PPS.MyForum.ro :: XIII. O EXTENSIE NECESARĂ: PSIHOLOGIA SOCIALĂ ŞI CULTURAL

Marya · Administrator

XIII. O EXTENSIE NECESARĂ: PSIHOLOGIA SOCIALĂ ŞI CULTURALĂ

Universul vieţii psihice s-a dovedit a fi dependent de condiţiile vieţii sociale. Acest lucru a fost tot mai consistent probat de unele ştiintele sociale precum filologia, bibliografia, istoria si altele. Ei au ridicat tot mai decisiv problema însemnătăţii dezvoltării culturale în determinarea psihicului. Era o perspectivă cu totul nouă, proprie secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.

1. Psihologia popoarelor

Psihologia popoarelor reprezintă o disciplină distinctă a psihologiei, ale cărei origini se află în gândirea filozofilor germani. În acord cu aceasta perspectivă de abordare a psihicului, obiectul de cunoaştere al psihologiei trebuie să fie nu individul, creșterea spirituală a acestuia, ci întregul popor din care acesta face parte. S-a pornit pe această linie de la premiza că fiecare popor îşi are propria sa cultură, propriile obiceiuri … toate cu influenţă formativă determinantă asuprta vieţii psihice. Cu deosebirea că aceasta particularitate a fost considerată ca o proprietate principală, determinantă pentru spiritualitatea poporului respectiv. A fost vorba de considerarea unui determinism cauzal care se manifesta la nivel lingvistic, mitologic, în obiceiuri, creaţii populare, mărturii. Ceea ce a corespuns cu o fundamentare a unei noi psihologii din perspectiva cercetărilor de istorie a culturii, de filologie. Acesei noi psihologii i sa dat denumirea de psihologia popoarelor.
Planul de înfiinţare a acestei psihologii a fost imaginat încă de Herbert în anul 1852. Acest plan a fost lansat în articolul lui din “Jurnalul de studii lingvistice comparate” şi a fost dezvoltat ulterior de doi urmaşi ai lui, de Steinthal şi Lazarus. Ambii au înfinţat publicatia cu titlul “Psihologia popoarelor şi ştiinţa lingvisticii” ce a apărut în perioada 1860-1890. Această orientare nouă, deci, a reprezentat o necesitate izvorâtă din interiorul ştiinţelor sociale, cu influenţă decisivă la întemeierea şi autonomizarea ştiinţei psihologiei. În cunoştinţă de necesitatea recunoaşterii noii tendinţe invstigative vorbeste însuşi Wundt în programul său, psihologia fiind pe urmă el împărţită în două părţi: psihologia fiziologica si psihologia popoarelor. După ce a recunoscut că studiile de psihofiziologie sunt limitate ca perspectivă de cuprindere a universului vieţii psihice, Wundt s-a îndreptat cu toată convingerea spre noul domeniu al psihologiei popoarelor. Sub acest titlu (“Psihologia popoarelor”) îi apare în 1900 întâiul volum dintr-o serie de zece.
Abordate cu mare pasiune nici contribuţiile lui Herbart, nici cele ale lui Wundt nu au dus la soluţii fundamentale în rezolvarea problemelor psihologiei sociale, pe cele formulate de istoria dezvoltării culturii. Aceasta pentru că psihologia aflându-se doar într-o fază de întemeiere, ea se afla încă pătrunsă fiind de o serie de tendinţe subiectiviste şi anistoriste. Dar cercetările iniţiate în domeniu au avut efecte pozitive, de a asigură psihologia mai aproape de problemele practice ale ştiinţelor sociale. Prin aceasta s-a lărgit sfera de cuprindere a cercetărilor psihologice, ‘străpungându-se’ individualismul fiziologist de până atunci..

2. Potrivirea noii psihologii cu biologia evoluţionistă

Englezul Herbert Spencer (1820-1903) a fost cel care a introdus în psihologie conceptul de organism colectiv. In opinia sa acest corp colectiv se dezvoltă nu în acord cu legile raţionamentului – cum afirma înainte Comte ( (1798-1857), ci în acord cu legile evoluţiei naturale. Şi cu acest punct de plecare s-au iniţiat o serie de cercetări al căror obiectiv de cunoaştere a fost poporul în ansamblul său. S-a pornit în această direcţie recurent, de la popoarele încă necivilizate, aflate la un stadiu preistoric de dezvoltare socială, s-a studiat modul cum se constituie acolo modelele de gândire religioase, relaţiile familiale dintre oameni, diferitele lor obiceiuri, s-a căutat şi aici drumul spre reflectarea conştientă, a omului civilizat modern. Cu abordarea unor astfel de dificultăți s-a detaşat, incontestabil, o recent apărută perspectivă de cercetare a fenomenelor psihice, aşa cum astea apar reprezentat în categoria organismului colectiv. Numai că această modernă perspectivă investigativă s-a dovedit limitată şi ea din perspectiva biologică, la care iniţial se vroia raportat de la început. Psihicul din acest punct de vedere are o domensiune populaţională de manifestare, în mod egal integrabilă social dar şi biologic: biologic avea să fie creat de Darwin cu legile sale fundamentale ale selecţiei naturale, ale luptei pentru existenţă …; social încercările debutează cu modeste încercări îndreptate spre explicarea fenomenului sugestiei şi a hipnozei, a relaţiilor din grupuri etc.

3. Psihologia socială şi problema sugestiei

Manifestările hipnotice au fost cunoscute de milenii şi s-au păstrat la fel de actuale şi interesante şi în zilele noastre. În contextul de atunci al apariţiei şi dezvoltării psihologiei ele au dobândit însă un interes crescut. Deşi erau fenomene sociale, explicarea lor s-a încercat a fi creată din perspectiva ştiinţelor naturii. A fost perioada sfârşitul de veac al XVIII-lea, de care se înnodă activitatea lui F.A. MESMER (1774-1815). Respectivele manifestări hipnotice Mesmer le-a catalogat ca facând parte din fenomenele de “magnetism animal” şi au fost explicate prin existenta unui fluid magnetic aparte, iradiat de la un organism la altul. Acest fluid are proprietatea de a putea umple, respectiv de a goli un obiect sau un organism - în particular pe hipnotizator.
Mai târziu fenomenul hipnotic a fost preluat şi investigat cu mare interes de înspre medici. Dintre aceştia s-a elegant J. Braid (1795-1861), un chirurg englez. El a considerat că fenomenele hipnotice fac parte din categoria celor fiziologice, raportându-le la cele proprii somnului. Însă chiar Braid şi-a dat seama că premizele fenomenale fiziologice al hipnozei, oricât de importante ar fi, nu sunt suficiente pentru exlicarea fenomenului. Un rol rol important în acest sens revenind unor determinanţi psihologici deosebiţi. În ceea ce-l priveste pe cercetător, fenomenul de hipnoză îl conduce spre un domeniu care sare din cadrul știut de reflectare conştientă, cu tărie de a hotărâ modul de comportare, de reflectare şi de reprezentare ale unei alte persoane, a unei colectivităţi de persoane.
Deşi se lucra diferenţial, cel puţin pe colective restrânse, de fiecare dată era vorba acolo de fenomenul psihologic al sugestiei, locul său în cele din urmă ajungea a fi ocupat în domeniul psihologiei sociale. Caracterul său deosebit de manifestare, efectle sale individuale profunde, a făcut ca faţă de cunoaşterea fenomenului să se lege atât interese individuale, cât şi altele de grup şi de clasă. Implicaţieiile sociale şi ideologice au ascuţit interesul faţă de cunoaşterea proprietăţilor sale, iniţiative care în psihologia socială vor dobândi un rol cvasi-constitutiv. Este vorba despre studiul relaţiilor funcţionale dintre oameni. Problema sugestibilităţii făcea trimitere nu numai la faptul ca reglarea comportamentului individual se raportează la activitatea altui individ, ci şi la faptul că fără o anumită predispoziţie a acestuia din urmă, sugestia nu poate efectiv avea loc. O predispoziţie care intră deja în sfera problematicii emoţiei. În acest fel cu studiul fenomenului hipnozei şi a sugestiei psihologia socială a intrat în centrul preocupărilor ştiinţifice, de explicarea lor se legau interese crescute, de studiul lor trebuia să se ocupe o ramură distinctă a acesteia. Un debut investigativ ale cărei origini trebuiesc identificate în modul de gândire a două şcoli psihologice franceze: cea de la Nancy şi cea de la Paris.
Şcoala de la Nancy a fost la început condusă de Liebault (1823-1904), iar apoi de Berheim (1840-1919). Această scoală considera fenomenul hipnotic ca fiind de natură psihologică, cauzat prin sugestie şi raportat la eficacitatea de imaginaţie a omului. Fenomenul a fost abordat de ei din perspectivă medicală, căutându-i acţiunea curativă. Deoarece pe această cale se ajungea totuşi la vindecarea unor cazuri bine conturate de isterie, care erau puse pe seama efectelor sugestiei, de acţiune a unor persoane asupra altora sau pe seama autosugestiei sau de a se autoinfluenţa în raport cu alte persoane. Pentru că efectele erau inconmtestabile, din clipă ce pe această cale se putea obţine paralizia senzoriala si motoare. La aceste consecințe organice se ajunge pe cale psihologică, pe calea sugestiei sau autosugestiei, unde ambele se pot cauzează conştient sau inconştient. Hipnoza a ajuns astfel cazul particular al manifestării sugestiei.
Capul şcolii de la Paris a fost J. M. Charcot (1825-1893). El a sustinut ideea ca dispoziția hipnotica poate fi impusa numai oamenilor isterice. Pentru că, spunea el, isteria este o dispoziție subiectivă maladiva nonsomatică, iar hipnoza – de care se face dependentă – corespunde unei manifestari patologice. Între cele două şcoli s-a iscat o dispută aprinsă legată de natura fenomenului hipnotic.Timpul dand dreptate scolii de la Nancy. Analiza faptelor aduse în dispută a fost însă benefica psihologiei.
Desigur, pe baza studiului empiric al fenomenului sugestiei s-a reuşit circumscrierea cu mai mare precizie a actiunilor psihice implicate în reflectarea psihică neconştientă şi conştientă. Au fost obiective de cunoaştere deschise cu ani cândva de Leibniz şi Herbart s.a., care acum găsesc explicaţii propriu-zis psihologice. Mai mult, soluţiile inventate de aceşti cercetători nu implică apelul la metoda instrospecţiei. Nasterea acestei tendinte investigative se datoreaza, incontestabil, practicii medicale.
A fost o linie investigativă pe care s-a putut înscrie prolific P. Janet (1859-1947) - continuator prin descălecat al gândirii lui Charcot, ca şi alţi cercetători ca Ribot (1839-1916), Binet (1857-1911), s.a. Aceleşi probleme ale sugestibilităţii şi hipnozei, ale afectivităţii etc, ei i-au abordat ca nereguli proprii structurii personalităţii, ca parte a raporturilor dintre conştient şi inconştient, indispensabile pentru formarea convingerilor, apariţiei diferenţelor individuale, a intervenţiei conjugate a factorilor biologici şi sociali etc.

9. Teoria instinctelor sociale

Apropierea de domeniul psihologiei soiale Gustave Le Bon (1841-1931) a a făcut-o dintr-o cu toul altă perspectivă. Aceasta a făcut-o din domeniul invocării intervenţiei unor forţe abisale întunecate în reflectarea vieţii psihice. Această încercare se realizează în Franţa sfârşitului de veac al XIX-lea şi început de veac al XX-lea. Foarte interesantele idei ale sale Le Bon le-a expus în cartea sa cu titlul “Psihologia populaţiilor”. Aici el vorbeşte de intervenţia unei voinţe instinctive a marelui public. El aduce în discuţia intresante reactivitate definită prin primitivism, cu reprezentând un nivel de conştiinţă coborât propriu maselor largi de oameni. El arată că în interiorul populaţiilor se suspendă autonomia până atunci dobândită a personalităţii, se degradează judecata, spiritul critic. Au fost fenomene pe care până atunci n-au fost de alţii descrise cu atâta obiectivitate. Deşi când s-a pornit la abordarea aşi să descrie aceste fenomene el tot un psiholog angajat s-a dovedit, ca un reprezentant a îndreptat contra reprezentanţilor ideilor socialismului. Căci doar aceste instincte distrugătoare fac posibil succesul situaţional al socialismului, succes care în final ajunge zădărnicit de adevăratele instincte sociale.
Cel mai special reprezentant al unei întocmai linii de gândire a fost W.McDougal în SUA a cărui carte “Introducere în psihologia Socială” apărută în 1905 a cunoscut până astăzi peste 16 ediţii, este considerată o carte fundamentală în numeroase colegii şi în zilele noastre. Concepţia reprezentată în această lucrare are şi o anume însemnătate teologică. Prin instinct el a considerat comportamentele direcţionate spre un scop, din interior, cu reacţii a căror formă este înăscut.
Organsimul ese dotat cu unele forţe vitale, care nu numai că pun în funcţiune organismul, dar îi mai fac să şi “trăiască”. Este forţa care pune în funcţiune conduita, care la om se manifestă ca o conduită socială. Nu există poză sau gând care să nu se subordoneze ţelului activităţii instinctive. Şi cele care se produc la nivelul conştiinţei, în prealabil au trecut şi continuă să depind de aceste forţe instinctive abisale.