1994):
* anchetatorul de “tip analitic”; îşi construieşte scenariul probabil al infracţiunii din foarte numeroase detalii, dând fiecăruia o însemnătate deosebită şi insistând în direcţia verificării amănunţite a tuturor elementelor componente. Ancheta evoluează lent şi presupune un efort consistent, dar are avantajul că evită eventualele erori.
* anchetatorul de “tip sintetic”; acordă o importanţă diferenţiată informaţiilor iniţiale, construindu-şi scenariul pe informaţiile considerate relevante, celelalte fiind integrate imaginii de ansamblu. Proiectul anchetei implică un comportament probabilist, în sensul că se urmăreşte validarea celei mai probabile soluţii. Demersul anchetei are o evoluţie mai rapidă, dar trebuie evitate posibilele erori.
Din perspectiva implicării cognitiv-imaginative se desprind două modele de anchetatori:
* anchetatorul de “tip conservator”; utilizează schemele mintale construite anterior, cărora le subordonează în mod exagerat informaţiile oferite de realitate, “obligându-le” să se integreze în schemele mintale elaborate. Un astfel de anchetator poate ajunge robul unui asemenea mod rigid de gândire, manifestând chiar tendinţa de a “ajusta” realitatea la schemele mintale vechi cu care operează.
* anchetatorul de “tip creator”; manifestă o atitudine creatoare, face apel la schemele mintale achiziţionate, ele constituind o parte din experienţa profesională, dar el îşi construieşte proiectul anchetei bazându-se nu numai pe asemănările cu alte cazuri cercetate, ci şi pe elemente specifice cazului în speţă. Acest tip de anchetator descifrează mai rapid cazul aflat în cercetare, facilitează clarificarea unor situaţii, aparent fără ieşire.