PPS.MyForum.ro :: X. NAŞTEREA PSIHOLOGIEI EXPERIMENTALE

Marya · Administrator

X. NAŞTEREA PSIHOLOGIEI EXPERIMENTALE

1. Exploararea funcţiilor senorio-motorii. 2. Studiul TR. 3. Cercetarea reacţivităţii verbale. 4. Abordarea experiemntală a amintirii (Ebbinghaus).

La începutul secolului al XX-lea s-a reuşit constituirea unei baze experimentale pentru progresul cercetărilor de psihologie. Iniţierea unor cercetări în aceste condiţii a creat posibilitatea recunoaşterii psihoogiei ca ştiinţă de sine stătătoare. Deşi obiectivele investigative erau variate, realizate în condiţii experimentale diferite, obiectul de cunoaştere de acum rămânea acelaşi. Toate cercetările urmăreau să pună în evidenţă reproducerea exeprimentală a unui determinism cauzal propriu. În acest fel rezultatele obţinute au permis explicaţii pentru multe fenomene, pentru care anterior se ofereau doar soluţii speculative. De astă dată ele erau descrise cauzal, evoluţiei acestora li se asigura o reprezentare matematică.
A fost firesc ca, odată cu promovarea iniţiativei experimentaliste în psihologie, aceasta să fie urmată cu adoptarea de criterii valorice tot mai exigente. Rezultatele acestor cercetări trebuiau să reziste probator unor exigenţe comparabile celor care erau instituite în ştiinţele naturii. Veche tendinţă de insularizare a cercetărilor experimentale de psihologie trebuia preschimbată cu un curs direcţional unitar bine definit. Ceea ce un cercetător sau un colectiv de cercetători experimenta şi raporta ca cucerire într-un domeniu trebuia să fie nu numai supus la nenumărate experimente de control, dar mai trebuia să fie reproductibil şi să ducă la acelaşi rezultate când erau reproduse şi de alţi cercetători. Astfel, putându-se preta repetabilităţii, unor criterii de exigenţă obiective de contreol, a făcut ca rezultatele să dobândească tot mai multă valoare..
Un punct de plecare l-a reprezentat, desigur, iniţaitiva reuşită prezentată mai înainte de înspre Wundt în Germania. Dar acel început este reprede împrumutat şi dezvoltat în diverse capitale ale lumii, unde s-au înfinţat laboratoare psihologice şi unde se începe o veritabilă muncă de cercetare expermentală. Astfel de iniţiative au avut loc în Rusia, Anglia, Franţa şi Italia. Dar cel mai remarcabil elan a fost înregistrat în Statele Unite. Deja la sfârşitul secolului al XIX cercetările experimentale în domeniul psihologie erau în umplută desfăşurare. S-a reuşit acest lucru prin a-şi fi propus să răspundă prin experimentele efectuate atât unor dificultăți interesante pentru fundamentarea psihologei ca ştiinţă, cât şi pentru altele cu utilitate practică psihometrică, psihofiziologică sau psihofizică.

1. Exploararea funţiilor senorio-motorii

În Europa cercetările de psihologie experimentală îşi continuau drumula pe linia deja tradiţional bătătorită dintre fiziologie şi psihologie, pe studiul funcţiilor senzorio-motorii. Exista precedentul reuşit al activităţii lui Helmholtz, erau lucrările publicate de el în domeniul perceperii vizuale şi auditive. Problemele acolo ridicate au rămas de actualitate şi erau proocatoare pentru tânăra ştiinţă psihologică. Aşa s-a făcut că în laboratorul lui Wundt cercetători ca Kirschmann şi Titchner să debuteze prin a se ocupa de problema vederii periferice şi binoculare; alţii ca Aubert şi Volmann s-au ocupat de adaptarea vizuală, de efectele de constrast, de sensibilitatea la tentă ş.a. Pe această linie în anul 1894 s-a descoperit diferenţele dintre funcţiile bastonaşelor şi conurilor din retina oculară..
În noua perioadă de cuprinzând experimental în psihologie locul lui Helmoltz a fost preluat de un crcetător praghez cu numele de Ewald Hering (1834-1918). El a fost autorul a multiple aparate şi tehnici de laborator, unele rămase indispensabile până astăzi pentru orice laborator de psihologie. Nimeni până la el nu l-a înfruntat aşa pe Helmholtz, în fundamentele ideilor şi preocuopărilor sale experiementale, în domeniul explicării empirice a reflectării senzoriale. Pe acesta l-a înfruntat de pe poziţia unei concepţii generale nativiste. În acord cu această perspectivă de gândire retina de la naştere este dotată cu disponibiltatea vederii spaţiale. Deci în accepţiunea sa absolut orice punct de pe retină poartă însemnele a trei proprietăţi locale, care independent de practică, de experienţa anterioară dobândită în câștigarea mişcărilor oculare, face posibilă sesizarea înălţimii, a poziţiei laterale stângi sau drepte, ca şi a adâncimii. În ceea ce priveşte explicare vederii spaţiale, Hering încearcă s-o deducă din proprietăţile unităţilor locale de adâncime, care pot fi deopotrivă benefice şi negative.
Dar poate cea mai importantă contribuţie a lui Hering în domeniul psihofiziologie modalităţii senzoriale vizuale s-a materializat în domeniul perceperii culorilor. Teoria elaborată a fost potrivnică ideilor propuse la acea vreme de către lui Helmholtz, potrivnică în mod egal ipotezei lui Thomas Young, care aşeazau la baza reflectării senzoriale a fiecărei culori o combinaţie de elemente primare roşu-verde-violet. Toate celelalte nuanțe şi nuanţe ale acestora ar reprezenta o combinaţie a celor trei elemente. Ori la baza reflectării senzoriale a culorilor Hearing a postulat intervenţia unui mecanism biochimic diferit, de asimilaţie şi dismilaţie. Pe baza acestuia se constitue contrastele de culoare alb-negru, de roşu-verde, de galben-albastru. Astfel, un mecanism de dismilaţie biochimică garantează reflectarea fiecărei colorații în partes ; un alt mecanism similar aduce reflectarea contrastului dintre ele. Diversitatea în care culorile sunt simţite este rezutatul combinaţiei dintre respectivele culori - recte la fel de astă dată ca la Helmholtz.
În esenţă, se poate aprecia că ambii autori au dat câte o explicaţie cutezătoare pentru câte un aspect important ce intră în mecanismul de reflectare senzorială a nuanței : ambii au elaborat rerspectivele teorii învingând nenumărate greutăţi materiale şi conceptuale; ambii au pornit cu cercetările lor experimentale din laboratorul de fiziologie şi au ajuns ca soluţiile lor să ajungă în laboratoarele de psihologie experimentală.
Senzaţia pentru Hering ea fost un fenomen ce se producea în cadrul conştiinţei. O concepţie larg răspândită în acea vreme, al cărei adept a fost şi Carl Stumph (1848-1936). În lucrarea sa despre originea psihologică a percepţiei spaţiului apărută în 1873 Stumph a arătat că este de aceaşi natură şi face parte din zestrea percepţiei vizuale. El s-a mai ocupat şi de percepţia auditivă, de cea muzicală, fiind o contribuţie remarcabilă de mai târziu Helmholtz. Sunt teme care vor fi dezvoltate experimental în laboratorul lui Wundt de către Krüger şi Scripture. Din păcate faţă de contribuţiile lor valoroase legate, importante pentru producerea percepţiei vizuale nu s-a mai dovedit acelaşi interes.

2. Studiul timpului de reacţie

La sfârşitul secolului al XIX-lea s-au iniţiat numeroase studii experimentale care au avut ca obiect explicarea reflectării senzoriale. Iniţierea lor a avut loc cu precădere din perspectivă fiziologică, deținând ca scop abordarea unor fenomene cu caracter psihofiziologic. Numai că aceleaşi obiective îşi cereau dreptul de a fi investigate şi în deja constituitele laboratoare experimentale de psihologie. S-a încercat astfel ca aceleaşi obiective să fie completate cu altele care nu puteau fi abordate decât din perspectivă psihologică. În aceste laboratoare accentul cădea de astă dată nu pe determinanţii de natură periferică, pe studiul fenomenelor de la nivelul receptorilor pentru producerea reflectării, ci pe cei de natură centrală. Era un interes distinct şi concomitent la fel de important. Ori un întocmai obiectiv implicit invita la luarea în considerare a activităţii motorii.. Ca atare în lanţul reflex a fost cuplat şi segementul executiv motor, care a însemnat circumscrierea celui de al treilea segment necesar abordării reflectării ca activitatea senzorio-motorie distinctă. Cel mai distins şi frcvent parametru considerat de cercetătorii din acea perioadă a fost cel al timpului de reacţie. Modelele experimentale imaginate la început au luat în considerare toate posibilele manifestări de dinaintea intervenţiei factorilor verbali; ulterior, cu perfecţionarea metodologiei de cercetare, modelele experimentale imaginate au permis includerea unor obiective care priveau reactivitatea motoare aflată sub influenţa unor factori excitatori verbali.
Parametrul timpului de reacţie (TR) iniţial a fost acceptat ca unul care se manifestă spontan. Din această accepţiune s-a încercat reabilitarea astronomului Kinnebrook de la Observatorul Astronomic din Londra pentru înregistrările întârziate pe care le-a efectuat în mşcarea astrelor (vezi p. ). Ulterior acestui parametru i s-a conferit importanţă tot mai mare, pentru ca să poată implica factori de intervenţie procesuală de complexitate crescută. Ca iniţiator al acestei linii investigative este luat fiziologul olandez Farus Cornelius Donders (1818-1889). El pleacă de la constatarea că acel TR cumulat, care depăşeşte timpul de transmitere înregistrat la nivelul nervilor de către Helmholtz, constituie un parametru care se se poate raporta la procesele psihice. În consecinţă Donders procedează la separarea respectivelor procese şi la clasarea reacţiilor în cauză. A separat în consecinţă acel tip de reacţie de care subiectul are cunoştinţă, când ştie cu ce excitant se va acţiona asupra lui şi ce răspuns va necesită să emită (a). Acest timp de reacţie este separat de altul în care subiectului îi este dat să emită un răspuns la alegere (b) sau în care răspunsul este dat la diferenţierea stimulului (c).
Modelul experimental imaginat era acela în care subiectul trebuia să răspundă cu diverse mişcări la diverşi excitanţi. Situaţie în care TR de reacţie se prelungea considerabil. De aici Donders a scăzut TR propriu zis şi a considerat că în diferenţa rămasă îşi are reprezentarea o procesualitate psihică distinctă numită alegerea (TR la alegere). În cea de a treia situaţie experimentală subiectul avea sarcina să diferenţieze dintre mai multe semnale pe cea la care să declanşeze răspusul cerut. Cum era de presupus, în această din urmă situaţie TR s-a scurtat în raport cu TR lalegere. Dacă din TR (c) se scade TR iniţial (a) obţinem TR de diferenţiere.
Pentru acea vreme rezultatele lui Donders au fost aparte de importante. Cercetările lui vor fi continuate în Austria de către fiziologul Siegmund Exner. El şi-a propus să demonstreze natura reflexă a TR, valoarea sa fiind depednedentă de o serie de condiţii funcţionale fiziologice. Dar nici prin mintea lui Donders ş nici în cea a lui Extner n-a trecut nici un clipă că, de fapt, ceea ce ei studiau cu atâta migală era de fapt o simplă şi pură reactivitate neuronală. Pe amândoi i-a legat admirabil crezul de a fi putut detaşa un parametru fiziologic reprezentativ pentru producerea şi desfăşurarea legică a proceselor psihice. Un crez curat pe niciunde încercat de o perspectivvă introspecţionistă asupra înţelegerii proceselor psihice.
Problema TR a fost cu totul altfel abordată în laboratorul lui Wundt. Convingerea care domnea aici era că manifestările psihice se suprapun celor conştiente. Măsurarea deci a mişcărilor psihice (şi nu a celor fiziologice) începe tocmai de acolo de unde apercepţia, percepţia, asociaţia … se conştientizează. Iar despre însemnătatea şi desfăşurarea proceselor psihice cercetătorul poate lua cunoştinţă doar prin metoda intrsopecţiei. Stabilirea oricărei relaţii posibile dintre stimuli şi reacţii cu necesitate cerea considerarea rezultatelor aplicării metodelor introspective. În plus, situaţia mai era agravată de invocarea intervenţiei a doi factori perturbatori: pe de o parte, proprie concepţi wundtiene, neconfirmată niciodată, în acord cu care întregul traseu procesual de la sesizarea excitantului şi până la mişcarea musculară rezultată se compune din părţi procesuale psihologice distincte ca apercepţia, voinţa etc.; pe de altă parte, acea pretenţie potrivnică naturii, în acord cu care subiectului de experienţă i se cerea să fie prudent nu la componentele naturale ale acţiunii şi la propriile procese psihice. Sub influenţa acestor factori -zişi a devenit foarte greu detaşarea unor determinanţi ai reactivităţii, cu deosebire care să poată motiva subiectul să reacţioneaze mai promt sau mai puţin promt.
Dar tot în laboratorul lui Wundt şi-a găsit loc să-şi dezvolte obiectvele investigatice şi un alt cercetător german cu numele de Lundwig Lange (1825-1885). În scurta sa viaţă şi de şedere în acest laborator cercetările sale au ocazionat aprinse dispute teoretice şi experimentale. Astfel, dintru început el a procedat la o separare metodologică între TR care se raportează la evenimentele senzoriale de cele care se referă la cele motoare. În întâia situaţie atenţia se îndrepta asupra procesului excitator - TR de reacţie se prelungea, iar în al doilea caz pe mişcările executive. O separare metodologică cu însemnătate istorică deosebită, deoarece cu acel punct de plecare s-a formulat problem impotanţei deosebite a atitudinii pregătitoare a persoanei a cărui TR se măsoară, un parametru exprimat de însăşi atenţia acesteia. Astfel problema însăşi a atenţiei ajunge să devină obiect al cercetărilor experimentale de psihologie Cu toate că Wundt a rămas la părerea sa că atenţia rămâne o simplă expresie a forţei imanente a sufletului - o oponie potrivnică cauzalităţii promovate în studiile efectuate în laboraturul său.
Cu acel punct de pleare TR a devenit obiect de studiu experimental pentru extrem de mulţi cercetători în diferite laboratoare de psihologie, unde a cauzat aceleaşi dispute contradictorii. Aceasta însă nu trebuie interpretată ca un demers experimental eşuat al încercărilor investigative ale psihologiei. Schema în acord cu care s-au derulat investigaţiile au dovadit o înaltă productivitate şi eficienţă în separarea a ceea ce este fiziologic şi psihologic în reactivitata umană. Trăsătura distinctă a cercetările îndreptate spre studiul TR fost aceea de a fi avut în obiectiv ceva îndoelnic, dar totuşi clar în ceea ce priveşte ce se preconiza a fi cuantificat. Iar la precizarea acestui obiectiv s-a ajuns nu prin perfecţionarea metodelor de măsurare, a scurtimii acestuia, ci prin evocare diversităţii de factori de care acesta depinde: atitudine pregătitoare, experienţă anterioară, individualitatea personală, complexe emoţionale etc. Numai că în aceste situaţii TR devena expresia a dinamicii proceselor psihice respetive. Noua linie investigativă a TR se va contura de abia câd vor fi luaţi în considerare componentele verbale, când schema experimentală va cuprinde noile elemente de bază, pe cele de cuvânt-excitant şi cuvânt-reacţie. Cu acest punct de plecare s-a deschis un noucâmp de cercetare experimentală pentru acest tip de cercetări a TR.

3. Cercetarea reacţivităţii verbale

Iniţierea studiului experimental al reacţiilor verbale a reprezentat un pas important şi necesar pentru afirmarea psihologiei ca ştiinţă. Cuvântul era deja cunoscut ca fiind reprezentativ pentru modul uman de comportare încă din antichitate. Hobbs şi Hartley apoi i-au descris implicarea în constituirea lanţurilor asociative. Îndată ce în obiectivul cercetărilor experimentale ale psihologiei a intrat studiul reactivităţii verbale şi interesul faţă de întreaga ştiinţă a psihologiei a crescut considerabil. Începuttul avea să-l facă Francis Galton (1822-1911), când în 1879 a conceput publice rezultatele studiilor sale experimentale. Aceastea au constat în întocmirea unor liste cu 75 de cuvinte, aşezate sub o carte, unde subiectul de îndată ce vede primul cuvânt se porneşte cronometrul, care se opreşte doar când subiectul semnalează că în raportul cu respectivul cuvânt a realizate o reprezentare.
Metoda propusă de Galton a notării timpului necesar până când subiectul realizează o reprezentare în raport cu respectivul cuvânt s-a dovedit a fi mai pertinentă şi adecvată decât simpla măsurare a timpului de reacţie. Mai mult, ea a permis extinderea cuantificării numerice la domeniul activităţilor spirituale. Formaţia conceptuală a lui Galton s-a potrivit întru cu totul cu cea a lui Wundt: în timpul experiementului subiectul de experienţă trebuia să facă aprecieri asupra propriilor sale acţiuni. Nu întâmplător procedeul metodologic propus a fost larg îmbrăţişat de Wundt, deşi pe urmă părerea lui funcţiile psihice superioare nu se pretează studiului experiemntal. Ori Galton tocmai acest lucru şi-a propus şi a urmărit, să studieze procesele asociative mentale, în care demers intra şi procesul de gândire.
Pentru studiul experiemntal al reactivităţii verbale în laboratorul lui Wundt s-a folosit cu mult succes cronoscopul lui Hipp. Acesta a permis ca să se simplifice cuantificarea rezultatelor. Aparatul se cupla automat la auzirea cuvântului excitant şi era declupat de subiect printr-o apăsare pe o manetă de îndată ce acesta îşi putea reprezenta ceva în legătură cu respectivul cuvânt auzit. Diferenţele de interval cuantificate au fost considerate relevante pentru însemnătatea proceselor asociative constituite şi mai puţin pentru particularităţile individuale ale subiectului. Ceea ce mai mulţi cercetători au experimentat pe această linie în laboratorul său Wundt a condus la mai multe generalizări. S-a ajuns la concluzia că se află trei tipologii asociative: una a vorbăreţilor, alat a celor cu reactivitate asociativă concepută în raport cu logica internă şi o alta în raport cu logica externă a cuvintelor prezentate.
Rezultatele experimentale dobândite pe această linie investigativă erau cu atât mai provocatoare, cu cât opinia lui Wundt era că procesele psihice superioare nu pot fi abordate pe cale experiemtnală, o opinie care era larg împărtăşită de mulţi alţi cercetători în domeniu. Aceştia îşi rezervau să abordeze procesele psihice doar din perspectiva procedeelor şi metodelor fiziologiei. Iniţiativele lor se rezumau să abodeze doar problemele reflectării senzoriale, pe cele ale reactivităţii motoare însoţitoare ale acestora. Ceea ce însă aceştia au descoperit din deschiderea noii perspective de studiere experimentală a reactivităţii verbale a fost că în obținerea reflectării cuvintelor există o asemenea fază senzorio-motorie distinctă: cuvintele sunt ascultate cu receptorii auditivi şi sunt reproduse cu mijloacele motorii. Aceasta confirma probabilitatea de a aborda procesele psihice complexe din dintr-o perspectivă “periferică” senzorio-motoare. Pe care însă prea puţini dintre ei au întrevăzut-o la acea vreme ca fiind pertinentă pentru abordarea fenomenelor subiective de conştiinţă. Ceea ce I-a confecționat pe aceştia să fie pe mai departe consecvenţi faţă de exclusivitatea metodei.a introspecţiei. Ori aceasta nu numai că nu venea în completarea metodelor experimentale obiective, dar mai avea darul să le şi anuleze orice însemnătate.