PPS.MyForum.ro :: XI. ÎNTEMEIEREA PSIHOLOGIEI DIFERENŢIALE pe pps.myforum.ro

Marya · Administrator

XI. ÎNTEMEIEREA PSIHOLOGIEI DIFERENŢIALE

1. Un transfer metodologic spre studiul diferenţial

La început studiile teoretice şi experimentale confecționate de psihologi au fost subordonate unei cauze prime existenţiale, celei de a putea înrola psihologia alături de celelalte ştiinţe ale naturii, de fizică, de fiziologie…, ca şi alături de ştiinţele sociale. Era necesitate în acest sens de descoperirea şi formularea unor legi cu aplicabilitate generală şi universală, a unora comparabile cu cele existente în domeniile ştiinţelor naturii, cu cele existente în ştiinţele sociale, în sociologie, în politologie etc.
Totul s-a întâmplat în condiţiile unei intensificări fără precedent a frământărilor sociale, care dobândesc substanţă şi un interes cotidian. Propriu-zisele probleme psihologice se multiplică considerabil, ele fiind aduse la nivelul cetăţeanului de rând. De exemplu, deşi încă din antichitate a fost constatată şi descrisă existenţa diferenţelor caracteriale dintre oameni, aceasta dobândeşte o însemnătate socială specială doar în condiţiile unei activităţi productive ridicate proprie societăţii capitaliste. Aici s-a conturat o comandă socială pentru cunoaşterea legilor după care are loc diferenţialitatea caracterială dintre oameni. Era o trebuință cu implicaţii practice care depăşea căutările de până atunci pentru cunoaşterea legilor generale de organizare a activităţii psihice; era o nevoie socială cu implicaţii aplicative immediate şi de perspectivă pentru cunoaşterea psihologică. Astfel, paradigma socială distinctă a sfârşitului de veac al XIX-lea este cea care deschide larg interesul pentru cunoaşterea diferenţelor dintre oameni, care va deveni obiectul de studiu al unei discipline psihologice distincte, cunoscută sub denumirea de psihologia diferenţială. Ea se ocupă de descrierea şi cuantificarea caracterelor care îi ţin legaţi pe oameni unii de alţii şi care simultan îi şi deosebesc întratât între ei.
Domeniul de care se ocupa noua disciplină a psihologiei diferenţiale era cu mult mai mult de interesul sporadic al unor gânditori din vremuri îndepărtate pentru descrierea asemănărilor şi deosebiri existente între oameni. Gândirea filozofilor, a moraliştilor, a medicilor, a pedagogilor, ca şi în cea a oamenilor de rând abundă în astfel de descrieri şi dovezi. În Vechea Grecie Teofrast, părintele botanicii, discipolul lui Aristotel, a descris diverse modalităţi de împărţire a oamenilor. Acelaşi interes s-a manifestat pregnant la scriitorii din secolul XVI-XVIII (la Montaigue, la La Bruyere, la Rouchefoucaud). Tot din acea perioadă au fost remarcate o înșiruire de încercări de a stabili - în ordinea de a descoperi legile generale ale psihologiei - legături interesante dintre spiritul moral de cumpătare al oamenilor şi tensiune lor arterială. Din raţiuni metodologice însă lucrările acestora nu pot fi categorisite ca fiind sistematice şi să fie puse alături de cele îndreptate anume spre cunoaşterea diferenţelor dintre oameni. Până la abordarea propriu-zis ştiinţifică a provocărilor de acest fel distanţa rămânea încă era mare, care a necesitat o fundamentare metodologică şi tehnologică proprie.
Începuturile propriu-zise de studiere sistematică a caracterelor diferenţiale dintre oameni se pot raporta la încercările făcute concomitent pentru fundamentarea experimentală a psihologiei. Este însă vorba aici nu de o simpla lungime şi reproducere în alta expresie a perspectivei experimentaliste tradiţionale, ci de una care diferită şi este complementară acesteia, una care a fost îmbrăţişată până atunci doar de medici, pedagogi, dar şi de mai noii reprezentanţi ai industriei capitaliste în afirmare. Este vorba de o perspectivă de dezvoltare a psihologiei care lui Wundt i-a scăpat din vedere sau l-a considerat implicată în cea experimentalistă. Pentru că el considera experimentul psihologic promovat în laboratorul său ca îndeplinind implicit şi condiţiile pretinse de noua linie investigativă asumată pe urmă ca proprie psihologiei diferenţiale. Desigur, de aici şi până la a ţine calea apariţiei şi dezvoltării noii perspective investigative nu mai era decât un pas, pe care, din păcate el atunci l-a făcut. Comanda socială însă pentru articolele noi discipline psihologice era deja foarte mare. Aşa se face că studenţi de ai săi cum au fost Kraepelin sau Cattel, stăpâniţi de chemarea lor profesională s-au îndreptat fără echivoc spre noul domeniu al psihologiei diferenţiale. Prin ei experimentul psihologic s-a plasat pe un nou drum, capabil să valorifice rezultatele cuatificării diferenţierilor constatate între oameni.
Unul din primii psihologi care s-a înscris pe noua linia investigativă a fost Kraepelin (1856-1926). El a rămas cunoscut prin contribuţia sa la introducerea metodologiei psihologiei diferenţiale în practica clinicii psihiatrice. În studiile sale a plecat de la o realitate prctică, cea a distribuţiei unor anume chipuri de comportare în raport cu afecţiunile psihiatrice de care sufereau. Această realitate l-a determinat să studieze diferenţierile dintre caracterele pacienţilor, modul cum acestea sunt definitorii şi se raportează legic la stările lor maladive, cum astea se completează într-un profil unitar pentru modul de comportare al unor persoane.
Tot în aceaşi perioada de cumpănă dintre secole (XIX-XX) îşi desfăşoara activitatea A.Binet (1857-1911). El a colaborat îndeaproape cu neurologul Charcot, împreună studiind experimental problema clasificării inșilor capabile să efectueze operaţii mentale conmplexe. Caracterele diferentiale detaşate au fost interpretate în acord cu găndirea lui Charcot. Acesta a clasificat oamenii potrivit tipologiilor formulate de el, ca fiind: vizuali, auditivi şi motori. Sunt tipologii pentru care a găsit suport în zonele de proiectie puternice existente în creier.
Dar în anul 1900 apare lucrarea de referinţă a lui W.Stern “Despre psihologia diferenţelor individuale “. De astă dată oamenii supuşi clasificării erau luaţi din viaţa socială de fiecare de zi şi nu din spitale. Aceasta a conceput ca prin contribuţia sa psihologia diferenţiala să-şi dobândească de acum drept de cetăţenie psihologică. În ceea ce-l priveşte pe Sern, acesta s-a mai remarcat printr-o meticulozitate metodologică exagerată, pe care a încercat să i-o psihologiei diferenţiale. În acord cu aceasta el recomanda admiterea spre studiu, deodată, doar a unui solitar caracter diferenţial. De asemenea, cu spiritul său precaut, s-a pronunţat contra încercărilor de tipologizare a sumelor de caractere.
Astfel, ceea ce pentru fondatorii noii ştiinţe a psihologiei a fost până atunci de neimaginat, prin contribuţiile lui Kaepelin, Binet, Charcot, Stern psihologia diferenţială totuşi s-a născut.

2. Galton şi variabilele statistice de comportament.

Cu o impresionantă inventivitate Galton şi-a făcut intrarea în diferite sfere ale gândirii stiinţifice a vremii, în statistica matematică, în psihologie, în sociologie ş.a. Dintre toate domeniile umblate de el psihologia s-a dovedit cea mai recunoscătoare pentru inventivitatea sa, locul unde el a adus o contribuţie decisivă la înfiinţarea psihologiei, locul unde metodele şi tehnicile statistice sale au dat rod în studiul diferenţierilor individuale. La acea vreme gândirea sa era încă îndreptată spre cauza fundamentală a psihologiei, era subordonată nevoii de descoperire a legilor generale ale psihologiei. Dovadă în acest sens este interesul pe care l-a acordat iniţial pentru determinarea pragurilor senzoriale, a timpului de reactie, pentru câștigarea asociaţiilor etc. În toate aceste studii el s-a distins prin reuşita aplicării metodelor sale statistice, introduse la prelucrarea statistică a rezultatelor obţinute; de asemenea, s-a remarcat prin perfectionarea celor deja existente. De exemplu, tot Galton a fost cel care a descoperit metoda determinării pragurilor superioare de auditie - a rămas de atunci clasică tehnica fluierului a lui Galton, adoptată pentru stabilirea pragurilor senzoriale superioare.
Dar preocupările metodologice ale lui Galton au dat roade deosebite când au fost îndreptate spre determinarea diferenţelor interindividuale moştenite genetic .În acest domeniu el este cel care a propus pentru.prima dată o asemenea metodologie de lucru, de a cunatifica pe subiecţi umani ceea ce le poate fi în caracter ca un dat moştenit dintr-o generaţie în alta, cum diferitele caratere astfel moştenit se pot interinfluenţa între ele. Printre altele, el şi-a propus ca scop să identifice şi să descrie un parametru de comparaţie interindividuală psihologic, pe cel reprezentat de puterea de imaginaţie. Astfel, subiectul de experienţă primeşte ca sarcină de executat imaginarea unui anumit obiect. După aceea el trebuie să răspundă în raport cu proprietaţile obiectului pe care l-a imaginat, să efectueze operaţii de comparare, să probeze cât de clar şi organizat efectuează aceste operaţii mentale. A intrat astfel în posesia a multiple date privind acţiunile mentale de imaginaţie. Dar dintre toate acţiunile şi operaţiie evocate îl interesau doar cele capabile să-l trimită la caracterele comportamentale moştenite ; îl interesau cu deosebire în ce măsură imaginile reprezentate sunt aceleaşi la fraţi şi la gemeni. Acolo a întrevăzut cheia spre identificarea acelor caractere comportamentale care să fie în măsură să-i asemene şi în același timp să-i deosebească întratât pe oameni.
Desigur, mulţi cercetatori au dat peste această dificultate a diferenţelor de comportament individuale. Până la Galton diferenţele studiate se vroiau puse pe seama unor variaţii propri legităţilor generale ce acţionează în biologie, care de astă dată se reproduc şi la nivel psihologic. Pe această linie a primit o formulare precisă legea lui Fechner. Ori Galton, pe o cu totul altă linie de gândire, şi-a propus să demonstreze existenţa unei legităţi ce contează pe intervenţia unor factori interindividuali. A reuşit acest lucru ca rezultat al inventării şi introducerii meodei statistico-matematice în psihologie.
Una din cele mai remarcabile lucrări ale lui Galton a fost “Fizica socială “, apărută în anul 1835. Ea a trezit multe discuţi şi dispute, cu deosebire pentru că a încercat să demonstreze pe cale statistică existenţa şi intervenţai legică a unor factori de diferenţiere interindividuală. În acest sens el a recurs la utilizarea metodelor statistice, a luat în considerare unele constante comportamentale cu relevanţă cantitativă, cărora le-a asigurat o cuantificare numerică. Dintre aceste constante comportamentale luate în considerare sunt numărul căsăstoriilor încheiate, rata sinuciderilor etc. Acestea erau clasate în categoria comportamentelor involuntare si deci înăscute. Sunt date care supuse unor prelucrări statistice puteau ajunge relevante pentru explicarea a noi fenomene psihice de larg interes social, pentru producerea legică a unor fenomene de diferenţiere socială. Detaşarea unui asemenea dat moştenit putea să aibă o relevanţă indviduală deosebită. Datele inventariate erau prelucrate şi reprezentate grafic. De pe urma unor asemenea reprezentări se puteau emite judecţi de valoare, de repetabilitate mai mare sau mai mică a unor asemenea caractere comportamentale moştenite. Ele au fost înscrise pe curba lui Gauss–Laplace, îndreptată spre a şti cum ”dumnezeirea rânduieşte lucrurile în domeniul fizicii ca şi a manifestărilor de conştiinţă”. Devenea de acum zadarnică absolut orice încercare de.cunoastere în alt fel a diferenţieirilor dintre aomeni, a ceea ce asemănător sau diferit este reflectat conştient la nivelul fiecărui individ în parte. În acest fel Galton a imaginat să aducă omul ca obiect de cunoastere psihologică, ca parte statistică a populaţiei de care aparţine. Indiferent ce incidenţă caracterială de la regulile generale de organizare populaţională trebuie să fie analizată şi prelucrată pe cale statistică.

3. Datul moştenit ca determinat diferenţial

În anul 1869 a apărut de sub tipar cartea lui Galton cu titlul “Moştenirea aptitudinilor “. În această lcrare el încearcă să demonstreze cu susținerea metodelor statistice cum are loc distribuirea legică la grad de societate a aptitudinilor de variate feluri. Argumentaţia lui pleacă de la incidenţele organice spre cele psihologie; adică, aşa cum cei mai mulţi oameni sunt de statură mijlocie, iar cei înalţi şi cei mici încalcă regula, tot aşa cei mai mulţi oameni cu aptitudini psihice care se înscriu între limite considerate normal, dincolo de care aptitudinile lor psihice îi trimite în categoria oamenilor cu aptitudini anormale.
Dar ce determină apariţia şi manifestarea acestor abateri de la regula generală “a celor mulţi” ? Dincolo de arbitrariul evocat şi de alţi cercetători, Galton - posibil influenţat şi de învăţătura sa calvinistă, avansează ipoteza intervenţiei legice a caracterelor moştenite. O ipoteză care s-a dovedit a fi genială, susţinută de el cu mijloace statistico-matematic. Prin această contribuţie a sa Galton se prezintă ca un exemplul ales de creator conceptual şi metodologic al psihologiei. Mai mult, aşa cum este formulată problema diferenţierii dintre oameni, aceasta înseamnă o contribuţie decisivă la fundamentarea ulterioară a legii generale a adaptării la mediu, a legii selecţiei naturale, la descrierea modului cum funcţionează mecanismul moştenirii caracterelor - eaxact de ceea ce ar fi avut nevoie la vremea sa Darwin. El este cel care a arătat pentru întâia dată că adaptarea speciilor se produce la nivelul mecanismelor genetice, de la care indice se desprinde o anumită variabilitate individuală, cuantificabilă cu metode statistice.
Cu punct de plecare dintr-o întocmai viziune biologică asupra caracterelor moştenite, Galton porneşte la formularea concepţiei sale psihologice. Astfel, corespunzătoarele diferenţe caracteriale psihologice se pot explica la fel prin a se face apel la categoriile teoriei moştenirii caracterelor organice. O asemenea formulare în acea durată are o însemnătate conceptuală deosebită, prin a fi deschis drumul spre studiul comparat al caracterelor sau a aptitudinilor psihologice, a suportului lor genetici. Formularea unei asemenea explicaţii a dat o adevărată lovitură perspectivei care explica aceaşi complicație a aptitudinilor şi a transmiterii lor peste generaţii doar cu mijloacele dinamicii raportului spirit-corp.
Desigur, determinantul genetic al diferenţierilor caracterelor individuale este departe de a fi singurul; nu poate fi considerat singular nici la nivelul caracterelor psihologice. Este totuşi unul care nu poate fi ignorat. Astfel, atunci îndată ce a lucrat la evaluarea statistică a unui material privind biografia unor personalitaţi engleze, el a declarat că marile aptitudini şi talente depind în mare mărime de relaţiile de rudenie. După calculele lui Galton şansele apariţiei unui talent în cadrul unei familii englezeşti cu tradiţie este unul la patru generaţii.
Pentru studiul aptitudinilor spirituale Galton s-a întrebuințat nu doar de evaluarea descrierilor biografice, ci şi de metodologia chestionarelor. Astfel, Galton a trimis chestionare marilor personalităţi engleze şi pe baza materialului colectat a publicat monografia intitulată “Oamenii de ştiinţă englezi: natura şi educaţia lor”, o lucrare ce a apărut în anul 1874. Lucrarea a fost din nou un bun pretext pentru evocarea rolului caracterelor moştenite, cu minimalizarea rolului factorilor educaţionali.
Cu ocazia unei expoziţii internaţionale organizate la Londra el a aplicat cu succes metoda chestionarelor (1884). Cu acestă moment el întreprinde multe măsurători în incinta unui laborator (ad-hoc încropit chiar în incinta expoziţiei); unde s-au cules date de la peste 8000 de subiecţi. Au fost luaţi în considerare parametrii foarte diferinţi, ca de pildă înălţimea, greutatea, momentul de reacţie, diversele lor sensibilităţi, reacţii motorii, ca de exemplu şi alte caractere senzorio-motorii. Verificarea şi interpretarea rezultatelor a rămas neschimbată: caracterele psihice fiind determinate genetic, cu nimic diferit de cele corporale.