PPS.MyForum.ro :: XII. PSIHOLOGIA ANIMALĂ ŞI COMPARATĂ ÎN FUNDAMENTAREA PS

Marya · Administrator

XII. PSIHOLOGIA ANIMALĂ ŞI COMPARATĂ ÎN FUNDAMENTAREA PSIHOLOGIEI

Psihologia animală şi comparată a reprezentat un domeniu de cunoaştere distinct care a fost urmat pe linia fundamentării psihologiei ca disciplină ştiinţifică de sine stătătore. Acesta a reprezentat un tărâm de aplicţie şi concomitent de experimentare pe care întemeietorul psihologiei W. Wundt nu l-a prevăzut. Condiţiile dezvoltării sociale au confecționat ca ea să dobândească o însemnătate deosebit pentru fundamentarea psihologiei moderne. Era domeniul care certifica orginea normală a psihicului; pe platforma acestei discipline trebuiau să-şi verifice aplicabilitatea universală legile care se descopereau în celelalte domenii dezvoltate ale psihologiei.

1. Studiul comparat - o metodă distinctă de cunoaştere

Conceperea şi modernizarea metodelor şi tehnicilor proprii ştiinţei psihologiei a găsit un reazem solid în psihologia animală şi cea comparată. Obiectul de cunoaştere al acestei psihologii a fost identificarea şi descrierea vieţii psihice aşa cum ea se manifestă pe trepte diferite de dezvoltare a materiei vii, compararea acesteia cu cea a omului. De fapt, problemele de acest fel deja au fost formulate de Darwin (1809-1882), îndată ce încă psihologiei nu i se completase actul de naştere la Lepzig în laboratorul lui Wundt. Numai că Darwin după cea rezolvat problemele sale de psihologie, s-a reîntors în biologie de unde a plecat. A făcut-o mai târziu ce şi-a dat seama că viaţa psihică a animalelor constituie un nivel superior de integrare adaptativă, că rădăcinile comportamentului se află în sămânţa germinativă a speciei, că acesta reprezintă un domeniu distinct de cunoaştere. Toate aceste lucruri a fost formulate şi susţinute în lucrarea sa “Expresiile emoţionale la om şi animale” apărută în 1872. Este o lucrare monumentală, aflată în completarea răsunătoarei sale opere întitulată “Originea Omului”, apărută în 1871. Amble lucrări au adus contribuţii fundamentale la demonstrarea înrudirii omului cu restul vieţuitoarelor animale, o înrudire care are loc nu numai la indice organic, ci şi la cel comportamental. Perspectiva conceptuală şi de formulată de Darwin a fost de mare cutezanţă pentru acele vremuri social-istorice.
Mai mult, însemnătatea psihologiei animale şi comparate mai rezidă din faptul că explicarea vieţii psihice doar din perspectivă fiziologică este nesatisfăcătoare. Ea nu era capabilă să argumenteze suficient substanţa proprie a psihologiei şi aşezarea ei alături de celelalte discipline ştiinţifice de studiere a fenomenelor naturale. Dovadă cât de uşor la acea vreme Wundt a putut subordona întreagă fiziologie psihologiei (vezi p. ). Ar fi putut face acest lucru cu mult mai mare dificultate în cazul întregii ştiinţe a biologiei. Pentru Wundt încercarea temerară a lui Darwin de a studia comparativ reacţiile emoţionale ale animalelor şi a omului era îndepărtată de scopul său de fundamentare a unei ştiinţe a psihologiei. Nici Darwin n-a călcat tărâmul psihologiei ca având chemare anume pentru cauza ştiinţifică a psihologiei; dimpotrivă, a făcut-o pentru că sistemul său biologic cerea să fie completat cu dovezi care să susţină apartenenţa la natură şi la sistemul viu a fenomenelor comportamentale. Se formulase legea luptei pentru existenţă, care luptă nu se putea angaja fără a se lua în considerare mărimea comportamentală a acestei lupte.
A creat acest lucru prin introducerea în spihologie a o înșiruire de metode noi de sorginte biologică generală, cu care a căutat să regăseacă în noul domeniu de cunoaştere aceaşi determinism cauzal cae guvernează în întreaga natură. Desigur, respectivele încercări analizate din perspectiva ştiinţei psihologiei de astăzi se prezintă a fi nesatifăcătoare. La acea vreme însă ele erau indispensabile. Darwin la acea vreme nu şi-a propus să abordeze complexitatea problemei reflectării conştiente, a diverse alte aspecte particulare ale comportamentului uman, a complexităţii mecanismelor ce stau la baza acestuia etc. Ceea ce însă Darwin a concretizat a însemat şi înseamnă un progres imens pentru fundamentarea şi expansiunea ştiinţei psihologiei. Pentru prima dată el formulează şi abordează problema vieţii instinctive pe baze ştiinţifice, ca având însemnătate pentru dezvoltaea filogenetică a vieţuitorelor animale.
Pentru ştiinţa psihologiei lucrările lui Darwin sunt fundamentale din mai multe puncte de vedere . In inițialul rînd, prin rolul conferit metodei observatiei, cu care a pătruns în adâncimea vieii afective şi cu care a descris specificitatea şi diversitatea reactivă în care se manifestă aafectivitatea în mulțimea animală. Pe această bază s-au putut porni la căutarea rădăcinilor animalice ale comportamentului uman, la evidenţierea numeroasele asemănări şi deosebiri dintre reacţiile şi mişcările expresive ale oamenilor şi ale animalelor, s-a putut porni la studiul mecanismelor organice ce stau la baza vieţii psihice.
Până la acea dată toate manifestările emoţionale ale animalelor şi ale oamenilor erau interpretate în acord cu schemele speculative tipice secoluluui al XIX-lea. Materialul documentar era oricum sărac. Prin perspectiva investigativă deschidă de Darwin dintr-odată aceste evidenţe se multiplică, diversele stări subiective trăite afectiv au transformat accesibile investigaţiei experimentale, metodele şi tehnicile de studiere puteau să fie aliniate alături de celelalte proprii ştiinţelor naturii. Ceea ce a propus Darwin ca adecvat studierii afectivităţii era o perspectivă investigativă diferită de cea imaginată la acea vreme de Spinoza, unde stările emotive erau descrise cu susținerea ochiului de geometru sau de fizician. Emoţiile de Darwin erau descrise din perspectivă evoluţionistă iar mecanismele ce stau la baza respectivelor stări le-a considerat a fi abordabile pe cale experimentală.
Când a călcat pe tărâmul psihologiei, Darwin şi-a înțepenit atenţia asupra expresivităţii şi a trîirilor emotive. In centrul atenţiei lui s-a aflat inclusiv trairea emotivă dar nu ca o situație subiectivă în sine, ci cuantificarea acelor mişcări şi reacţii viscerale reprezentative pentru o anumită expresivitate emoţională prin care se manifestă .Adică actul privat de de care reacţia emotională nu poate exercita un efect favorabil sau nefavorabil asupra mediului. Ori de la Aristotel şi în acord cu materialiştii secolului al XVIII-lea emoţiile au fost interpretate ca fiind în serviciul organismului. Sunt interesante pentru organism în măsura în care efectele rezultate sunt în beneficiul acestuia. Emoţiile n-au un scop în sine, decât în măsura în care se pot pune în serviciul organismului. Ori aceste manifestări îşi probează valoarea benefică, în acord cu Darwin, decât în raport ca relaţie cu mediul şi cu alte vieţuitoare de aceiaşi sau din specii diferite. Emoţiile, deci, au o valoare pentru supravieţuirea, sunt direct implicate în reuşita activităţii reproductive.
Meritul lui Darwin a fost acela de a fi scos problematica emoţiei din cabinetele savanţilor şi de a o fi plasat-o în ansamblul relaţiilor organismului cu mediul. Respectivele mişcări expresive cu încărcătură emoţională sunt, de fapt, secvenţe dintr-un ansamblu comportamental subordonat luptei pentru existenţă şi pentru a se putea perpetua. O luptă necruţătoare şi generală neobservată până atunci din cabinetele de filozofie ale savanţilor. Ceea ce n-a împiedicat ca multă vreme la om în marea lor majoritate respectivele reacţii expresive instinctive să fie consideerate veritbile atavisme, prin care ei se aseamănă şi în același timp se deosebesc de animalele. În vremuri străvechi pumnul strâns era urmat de izbitura în consecinţă iar părul ridicat venea să-l înspăimânte şi mai mult pe adversarul apărut în faţă; nu mai puţin rânjitul dinţilor, umflarea penelor etc. Sunt reacţii care apar şi la omul de astăzi, cu deosebire în situaţiile de tensiune şi conflictuale. Iar când apar, acţiunile umane se supun legilor de organizare biologice de odinioară.
Desigur, din perspectiva cunoaterii psihologice de astăzi multe reacţii emoţionale pot fi considerate integral nesatisfăcătoare în raport cu multe din ipotezele de lucru ale lui Darwin. Astfel el poate fi criticat modul cum nu abordează problema posibilităţii determinării social-istorice a acestor reacţii emoţionale expresive. Aceasta însă nu scade valoarea investigaţiilor sale, cu deosebire rigurozitatea lui de a introduce principiul determinismului obiectiv pentru explicarea manifestărilor de comportament emoţionale, interpretate până atunci în exclusivitate din perspectivă subiectivă. Ori astea la Darwin încetează de a mai fi explicate doar ca produse ale conştiinţei, pentru a deveni de acum produse ale interacţiunii cu mediul înconjurătorii, expresii ale activităţii de adaptare la mediu.
Odată cu reuşita descoperirii unei metode obiective comparate de studiere a stărilor emoţionale obiectivul conceptual a lui Darwin a fost desăvârşit. Cu ajutorul conceptului de instinct a putut delimita nivelul superior de integrare adaptativă, direct implicat în manifestarea legilor generale ale biologiei, legea luptei pentru existenţă, a selecţiei naturale etc. Integrarea metodologică a contribuţiei sale rămânea s-o desăvârşească psihologii. Pe mai departe el a reîmbrăcat halatul de biolog, ca să-şi desăvârşească opera, să elaboreze pe un plan superior concepţia evoluţionistă. Pentru psihologie a rămas important că a putut măcar să delimiteze existenţa unor activităţi superior organizate, diferite de cele organice, dar care se supun aceloraşi legi generale ale evoluţiei. Aceaşi universalitate a legilor evoluţiei a fost probată pe reacţii instinctive, emoţionale, un domeniu de cunoaştere extrem de pretenţios, unde activitatea animală se intersectează cu cea umană.
A fost o contribuţie a lui Darwin generoasă şi cutezătoare, unde numeroşii săi adversari au găsit de cuvinţă să-l atace şi să-i Iădărnicească sistemul. Pentru aceştia era foarte de greu de zămislit postulatul aducerii la acelaşi numitor a reactivităţilor emoţionale ale animalelor şi a omului. Conceptual era greu de acceptat dărâmarea zidul clădit de scolastică dintre viaţa psihică animală şi cea umană. Ceea ce Darwin în final face prin aplicarea metodei sale comparate aplicate şi la nivelul vieţii psihice. O face nu centrându-se pe studierea propriu-ziselor stări subiective a fapte de conştiinţă, ci prin studierea mişcărilor instinctive, a reacţiilor viscerale care se manifestă şi însoţesc emoţiile propriu-zise. Importante pentru Darwin au fost nu emoţiile în sine, ca stări subiective aleatoare, ci cele care se manifestă prin reacţii de mişcare, reacţii care sunt fixate în codul genetic, care se manifestă la fel la toate exemplarele de animale aparţinând unei anume specii, care se moştenesc peste generaţii. Sunt evidenţe cuantificate experimental de Darwin, care de atunci în coace nimeni n-a reuşit să le conteste valoarea de apartenenţă la ştiinţa psihologiei.

2. Tendinţe antropomorfiste

Discipolii lui Darwin au continuat să caute după legăturile dintre viaţa psihică animală şi cea umană. Mai mult, unii dintre ei tocmai aici au dorit să desăvârşească concepţia evoluţionistă a sistemului viu dezvoltată de Darwin. Mulţi însă au eşuat în a supralicita în acest sens însemnătatea acestui grad superior psihic de integrare adaptativă, cu deosebire pe cea umană, de a păstra acea mentalitate scolastică care a făcut din om o fiinţă dumnezeiască iar animalele prin modul lor de comportare nu pot face altceva, nu pot să reacţioneaze altfel decât după modelul (chipul şi asemnăarea) comportamentului uman. Iar argumentul de bază a fost găsit nu în reactivităţile primare instinctive ale emoţiilor, ci în cel al activităţilor psihice superioare inteligente.
În timp ce Darwin a dovedit o rigoare virtuoasă atunci când a separat stările emoţionale propriu-zise de mişcările sau reacţiile prin care se manifestă, discipoli şi adversari ai acestuia au suprapus forţat acest planuri când au abordat problema unor forme superioare de activitate psihică. De aici şi până la abordarea proceselor psihice superioare din aceaşi perspectivă evoluţionistă n-a mai rămas decât un pas, pe care mulţi dintre ei au făcut-o cu entuziasm. Ceea ce a însemnat implicarea acestui nivel integrativ superior de adaptare comportamentală la mediu propriu activităţilor inteligente cu nimic dferit de ansamblul nivelului integrativ cmportamental general al vieţii instinctive, de unde ulterior psihogentic pot doar să izvorască comportamentele inteligente. Rezultatul a fost naşterea uei tendinţe conceptuale şi metodologice greşite de abordare a vieţii psihice numit antropomorfism.
Drumul concepţiilor antropomorfiste a fost deschis de Romanes (1848-1894). A fost iniţial prieten şi colaborator cu Darwin, ca pe urmă să-I devină adversar.Lucrarea sa cea mai remarcabilă s-a întitulat “Inteligenţa Animală” a apărut în 1882 şi a cunoscut o mare răspândire. Renumele acestei cărţi a fost dat nu numai de limbajul clar folosit, dar şi de metoda descriptivă anecdotică întrebuințată la descrierea formelor inteligente de coportare ale animalelor. Concepţia antropomorfistă a rezultat prin substituirea acesei exlicaţii anecdotice celei cauzale şi dterministe, unde cmportamentul animal bu putea reprezentadect o replică a comportamentului uman.
Punctul slab al gândirii lui Romanes se află tocmai acolo unde acesta s-a considerat autentic şi dominant să-l înfrunte pe Darwin. Aceasta aconstat în a asimila mascat metoda instrospecţiei din domeniul psihologiei pentru studierea stărilor psihice sueriare ale anialelor, ca fiind similare cu cele ale omului - o similiturine comparabilă cu cea existentă la nivel organic. Ori Darwin cu abilitate s-a sustras metodologic din faţa unei asemene capcane. Romanes s-a lansat pe această linie investigativă, conferind stărilor subiective superioare ale animalelor aceaşi valoare existenţială cu cea a oamenilor. O linie investigativă pe care cu paşi siguri respectivele procese psihice abordate şi descrise progresiv erau golite de orice substanţialitate. A fabricat însă aceşti paşi mânat de progresele de atunci ale psihologiei asociaţionist, dar pe care le-a asimilat forţat legilor generale care acţionează la nivelul sistemului viu.
Romanes după ce afost pus la colţ de criticii săi a mai publicat două lucrări, prima cu titlul “Evoluţia inteligenţei animalelor” apărută în 1883 şi cea de a doua “Evoluţia inteligenţei umane” apărută în anul 1888. În cele două lucrări el încearcă să polemizeze cu criticii săi, să le arate că în aprecierile lor folosesc procedee nepermise. Adică, spune el, aceştia pornesc de la considerarea conştiinei omului civilizat de astăzi, pe care-l compară cu diverse acte ale comportamentului animal. Şi este firesc ca de aci să ajungă la concluzii eronate, la evocarea unor diferenţe de calitate. Pentru a ajunge la concluzii juste noi trebuie să comparăm comportamentul animalelor cu cel al hominizişlor, cu actele strămoşilor noştrii, eventual cu cel al copiilor. În această situaţie, cu excepţia conştiinţei omului, diferenţele în raport cu comportamentul animal vor fi doar cantitative.
În esenţă despre Romanes se poate spune că în abordarea fenomenelor psihice a pornit ca un veritabil nauralist. Scopul său a fost de a produce argumente, cu care să demonstreze că transmiterea caracterelor moştenite are loc şi la nivel mental ca şi la cel organic, să refacă mental procesul evolutiv filognetic şi ontogenetic, să-l aplice în mod egal pentru fenomenele de conştiinţă. Activitatea inteligentă la care dorea să aplice acest sistem de analiză avea în vedere commbinaţiile mentale de natură concretă şi abstractă, de complexitate crescută etc. El spune că doar la nivelul conştiinţei umane pot lua naştere judecăţi raţionale. De aşa ceva nu pot fi în stare alte fiinţe decât omul. Un demers ce-şi are punctul de plecare în asociaţionismul lui Lock, care completat cu sistemul descriptiv anecdotic a lui Fabre a pretins demonstarea sau refacerea pe plan mental a sistemului evolutiv din natură.