PPS.MyForum.ro :: XIV. NEVOIA DE “STRUCTURARE” A PSIHOLOGIEI pe pps.myforum.ro

Marya · Administrator

XIV. NEVOIA DE “STRUCTURARE” A PSIHOLOGIEI

1. Criza psihologiei începutului de veac XX

Titlul-reproduce expresia machistului Rudolf Willey care în 1899 scrie o carte cu acest titlu: “Criza psihologiei”, Lucrarea a fost îndreptată împotriva şcolii lui Wundt şi a lucrărilor lui Brentano. Psihologia abia născuta ajunge repede încercată de o adânc de o criză. Diferenţele de vederi atât de reuşitz “împăcate” de Wndt în cadrul şcolii sale încep să iasă la vedere. Totul se întâmplă în condiţiile în care condiţiile soliale pretind psihologiei soluţi concreteşi aplicative. Pentru a pătrunde şi înţelege rădăcinile acestei crize este necesară o analiză a paradigmelor începutului secolului XX Din nevoia de depăşire a acestei situaţoo critice apar două soluţii teoretice: cea propusă de Şcoala de la Wurzburg şi cea a structuralismului susţinutde Titchner.

1.1. De ce nevoia pentru reinterpretarea vieţii psihice?

Până acum investigaţiile în domeniul psihologiei au fost mânate de elanul necesar naşterii acesteia ca ştiinţă autonomă, un obiectiv pregătit îndelung de gânditorii diverselor epoci istorice. De data aceasta în faţa complexelor dificultăți ale mijlocului de secol XX, noua ştiinţă ajunge să fie încercată de o situaţie de o veritabilă criză, o situaţie datorată profundelor schimbării care au loc la nivelul societăţii, a relaţiilor dintre oamenii, a socializării imediate a marilor dispute filozofice. Era epoca îndată ce se născuse doctrina marxist-leninistă, una opusă sistemului capitalist. O dispută provocatoare pentru gândirea psihologică a vremii, care pretindea din componentă psihologiei explicaţii la noi probleme psihologice ale vremii, capabile să să reaşeze locul psihologiei în ansamblul cunoaşterii ştiinţifice.
Începutul de secol a fost cel în care s-a consumat efectul revoluţionar al naşterii gândirii darwiniste asupra psihologiei. O situaţie constitutvă de netăgăduit, deoarece până atunci fenomenele psihice erau considerate şi abordat doar ca fapte de conştiinţă, ca sări interne de natură subiectivă, ca fiind când de aceaşi natură cu fenomenele naturale, când aparţinând lumii diferite spirituale. Ori după Darwin modul cum se comportă animalele şi omul a devenit ceva ce poate fi recunoscut pe cale obiectivă, ca expresie a unui fenomen natural, prin care vieţuitoarele pe cale comportamentală se adaptează la mediu. Eterna încurcătură a conştiinei de acum a putut să fie observabilă şi reprezentabilă ca un fenomen natural. Existenţa ei nici un moment Darwin n-a negat-o, doar că i-a acordat o insemnătate secundară. Principale pentru el au fost legile de organizare a materiei vii (legea selecţiei naturale, a luptei pentru existenţă …), care antrenau problematica reflectării conştiente pe tărâmul vieţii, al raporturilor cu mediul înconjurător, cu cel al relaţiilor dintre vieţuitoare, dintre oameni. Acest darwinism ridica probleme excepțional de provocatoare pentru ansamblul noilor relaţii sociale ce se instituiau între oameni. Un argument cât se poate de pertinent pentru purificarea a o serie de probleme teoretice şi experimentale care se născuseră pe tărâmul psihologiei, nu independent de condiţii social-istorice cu totul deosebite de cele anterioare.
La începutul de veac XX problemele sociale arzătoare erau cele generate de cauza realizării profitului, cele ale opţinerii de cât mai multe avantaje substanțe de pe urma acestuia, de raţiunea interesului pentru succes. Ori în acest nou cadru social vechea teză de cabinet a studierii unei reflectări psihice străine de problemle vieţii de fiecare zi nu mai era de susţinut. Se născuse activitatea industrială, care conta pe aptitudinile de reflectare psihică performantă ale oamenilor. Ele erau cele care asigurau înalta producţie materială. Stuidiul ştiinţific al acestor aptitudini şi disponibilităţi de reflectare a ajuns o nevoie socială, rezultatele unor asemenea demersuri investigative erau interesante, ca aducătoare de profit şi de recompense sociale. O perspectivă de abordare a psihologiei total diferită, pe niciunde de regăsit şi raportabilă la condiţiile social-istorice proprii societăţii medievale. Dacă înainte toate problemele însemnătăţii vieţii psihice erau subordonate spiritului unui interes imediat, demene de a fi considerate în cabinetele savanţilor vremii, de astă dată ele sunt înmânate şi considerate dintr-o perspectivă diferită, una direcţională şi subodonate unor raţiuni economice: recte avantajului economic creat prin exploatarea organizată a muncii unei mulţimi cât mai mari de oameni. De aici rezulta nu numai acel profit material fără întârziere individual al capitaliştilor, dar şi un efect de progres tehnic şi social asupra mulţmii întregii a societăţi.

1.2. Comportamentul motor şi problema conştiinţei

Pe plan psihologic trecerea de la vechea psihologie de interpretare a comportamnetului la cea abia apărută s-a exprimat prin comutatea obiectului cercetărilor de la fenomenele subiective de conştiinţă spre cele reprezentative pentru relaţia organism-mediu. S-a făcut această comutare pentru că relaţiile organismului cu mediu puteau fi exprimate concret şi palpabil prin acte motoare observabile şi cuatificabile. Ceea ce cândva erau deduse introspectiv doar din stările de conştiinţă, din cele senzoriale sau cele de voinţă. Acum explicarea lor urmează un drum invers : cu punct de plecare din actele motoare s-a urmărit clădirea a ceea ce putea însemna un act de voinţă, de senzaţie, de gândire … conştientă. Mânate de o asemenea perspectivă investigativă şi de acţiune a fost firesc să apară noi teorii “motoare” ale voinţei (o ipoteză la acea vreme susţinută timid şi de Hartley), despre senzaţii, despre atenţie şi chiar despre conştiinţă.
Activitatea musculară devine un instrument de explicare a producerii şi evoluţiei proceselor psihice: prin activitatea musculară se ajunge la posibilitatea raportării relaţiilor corporale organism –mediu cu cele ce se produc pe plan interne subiect-obiect. Toate sunt subordonate necesităţii de adaptare la mediu. Sunt obiective investigative cuprinse în ipotezele de susţinute de Ribot, James, Müstemherg, Baldwin ş.a., iar respectivele contribuţi au însemnat reprezentarea pe plan psihologic a ceea ce Darwin a elaborat şi fundamentat pe plan biologic. Propriu-zisele “trăiri” musculare reuşesc astfel să dobândească o explicaţie psihologică, unde conţinutului propriu-zis subiectiv al reacţiilor musculare să li se acorde totuşi doar o nsemnătate secundară. În acord cu noua perspectivă de gândire nu se realizează nimic relevant la nivelul reflectării subiective a proceselor psihice, iar ceea ce ajunge cuantificabil şi reprezentabil este doar la nivelul activităţilor motoare, a modificărilor la nivelul funcţionării capilarelor sangvine, a funcţionării diverselor sisteme organice vegetative. Pe această linie de gândire la început de veac s-au înscris contribuţiile lui James şi C.G. Lange .
Trebuie încă relevat faptul că ulterior reuşita reformulării din această perspectivă a problematicii senzaţiei, pasul următor a fost cel de abordare a fenomenului atenţiei. A fost un domeniu de cunoaştere deschis şi păstrat neschimbat de când Sf. Augustin, fenomenele sufleteşti le-a interpretat în termenii spontaităţii motoare. Acum procesul atenţiei ajungea abordat din perspectivă cauzală, anume explicat prin reacţiile motoare însoţitoare, ca reflectând un proces de adaptare a organismului la mediu . A fost o temă de care s-a ocupat Ribot - lucrarea sa principală a fost întitulată sugestiv “Psihologia atenţiei”, dar în acelaşi mod a gândit şi alţi cercetători ca Baldwin când a vorbit despre dezvoltarea inteligenţei copilului şi a speciei umane.
Odată cu probabilitatea abordării dintr-o modernă perspectivă de gândire a proceselor psihice se aduce premizele naşterii unei noi psihologii, denumite funţională. Trăsătura distinctivă a acesteia a fost de a aborda problematica conştiinţei cu metode de cuantificare proprie ştiinţelor naturii, a cărei trăsătură distinctivă a fost considerată a fi selectivitatea. Pe această linie funcţională se ajunge la egalarea diverselor stării de conştiinţă cu ceea ce este explicat ca reprezentând un comportament motor, senzorial, visceral. Noua perspectivă de argumentare şi-a avut ca punct de plecare criza psihologiei la început de veac al XX-lea.

1.3. Semnificaţia obiectului şi structura acţiunii psihice

Accentul pus de psihologia structuralistă pe răspunsurile motoare şi cele viscerale nu a însemnat abandonarea domeniului subiectivităţii. Accentul pe ele se punea de astă dată în contxtul în care exista deja o tradiţie investigativă constituită, ca procesele psihice superioare ca reprezentarea, atenţia, aptitudinile să fie considerate din perspectiva substanţialităţii lor subiective. În favoarea acestei linii investigative stăteau în continuare în picioare argumentul forte al participării active a subiectului pentru facerea reflectării, o participare pe care cercetarea răspunsurilor motoare şi viscerale încă n-o putea epuiza. Astfel, cu acealşi punct de plecare din obiectul de cunoaştere al trandiţionalei psihologii fiziologiste, prin considerarea răspunsurilor motoare, secretorii sau viscerale, obiectul de reflectat va trebui să fie acelaşi, de indetificat în continuare în produsele de construcţie ale subiectului, ca un rezultat al prelucrării de acesta a ceea ce pentru psihologia instrospectivă era “experienţa nemijlocită”. Iar din investigaţiile efectuate pe această linie de dată a rezultat o substanţialitate subiectivă structurată, de reflectare ca un tot unitar a însemnătăţii obiectului. Mai mult, expansiunea cercetărilor pe această linie au mai evidneţiat că toate elementele constitutive ale substanţei subiective sunt astfel organizate ca să reflecte nota de întreg a obiectului reflectat.
W. James a fost unul din primii psihologi care au combătut concepţia în acord cu care elemente constitutive ale reflectării conştiente n-ar fi în nici o legătură cu semnificaţia obiectului reflectat. A considera o a asemenea separare dintre obiect şi elementele constitutive ale reflectării reprezentative, în atenţie … şi realitatea obiectivă înconjurătoare este ceva potrivnic naturii. Alţi cercetători ca Christian von Ehrenfelds au evocat aceaşi însemnătate a caracterului de întreg semnificat al formelor reflectate, nereductibilitatea lor la elementele de reflectare senzorială.

1.4. Instinctul şi dinamica motivelor

Un comportament îndreptat spre scop a însemnat că efectele activităţii şi-au atins scopul. O particularitate spre care a reuşit să deschidă drumul şi teoria reflexelor. Noua psihologie îşi revendica cuprinderea în această schemă a întregii activităţi în raport cu mediul înconjurător şi nu se mulţumea cu simple frânturi de comportament la care se rezuma să fie reprezentativ teoria reflexului. Organismul însă ca întreg se subordonează intervenţiei unor motive care pe niciunde nu-şi găsesc raportearea cu activitatea musculară. În biologie ele erau categorisite foarte simplu, ca fiind dictate de nevoia de supraveţuire a organismului, motive care se înscriau în ordinea determinării naturale a comportamentului, mânate de forţe care putea fi în afara recunoaşterii lor conştiente nemijlocite.
Forţele capabile să pună în acest fel comportamentul în mişcare au fost considerate ca aparţinând activităţii instinctive. Originea animalică a omului a condus astfel la recunoaşterea că forţele instinctive acţionează în mod egal şi la indice uman. Aceasta a însemnat recunoaşterea că activitatea umană în mod egal se poate afla în subordinea intervenţiei unor asemenea forţe animalice, unele acţionând pe pan inconştient. Un demers care în ordine darwiniană a însemnat un real progres; pentru cei care a vulgarizat însă această concepţie a însemnat creșterea unor concepţii reaţionare, de echivalare nejustificată dintre comportamentul animal şi cel uman.
Interesul pentru explicarea finalităţii motivate a comportamentului a corespuns în cele din urmă unei perspective investigative cu fundamentare în ştiinţele naturii, spre deosebire de surogatele de investigaţii care căutau în continuare să explice comportamentul din perspectiva aplicării metodei instrospecţiei. Întradevăr, categoria de instinct s-a dovedit capabilă să explice comportamentul motor al subiectului, ca fiind expresia intervenţiei unor motive conştiente şi inconştiente, activitatea fiind mânată de energii cu valoare adaptativă, capabile să dea sens direcţional întregului organism. Ordinea priorităţii motivelor în asigurarea supravieţuirii şi reproducerii a permis îngăduie ierarhizarea acestor motive, descoperirea modului cum interacţionează etc. Ceea ce au făcut în continuare în studiile lor seria de cercetători cum au fost S. Freud, McDougall, Woodworth, Tolman, Levin ş.a., care au adus gândirea psihologică până în zilele moderne..
Explicare cauzală a finalităţii motivate a comportamentului a însemnat realizarea unui pas înainte în progresul cunoaşterii psihologice, în depăşirea crizei sale, care în final, n-a reprezentat altceva decât expresia năruirii viziunii intropsective a psihofiziologiei wundtiene.

2. Şcoala de la Würzburg

Dezvoltarea psihologiei a demonstrat că semnificaţia categoriei întregului semnificant nu poate fi eliminată din schema generală a conştiinţei
Au fost tendinţe care s-au compus şi lansat la început în cadrul Şcolii Psihologice de la Würzburg., ca pe urmă să fie reprezentative pentru înreg curent psihologic al gestaltismului. Acesta s-a ocupat de studiul semnificaţiei structurilor acţiunilor psihice. Ea respecta perspectiva filozofică fenomenalistă, care actul de reflectare a obiectului o vederea concepută în semnificaţia acestuia. Semnificaţia obiectului se afla în însăşi structura însemnelor de tot reflectate, care se echivalau cu proprietatea însăşi a conştiinţei.

2.1 Viziunea introspecţiei experimentale

Deşi problema gîndirii I-a preocupat pe savanţi din cele mai vechi timpuri, deşi era firesc să fie centrală pentru indiferent ce teorie psihologică, faţă de abordarea ei experiemtnală s-a manifestat o simtomatică reţinere. Pot fi enumerate mai multe motive. Una ar fi aceea că prea multă vreme ea a fost considerată a o temă de filozofie “pură”, ca să fie adusă în laboratorul de psihologie. Cei care ar fi făcut-o, în momentul următor, trebuiau să se plaseze în spinoasă dispută dintre raţionalism şi senzualism.
Pe urmă exista o opiniă moştenită de la autoritatea individuală a lui Wundt, după părerea căruia procesul gândirii nu poate fi obiect de cercetare experimentală. Dar când sub influenţa învăţăturii darwiniene s-a articol aprofundarea relaţiei organism-mediu, situatia s-a schimbat radical. Din acest raport primar gândirea nu putea fi exclusă. Dimpotrivă, cercetătorii de distincte categorii o implicau fără reţinere ca acţionând şi la nivel subuman. Au fost provoări care au determinat ca problematica gândirii să fie scoasă din coordonatele filozofice de extremă dintre raţionalism si senzualism al formelor logice, pentru a i se căuta dimensiunea funcţionala pentru viaţă, implicată în a se pune în serviciul unor funcţii vitale, în supravietuire şi reproducere.
În aceaşi ordine simptomatică încercările de rezolvare a problemei gândirii au debutat şi au avut succes în psihologia comparată. În laboratoarele de psihologie animală se iniţiau din ce in ce mai mult experienţe menite să demonstreze funcţia şi natura adaptativă a inteligenţei. De aici şi ăână la aborda în acelaşi spirit şi problematica gândirii nu era decât un pas, pe care tot mai mulţi cercetători au făcut-o minus ezitare.
Dar cel care dă la o parte absolut orice reţinere de a aborda studierea experimentală a gândirii la om a fost Oswald Külpe (1862-1915). Până în 1894 el a fost unul din cei mai apropiaţi colaboratori a lui Wundt.. Acesta în laboratorul său de psihologie din Würzburg, respectând linia tradiţională a intropspecţiei a iniţiat mai mule studii având ca obiect procesele psihice superioare. Ele au fost publicate în două lucrări ştiinţifice “Schema psihologiei” şi “Prelgeri despre Psihologie”. Aceste studii au reprezentat punctul de plecare pentru abordarea proceselor psihice de nivel superior. Idea conducătoare era ca această metodă a introspectiei să fie dezvoltată şi extinsă şi asupra activităţii de gândire. Totul se produce contrar vetoului dat de Wundt în acest sens. La început atentia era îndreptată doar spre studiul unor parametrii ca TR, experienţe de învăţare asociative . Rezultatele au transformat relevante pentru că experimentele au fost efectuate pe subiecţi de diferite vârste.

2.2. Conştiinţa şi elementele sale senzoriale neconştiente

În laboratorul lui Külpe din Würzburg s-a decis asupra începerii studiului experimental al proceselor psihice superioare. Metodologia a rămas însă neschimbată, adică pe calea instrospecţiei. De aceea, pe această linie a fost nevie de mai multe perfecţionări. Astfel, deja în experienţele lui Karl Marbe (1901) subiectii trebuiau să relateze în timpul aprecierii diferentelor de lungime a greutăţilor şi despre procesele psihice precedente pe care aceştia le efectuau. Alţi cercetători ca Watt şi Messmer (1905) în experienţele lor le-au cerut subiecţilor lor deexperiment să relateze despre procesele psihice care intervin între administrarea cuvântului-excitant şi reacţia la alegere verbală.
Aceste şi alte cercetări similare au pus în evidenţă un fapt surprinzător pentru concepţia psihologică a acelor vremi: conţinutul imaginii senzoriale dobândite prin autoobservaţie şi asociţiile elaborate n-au nici o influenţă determinantă asupra dinamicii finale a reacţiei, deci asupra deciziei. Adică conţinutul şi determinarea gândirii este determinată de altceva decâ de acele elemente senzorio-motorii. Lucru descoperit de Şcola de la Würzburg, dar independent de ei şi de alţi cercetători ca Binet, Woodorth şa.