PPS.MyForum.ro :: XII. OPTIMIZAREA ACTIVITĂŢII DE MUNCĂ pe pps.myforum.ro

Marya · Administrator

(Noţiuni introductive de ergonomie şi psihologie inginerească.)

Ergonomia este o ştiinţa interdisciplinară care intenţionează să realizeze printr-un ansamblu de măsuri adaptarea diverselor aspecte ale muncii la limitele fizice şi psihice ale omului. Pe urmă alţi autori este o disciplină tehnologică ce ar aplica în câmpul muncii datele a două ştiinţe. În sfârşit se află şi părarea că ergonomia ar fi o ştiinţă integralistă, globală, asupra raporturilor dintre om şi munca sa.
Psihologia inginerească este o specie în raport cu ergonomia. Am putea să o definim ca pe o ramură a ergonomiei fiind simultan o ramură a psihologiei industriale. Ea îşi propune să adapteze maşina la posibilităţile omului care o exploatează. Principiul ei este ''randament maxim prin efort optimizat şi cu satisfacţie deplină''.
Există în istoria psihologiei şi în cea a psihologiei industriale o adevărată evoluţie a preocupărilor legate de efortul de a umaniza munca, de a o adapta mai perfect la posibilităţile omului.
Conform lui Montmollin pot fi identificaţi trei paşi care privesc evoluţia preocupărilor de psihologie inginerească:
Primul se caracterizează prin studiul maşinilor şi merge până aproape de secolul al XX-lea. Al doilea se focalizează pe studiul omului şi se constituie în ceea ce se numeşte “human enginearing”, o inginerie umană care îşi propune să deceleze din perspectiva psihiologiei muncii acele aptitudini, deprinderi care facilitează adaptarea omului la munca sa şi de asemenea să amelioreze acele condiţii de muncă ce ajută astfel de progrese;
Abordarea sistemică, adică abordarea într-o relaţie reciprocă atât a muncii cât şi a maşinii.
Motivele care determină apariţia acestei ramuri a psihologiei industriale dar care în acelaşi timp este şi o preocupare interdisciplinară la care participă deopotrivă inginerul, psihologul, economistul, medicul ţin de mai multe aspecte. Exista 5 raţiuni la baza apariţiei acestei discipline: 1) complexitatea maşinilor; o dată cu revoluţia tehnico-stiinţifică cu dezvoltarea fără precedent a tehnologiei, solicitările adresate omului ca şi provocările din perspectivă au fost aşa de mari încât tendinţei inginerilor de a complica instalaţiile astfel încât să elimine absolut orice posibilitate de eroare şi să crească eficacitatea randamentului li s-a opus tendinţa de a ţine cont în proiectarea maşinilor, de limitele umane, de limite psihologice şi fiziologice. Pe de o parte este dorinţa proiectantului de a face maşina cât mai performantă şi pe de altă parte este limitarea pe care o impun aceste condiţii ce ţin de natura umană. Exemplu: Bordul unui aparat de zbor ar putea fi complicat la nesfârşit cu aparate, indicatoare şi instrumente de manevră, însă întotdeauna în proiectarea lui se ţine cont de ceea ce poate face un om mediu dotat, adică de o anumită capacitate de receptare a informaţiei, de o anumită limitare a câmpului perceptiv ce poate să cuprindă în el acel fatidic 7 de care vorbeşte Miller, de oanumită capacitate de concentrare care şi ea este limitată, maximum de eficienţă înregistrând un adevărat baleeaj în timp ş.a.m.d. Toate astea au pus problema necesităţii de a realiza o proiectare a activităţii umane aşa cum proiectăm şi maşinile;
2) Diviziunea muncii. Atât în cadrul sistemului om – maşină sarcinile sunt repartizate pe de o parte pe maşină, pe de alta parte pe om dar şi în cadrul factorului uman există o repartizare a sarcinii, o specializare care diferă de la un individ la altul, de la operator la operator;
3) Înmulţirea accidentelor de muncă o dată cu evoluția tehnologiei, mai degrabă creşterea potenţialului de pericol o dată cu complicarea maşinilor a dus la studiul condiţiilor facilitante ale erorilor umane şi în acelaşi timp la formularea măsurilor de natură ergonomică şi inginerescă care să limiteze aceste efecte.
De întocmai necesitatea de a ameliora condiţiile de muncă, de a scădea oboseala şi efectele oboselii în acelaşi timp este una din măsurile cele mai directe de eficientizare a activităţii.
J.M. Faverge distinge mai numeroase feluri de ergonomie:
- functională, care s-ar baza pe amenajarea dispozitivelor de comandă şi control şi care studiază comunicaţiile dintre oameni şi maşini după schema stimul - reacţie
- a sistemelor care nu se ocupă doar de un post de muncă ci şi de ceea ce se petrece în momentul procesului tehnologic, un ansamblu care implică mai multe posturi de muncă.
- euristica, ce se ocupă cu studiul gândirii şi deciziei în procesul de muncă.

Proiectarea activităţii umane
Datorită complicărilor şi solicitărilor din industria modernă, solicitarea adresată omului dinspre echipamentul tehnologic apare posibilitatea de a proiecta şi munca, o înșiruire de aspecte esenţiale ale ei astfel incât finalitatea fixată să fie creşterea fiabilităţii sistemului respectiv. În proiectarea activităţii umane intervin o serie de variabile ce sunt în atenţia celor care se ocupă cu acest lucru: ingineri, psihologi.
Proiectarea activităţii umane ia în consideraţie variabilele psiho-sociale umane implicate în muncă pentru a evita eventualele discrepanţe care apar între caracteristicile şi funcţiile proiectate şi caracteristicile funcţieiilor naturale aşa cum se desfăşoară ele în realitate. Aceste variabile sunt: capacităţile şi limitele omului, implicarea funcţiilor psihice superioare, necesitatea acordării unui rol activ conducător componentei umane în cadrul sistemului, structurarea funcţiilor şi sarcinilor într-un model generalizat, solicitarea optimă a omului, cooperarea optimă a personalului, asigurarea optimă a condiţiilor fizice bunei desfăşurări a activităţii.
Capacităţile şi limitele omului. Când vorbim de capacităţile implicate în desfăşurarea sarcinilor de muncă şi îndeplinirea rolului său de factor activ, cel mai activ, al sistemului, componenta umană se caracterizează prin:
- capacitatea de a discrimina semnalele relevante într-un fond de zgomote; maşina nu poate să facă acest lucru nici chiar în virtutea echipamentelor electronice.
- calitatea de a identifica semnalele ale căror caracteristici se modifică.
- puterea de a aprecia evenimentele pe bază de informaţie incompletă; aici intervin procedeele euristice specifc umane.
- Omul este variabil în timp din punct de vedere al adaptabilităţii, originalităţii, flexibilităţii. Aceştia sunt parametrii care se pot altera funcţie de anumite instanţe.
În orice caz limitele care fac oportună prelungirea funcţiilor maşinii în raport cu posibilităţile omului sunt:
- capacitatea de stocare limitată
- valoarea canalelor de recepţie limitată; nu putem fi atenţi la mai multe lucruri deodată fiindcă atenţia este o funcţie selectivă pe care o putem asemăna cu un con de lumină dat de un reflector care se fixează pe un obiect sau altul celelălte rămânând în zona de umbră;
- memoria de lucru (working memory) este limitată. Nu putem reţine deodată decât un volum limitat de cunoştinţe însă putem inmagazina pe timp lung o cantitate de informaţie nelimitată.
- volumul redus al atenţiei
- viteza de comutare a atenţiei este şi ea îndeajuns de limitată în timp.
- viteza de reacţie este inferioară maşinii.
- activitatea nostră ca şi gândirea sunt impregnate de elemente emoţionale care fie le potenţează, fie prin panică sau frică le diminuează randamentul.
- necesitatea de a acorda omului un rol conducător în cadrul sisitemului şi în acelaşi timp un rol de decizie. Deşi maşina este mai sigură, euristic şi creativ nu procedează decât factorul uman. El poate lua decizii îndată ce informaţia este lacunară. Este caracteristic condiţiei umane mai târziu cum spune Sartre, că “suntem condamnaţi să alegem”. Maşina alege şi ea dar de o maieră rigidă, omul având în schimb o multitudine de alegeri, operează în zona ipoteticului şi euristicului.
- necesitatea dea implica funcţiile psihice superioare. A existat mişcarea taylorismului care s-a bazat pe raţionalizarea mişcărilor simple. Recordurile zidarilor au crescut simţitor însă ulterior s-au micșorat deorece motivaţia în muncă a scazut datorită implicării nesemnifive a funcţiilor psihice superioare. Acelaşi lucru se întâmplă şi la banda rulantă, şi în general acolo unde există tendinţa de a simplifica deprinderile. Scăderea eficienţei are loc datorită faptului că sunt implicate procese psihice simple, apare sentimentul de insatisfacţie al persoanei pentru că, potrivit nu numai lui Maslow ci şi unui întreg curent de gândire umanist, este specifcă omului tendinţa de a-şi atinge propriile sale limite şi de a le depăşi, de a-şi folosi capacităţile într-o mai mare măsură.
Dimpotrivă experinţa clasică arată: cu cât suntem mai lipsiţi de stimulare şi solicitare cu atât gradul de insatisfacţie creşte până la evenimente halucinatorii care apar în condiţii de radicală deprimare şi stimulare. De aceea în vederea acordării optime a muncii la condiţia umană este recomandabil ca activitatea să nu fie fracţionată în operaţii simple ci dimpotrivă să angajeze funcţiii şi procese psihice cât mai complexe. De asmenea, simplificarea muncii duce la sentimente de frustrare şi la scăderea responsabilităţii. Nimic nu este mai ineficient - spune Ghe. Iosif - decit să construim un sistem om – maşină în care omul să îndeplinească funcţia de maşină.
Cu cât sunt mai variate şi mai complexe sarcinile, conţinutul şi structura lor, cu atât sunt mai complexe funcţiile psihice implicate şi cu atât este mai mare gradul de adaptare al omului la muncă şi al muncii la om.
Este știut că în procesul de muncă nemecanizat persoana are tendinţa de a-şi forma anumite eșantioane mentale şi în acelaşi timp procedee de operare metală a informaţiilor în vederea elborării deciziilor. Ori cu cât omul dispune de operaţii, procedee cât mai complexe, care sunt stimulate de sarcini complexe, nu de recompense ,cu atât capacitatea sa rezolutivă în domeniul sarcinilor complexe este mai bună. Prin activitatea de proiectare trebuie să se asigure omului un rol activ, conducător în sistem şi să nu i se acorde sarcini simple ci complexe.
O altă variabilă care se ia în consideraţie în procesul proiectării activităţii de muncă o constituie structurarea funcţiilor şi sarcinilor într-un model generalizat. Acest lucru îi îngăduie operatorului întrebuințarea optimă a procedeelor sale mentale ,ceea ce implică 3 condiţii:
1) Funţiile şi sarcinile să fie structurate flexibil astfel încit omul să aibă grade de libertate în alegerea atât a operaţiilor cât şi a modurilor de lucru. Altfel operatorul este obligat să acţioneze ca un robot şi, observa un autor, mai bine îl înlocuim cu o maşină daca nu îi putem da această flexibilitate şi libertate.
2) Necesitatea asigurării feed back-ului. Cu cât persoanele cunosc mai bine stadiul de realizare a obiectivelor cu atât ei sunt mai implicaţe
3) A treia variabilă ţine de solicitarea optimă a omului. El nu poate fi solicitat indefinit ,capacitatea lui de a rezista la efortul fizic, mental, la acţiunea, la efectul factorilor nocivi este limitată. Din această cauză studiile au aprofundat relaţia dintre ele. Astfel, privitor la relaţia între complexitatea sarcinilor şi eficacitatea în muncă, s-a ajuns la concluzia că o complexitate medie a sarcinii determină un indice optim de activare iar acesta condiţionează obţinerea unor perfomanţe optime în timp ce abaterile de la solicitarea optimă, fie în sus ,fie în jos conduc la stres, fie prin subsolicitare fie prin surprasolicitare aceasta din urmă conținând ca efect dezagregarea activităţii şi reducerea performanţei. Gradul de solicitare nu ţine doar de caracteristicile sarcinii. El ţine şi de o serie de caracteristici ale operatorului, căci o sarcină de complexitate medie sau de tărie medie pentru un subiect bine pregatit profesional poate să fie pentru un altul un dezastru. De aceea în aprecierea gradului de solicitare trebuie să ţinem cont de pregătirea şi de nivelul de experienţă al operatorului. Cu cât ele sunt mai ridicate cu atât solicitarea tinde să fie considerată ca rezonabilă. De asemenea, capacitatea de muncă şi în acelaşi timp surmenajul mai sunt influenţate de către nivelul de motivaţie, de către oboseală, precum şi de o serie de particularităţi individuale, particularităţi care ţin de tăria de structurare a datelor, capacitatea de învăţare, de adaptare la stres, şi nu în ultimul rând de experienţă. Pentru a creşte motivaţia intrinsecă - cea extrinsecă o creştem cu salariu, recompense, laude – evităm situaţiile de suprasolictare ,fapt pe care proiectantul activităţii de muncă îl poate realiza prin creşterea numărului şi a varietăţilor operaţiilor executate de înspre operator, prin proiecatrea ativiăţii de aşa natură încât să facă neapărată rotirea periodică a muncitorilor la diferite posturi. De asemenea acest scop se realizează prin repartizarea anumitor funcţii omului care deşi sunt executate mai bine de către maşină au rolul de a creşte complexitatea muncii şi în acelaşi timp responsabilitatea operatorului ( De exemplu înregistraea peridică a unor parametri).
Pentru a evita suprasolicitarea proiectantul poate să transfere maşinii anumite funcţii, de asemenea poate să pună la dispoziţia operatorului anumite ajutoare - noi le-am numit în alt curs “proteze cognitive” - precim şi o serie de scheme, tabele, panouri în care sunt prezentate pe compact anumite etape ale procesului tehnologic care sunt în responsabilitatea operatorului.
O alta variabilă este cooperarea optima a personalului. Este un lucru stabilit că marea majoritate a tipilor lucrează mai bine în echipă decât singure şi acolo unde este posibil proiectantul trebuie să satisfacă această tendinţă gregara care este specifică nu numai omului ci în general tuturor primatelor. Performanţele în supravegherea proceselor automatizate extind dacă operatorul care lucrează în condiţiile de izolare, anume de unul singur, are probabilitatea de a veni din când în când în atingere cu ceilalti oameni.

Principii de amenajare ştiinţifică a locului de muncă
Amenajarea locului de muncă este o sarcină esenţială a psihologiei inginereşti şi ea vizează: asigurarea unei poziţii corecte a operatorului în timpul activităţii, asigurarea posibilităţilor de modificare a poziţiei, amplasarea dispozitivelor de informare şi de comandă în cadrul ariilor vizuale şi manuale care se stabilesc prin măsurători. De asemenea, conține interes orientarea poziţiei operatorului astfel ca planul şi direcţia de mişcare a dispozitivelor de comandă şi de acţionare să fie concordante cu planul şi direcţia de mişcare a indicaţiilor de pe cadrane, cu semnificaţia mişcării indicaţiilor, cu planul şi direcţia de mişcare a obiectelor.
1. Poziţia de lucru
Interesul pentru proiectarea unei poziţii optime de lucru este determinat de faptul că aceasta condiţionează odată cu funcţionarea naturală a organismului, creşterea capacităţii de muncă, a eficienţei şi amânarea apariţiei oboselii. O poziţie incomodă de lucru determină modificări ale respiraţiei, circulaţiei sanguine, ale activităţii musculare, etc, toate acestea conducând, pe perioade lungi la unele disfuncţii circulatorii, la deformări ale paratului osteoarticular, şi pe termen mai scurt la apariţia precoce a oboselii. Intervenţia medicului de medicina muncii, a psihologului vizează îndeosebi: elaborarea de propuneri pentru proiectarea sau reproiectarea echipamentului pentru a facilita o poziţie comodă, precizarea perioadelor de repaus prin care să se contracareze efectele nocive ale poziţiei vicioase.
Poziţiile de lucru cele mai frecvente sunt: ortostatică, şi şezândă . Aceste poziţii se deosebesc între ele d.p.d.v. fiziologice prin consumul diferit de energie, prin nivelul diferit de solicitare a aparatelor circulator, respirator şi locomotor. Este important de menţionat că fiecare dintre poziţiile corpului este însoţită de un anumit ecou subiectiv care se manifestă ca senzaţie de confort, comoditate, bună dispoziţie, destindere sau dimpotrivă ca tensiune psihică, oboseală, epuizare, etc (Al. Roşca sub red.,1967). Primele sunt în general aşa-zisele poziţii libere care permit o anumită variaţie a atitudinilor fizice pe durata muncii, celelalte sunt poziţii forţate, imobile, rigide care au efecte nocive asupra organismului şi sunt însoţite de fenomene subiective negative ca cele menţionate mai sus.
Poziţia ortostatică este mai solicitantă decât poziţia şezîndă. Ea solicită îndeosebi musculatura coloanei şi a membrelor inferioare şi determină creşterea presiunii sanguine în zona plantară şi a gambei, încetinirea circulaţiei venoase. Toate acestea conduc în timp la apariţia edemelor la membrele inferioare, a varicelor, durerilor locale şi a oboselii.
Poziţia ortostatică este cu atât mai solicitantă cu cât ea este adoptată mai frecvent şi pe durate mai mari în economia unei profesii, cu cât variaţiile în atitudinile fizice sunt mai reduse şi mai ales cu cât implică o anumită aplecare sau încovoiere a corpului. Dacă aceste poziţii sunt frecvente şi se prelungesc ca perioadă pot apărea devieri ale coloanei vertebrale. Poziţia ortostatică prelungită poate provoca pe alături modificările menţionate şi o serie de manifestări subiective stări de agitaţie, nemulţumire, apatie (Al. Roşca, op.cit.). Dacă prin proiectarea activităţii sunt incluse mişcări ale gambelor şi ale braţelor aceste efecte cu caracter negativ se reduc ca intensitate. Alternarea muncii în poziţie ortostatică cu scurte perioade de repaus în poziţie şezândă conduce la refacerea organismului .
Poziţia şezândă deoarece antrenează doar jumătatea superioară a corpului implică un consum mai redus de energie şi de aceea este mai comodă decât poziţia ortostatică. De fapt postura şezândă este ușoară dacă coloana verbală este relaxată şi uşor curbată anterior. Se mai numeşte poziţia birjarului. Datorită modificărilor circulatorii în zona bazinului şi a picioarelor este necesară alternanţa acestei posturi cu poziţia în picioare după fiecare oră de muncă în ortostatism. Deşi implică un potenţial nociv mai redus, poziţia şezândă poate genera o serie de afecţiuni ale coloanei vertebrale cum sunt scolioza, cifoza şi lordoza, dacă planul de lucru este neadecvat şi implică rigiditatea prelungită a spatelui.

2) Utilizarea datelor antropometrice în proiectarea sau reamenajarea locului de muncă.
Datele antropometrice se referă la mărimi ale corpului la o anumită categorie demografică, băarbaţi, soții tineri, adulţi, muncitori manuali, funcţionari, etc. Aceste date se determină atât în ortostatism cât şi în clinostatism. Exemple de date antropometrice care sunt luate în considerare la proiectarea locului de muncă: înălţimea, nivelul ochilor în raport cu solul, nivelul umerilor raportat la sol, distanţa dintre cele două mâini întinse lateral, mărimea antebraţului, nivelul genunchiului măsurat de la sol, greutatea corpului, etc.
În cercetările de acest tip se alege un eşantion suficient de reprezentativ pe care se calculează mediile pentru fiecare alură antropometric. Pe baza abaterii standard şi mediei se calculează limitele în care se situează 90% din populaţia căreia i se adresează cercetarea.
Astfel înălţimea scaunului se fixează în raport cu datele antropometrice ale gambei. Ea nu trebuie să fie mai mică decât înălţimea gambei proprie a 95% din populaţie. Picioarele trebuie să se sprijine bine pe podea pentru a permite relaxarea muşchilor. Se mai iau în considerare adâncimea, înclinarea optimă antero- posterioară a tăbliei scaunului, forma spetezei care trebuie să asigure două puncte de sprijin, în zona lombară şi a omoplaţilor. Fiecare tip de sarcină necesită un anumit tip de scaun optim care să mărească confortul şi să prevină oboseală datorită unor posturi incomode.
Înălţimea planului de lucru este fixată funcţie de poziţiile de lucru. Astfel poziţia ortostatică solicită o înălţime a planului de lucru de 92.5 la 97.5 cm. Pentru lucru în poz. şezândă, pentru un scaun de 40-43 de cm. Este nevoie de un plan de lucru înalt de 80-85 cm. Este influenţată de poziţia de lucru, de specificul muncii
Zonele de lucru se stabilesc plecând de la datele antropometrice. Ele se referă la aria acoperită de membrele superioare şi cuprind o zonă normală şi una maximă. Zona maximă de lucru este dată de aria generată de mişcarea circulară a braţelor întinse. Zona normală de lucru este generată de antebraţ când braţul este vertical, lipit de corp. Există două perechi de zone văzute dinspre subiect aşezat cu faţa şi în profil în raport cu analistul muncii. După Faverge planul maxim ar avea un diametru de 59cm iar planul normal 39 de cm.
Amenajarea locului de muncă pe baze antropometrice ţine cont de următoarele:
- între masă şi scaun trebuie să fie o distanţă de şapte cm.
- zonele optime de lucru.
- poziţia cea mai frecvent adoptată de operator.
Sunt utilizate două metode: 1) Adaptarea caracteristicilor utilajului sau ale locului de muncă la 10 subiecţi care întruchipează cele trei arii ale poligonului de frecvenţă (media, limita superioară şi limita inferioară) adică 90% din cazuri. Reglajele şi ajustările locului de muncă se realizează prin cercetarea activităţii acestor subiecţi. 2) Metoda manechinelor articulate. Este mai puţin precisă. Este utilizată în dimensionarea corectă a automobilelor şi a echipamentelor de protecţie care sunt testate în condiţii de impact real.

Cercetarea şi proiectarea condiţiilor de microclimat de la locul de muncă
Condiţii atmosferice cuprind temperatura, umiditatea, viteza curenţilor de aer.
Temperatura trupului se reglează prin: convecţie, radiaţie, conducţie şi evaporarea transpiraţiei.
Mackworth a efectuat experienţe privind efectele creşterii temperaturii mediului ambiant asupra omisiunilor într-o sarcină de urmărire care presupunea un efort fizic considerabil datorat manevrării unei pârghii grele şi asupra omisiunilor într-o sarcină de transmitere a uni mesaj în Morse. Curbele obţinute arată o creştere a numărului erorilor şi omisiunilor odată cu creşterea temperaturii de la 79 la 92 grade F şi o perturbare dramatică a calităţii lucrului odată cu creşterea temperaturii mediului peste 92 grade F. (Vezi în detaliu, inclisiv pentru paragrafele care urtmează, Al. Roşca ,sub red., 1967).

Iluminatul cuprinde o serie de norme care variază de la o ţară la alta. În orice caz se consideră că 400 de lucşi înseamnă nivelul minim de iluminat, de exemplu pentru tabloul de comandă. Sunt o serie de efecte pe care le produc corpurile din jur şi care influenţează nivelul de iluminat. Acestea ţin de strălucirea suprafeţelor. Dacă lumina este plasată pe linia vizuală atunci strălucirea va fi aşa de mare încât performanţa vizuală va fi diminuată cu aproximativ 100%. Această performanţă ajunge la 84% pentru un unghi de 5 grade, la 64% pentru un unghi de 10 grade si la numai 54% pentru un unghi de 40 de grade. Recomandarea este ca întotdeauna direcţia sursei de lumină să formeze cu linia orizontală a peretelui un unghi de 60 de grade. Acest lucru îl simt şi şoferii aflaţi pe autostradă, noaptea, când lumina din sens invers îi orbeşte deoarece este propagată sub un unghi nespus de mic faţă de linia vederii orizontale. Cu cât sursa de lumina este lăsată mai în jos sau mai în sus cu atât suntem mai bine protejaţ, efectul de orbire fiind mai scăzut. Există mai multe soiuri de iluminat: iluminatul direct, iluminatul indirect, iluminatul difuz .
Efectele strălucirii pot fi reduse prin următoarele măsuri:
- Utilizarea mai multor surse de lumină de intensitate mică, decât un bec mare, sau utilizrea surselor de lumină indirectă şi difuză.
- Unghiul de lumină să fie mai mare de 60 de grade faţă de linia vederii
- Poziţia surselor de lumină să fie astfel în aria de lucru încât imaginea reflectată a obiectelor sau razele de lumină să nu atingă ochii. Utilizarea în aria de lucru a unor suprafeţe mate care nu reflectă lumina sau care o reflectă difuz.
Zgomotul reprezintă un alt element de ambianţă care trebuie luat în consideraţie în asigurarea condiţiilor fizice. El cauzează în condiţii normale oboseală, diminuarea grabnică a preciziei, creşterea erorilor iar în situaţii grave produce surditate. Sunetele sunt oscilaţii ale surselor sau ale corpurilor între 15 – 20 cili pe secundă. Audiţia normală se situează între 4000 – 5000 cili pe secundă. Un om poate rezista 10 secunde la o sursă de zgomot de 130 decibeli. Între 30 – 60 decibeli apar simptome fizice; Între 60 – 90 decibeli apar contracţii involuntare în stomac sau o serie de reacţii suplimentare ale corpului; Între 90 – 100 decibeli se produc o serie de leziuni ale organului auditiv.. O expunere prelungită la zgomot (peste 8 ore), la peste 75 decibeli, la o frecvenţă de peste 4000 – 5000 cili pe secundă duce la pierderea auzului.
Recomandări cu privire la limitările efectelor zgomotului:
- Compartimentarea surselor de zgomot (într-o hală dacă sunt 5 maşini care fac zgomot le vom izola cu materiale care absorb zgomotul.
- Izolarea sursei de zgomot, fie compartimentarea locului de muncă astfel încât să îl izolăm de sursa de zgomot.
Temperatura şi umiditatea influenţează adaptarea eficientă la specificul sarcinii. Se consideră că o temperatură optimă pentru activităţi cu efort mediu este vara de 20 – 23 grade C si iarna de 18 – 21 grade C. Se vorbeste de un aşa zis confort termic considerat pentru: un nivel al umidităţii de 25 – 60%. Viteza admisă a aerului este d e 75 cm / minut la o temperatură de 20 – 25 de grade C. S-a constat pe baza unor studii că o creştere a temperaturii la locul de muncă duce la creşterea numărului de erori ce duc la rândul lor la performanţe scăzute şi accidente
Culorile sunt, de asemenea, importante în amenajarea condiţiilor de muncă. Cu susținerea culorilor putem estompa carenţe ale spaţiului de muncă. Pentru corectarea îngustimi spaţiului folosim culori deschise sau punem oglinzi care să confere senzaţia de lărgime. Pentru siguranţa accesului, maşinile trebuie să fpoată fi deosebite de ambianţă. Acest lucru este posibil prin vopsirea utilajelor în colorații distincte de restul ambianţei interioare.
Culorile au o influenţă locală directă psihofiziologică şi o influenţă generală de fond, nespecifică. Influenţa locală se referă la obosirea ochiului. Unele nuanțe modifică percepţia. Influenţa generală are loc asupra psihicului fiind indusă de nuanță prin crearea anumitor dispoziţii cum sunt cele de calm, vioiciune, iritare, discomfort psihic.
Culorile calde (galben, roşu, portocaliu) au influenţe stimulante asupra psihicului ,pe cânt culorile reci (verde, albastru) au efecte opuse, micşorează tensiunea nervoasă şi reduc senzaţia de oboseală.
Culorile pot fi împărţite în vesele şi triste. Nuanţele de galben şi tonurile deschise creează buna dispoziţie şi vioiciune, în timp ce culorile închise creează o senzaţie apăsătoare.
Principiile de exploatare a culorilor pot fi rezumate la:
- crearea unei scheme coloristice corespunzătoare
- principiul contrastului: se obţine un contrast de luminozitate prin folosirea a două nuanţe ale aceleiaşi culori
- asigurarea unui control optim între obiectul muncii şi fond pentru a facilita detaşarea obiectului.
- principiul compensaţiei. Exemplu: dacă munca este monotonă vom utiliza culori calde ,dacă munca este mai intensa vom utiliza culori mai reci.
Operatorul îndeplineşte în cadrul sistemului om-maşină-mediu o serie de funcţii dintre care cele mai importante sunt: funcţia de control operativ, funcţia de control a calităţii produselor, funcţia de conducere a sistemului, funcţia de întreţinere, funcţia de optimizare. Proiectarea activităţii de muncă se face din perspectiva acestor funcţii esenţiale pe care operatorul uman le îndeplineşte în cadrul sistemului socio-tehnic. Optimizarea condiţiilor de desfăşurare a acestor funcţii operaţionale se face funcţie de caracteristicile de muncă, urmărind una din următoarele direcţii:
- găsirea formei celei mai adecvate a semnalelor pe care operatorul le recepţionează
- perfecţionarea modelului de prezentare a informaţiei. Informaţia este prezentată auditiv, vizual, sub forma analogică sau alfa-numerică.
- dozarea gradului de dificultate a sarcinilor
- îmbunătăţirea procedeelor de lucru

a) Funcţia de control operativ
Constă într-o succesiune de secvenţe operaţionale care sunt generate de modificarea obiectului care este prelucrat sau executat (o piesă în strung îşi modifică tot timpul conturul sub acţiunea cuţitului, iar strungarul efectuează în acelaşi timp o muncă de control percepând această informaţie şi efectuând corespunzător acesteia, mişcările corespunzătoare.
Operatorul ,graţie cunoştinţelor şi deprinderilor sale analizează şi compară starea prezentă cu aceea care va urma sau cu un anumit model anticipând astfel modificările care se produc în obiectul modelat.
Această funcţie se îmbunătăţeşte din perspectiva creşterii eficienţei sistemului prin:
- îmbunătăţirea caracteristicilor constructive ale dispozitivelor de comandă şi reglare, prin evitarea acelor dispozitive de comandă prea receptive sau prea grosiere, prin asigurarea informării optime a operatorului asupra consecinţelor intervenţiilor sale precum şi asupra dinamicii sale ( ar fi derutant să rotim volanul la stânga iar maşina să vireze la dreapta).
- organizarea câmpului perceptiv în raport cu posibilităţile şi limitele operatorului. Nu se montează pe bordul maşinii mai multe aparate decât putem privi excluzând să fim distraşi de la trafic. Trebuie ca maximum de informaţie să fie extras dintr-un număr minim de surse.

b) Funcţia de control a calităţii produselor
Asigurarea condiţiilor efectuării unui control optim vizează: optimizarea factorilor de ambianţă (iluminat, zgomot, vibraţii), stabilirea modului optim de organizare a activităţii (dacă se lucrează cu timp neîngrădit sau cu timpul impus, tempo-ul cel mai eficace fiind totuşi cel liber).
De asemenea un efect binefăcător au elaborarea unor strategii de lucru optime, ca de exemplu şi distribuirea la locul de muncă a unor fotografii sau piese defecte adică modelele la care controlorul se raportează permanent.
c)Funcţia de conducere a sistemului se împarte în două segmente:
- de supraveghere
- de diagnoză şi reglare.
Optimizarea diagnosticului se referă la caracteristicile sarcinii şi la stările sistemului. Avem în vedere: definirea cerinţelor sarcinii, precizarea structurii sarcinii, stabilirea gradului de încărcare a operatorului din punct de vedere perceptiv, decizional, al memorie cum ar fi şi precizarea disfuncţiilor care pot apare, respectiv dacă sunt disfuncţii complexe sau sunt simptome, stabilirea cerinţelor de performanţă. De asemenea optimizarea diagnosticului vizează : caracteristicile activităţii operatorului care se referă la modul de utilizare a informaţiei. În cazul în care au apărut diferite dereglări şi optimizări optimizarea vizează aprecierea posibilităţilor umane de îndeplinire a sarcinilor astfel încât sarcina să poată fi considerată confortabilă
- stabilirea procedeelor rutiniere şi nerutiniere de lucru
- construirea modelelor metale operative prin învăţare probabilistă care îi dă operatorului posibilitatea să formuleze acele ipoteze pertinente cu privire la disfuncţia apărută în sistem.

Funcţia de întreţinere vizează stabilitatea şi fiabilitatea sistemului încă din stadiul de proiectare. În faza de proiectare a muncii trebuie să fie optimizate activităţile de ajustare şi de service, activitatea de verificare a stării funcţionale a sistemului, diagnosticarea stărilor anormale şi proiectarea defecţiunilor. Mai precis determinantele activităţii de întreţinere care sunt vizate de proiectant sunt: organizarea activităţii, pregătirea personalului, îmbunătăţirea caracteristicilor echipamentului de întreţinere

e) Funcţia de optimizare se referă la asigurarea funcţionării economice şi în siguranţă a componetei tehnice a sistemului om-maşină-mediu. Această optimizare depinde atât de asigurarea informaţiei necesare luării deciziilor cât şi de pregătirea personalului. Asigurarea informaţională a deciziilor vizează: asigurarea unei cantităţi optime de informaţii, stabilirea unui raport optim între informaţia generală şi cea detaliată, prezentarea informaţiei într-o configurație deja prelucrată şi de asemenea prezentată în dinamica (evoluţia) ei, pregătirea personalului (se referă la evaluarea unor procedee de culegere a informaţiei şi la expansiunea unor strategii de gândire flexibile care să asigure răspunsul adecvat la modificările neprevăzute ale sistemului).

Filaret Sintion