PPS.MyForum.ro :: XV. CURENTUL PSIHOLOGIC BEHAVIORIST

Marya · Administrator

XV. CURENTUL PSIHOLOGIC BEHAVIORIST

În anii de început de secol al XX-lea, îndată ce în noua născută ştiinţă psihologică se purtau aprige lupte teoretico-experimentale între asupra naturii actelor psihice, în acelaş efort de limitare a influenţei şcolii introspective în psihologie s-a născut un nou curent. Influenţa sa va avea să fie excepțional de puternică, nimicitoare în scut timp pentru instrospecţionism. Tărâmul pe care noul curent s-a desfăşurat al fost cel al studiului comparat al comportamentului animal.

Adaptarea la mediu şi problem direcţionării comportamentului

Zoopsihologia care s-a dezvoltat sub însemnele darwiniste a avut darul să elibereze psihologia de însemenele sale subiectiviste de trăire. Cu aceasta a pregătit terenul pentru acea concepţie, în acord cu care obiectul de cunoaştere al psihologiei nu sunt faptele de conştiinţă, ci caractere şi proprietăţile sistemului comportamental. Astfel imaginii actelor spihice li s-au putut adăuga unele teme investigative noi, cum sunt direcţionalitatea, orientarea cu scop, variabilitatea comportamentală, disponibilitatea de învăţare - garantând adaptabilitatea comportamentală, adică reacţiile corporale adecvate la condiţiile variabile ale mediului.
Problema adaptării la mediu s-a fabricat dependentă cu cea a direcţionării comportamentului. Pentru ca efectele reacţiilor să fie în acord cu problemele stimulative create, era trebuință de demonstrarea existenţei unor mecanisme de direcţionare ale comportamentului. Înainte de naşterea psihologiei ca ştiinţă problemele de acest fel erau simplist puse pe seama “sufletului”. Substituirea termenului cu cel de conştiinţă, de inteligenţă sau cu cel de psihic n-a însemnat o simplă reformă terminologică. Acest lucru s-a articol destul de repede şi astfel a fost posibilă o altă accepţiune mentală asupra însemnătăţii actelor psihice. Prin aceasta a ajuns repede detronată anterioara substanţialitate sufletească, încărcată cu numeroase interpretări şi explicaţii mitologice etc.
În măsura în care reflectarea senzorială reprezintă un proces obiectiv, studiul acesteia se poate realiza doar cu metode obiective. S-a ajuns la o asemenea formulare a problemei teoretice şi experimentale a senzaţiilor. Cum să fie pus un întocmai obiecti în aplicare ? Aceasta a însemnat identificarea obiectului cu datul senzorial nemijlocit. O concepţie care va avea să creeze multe complicații teoretice şi metodologice deosebite pentru cercetători. Aceasta pentru că direcţionarea comportamentului animal şi uman departe a de a fi fost atât de simplă cum părea la prima vedere. Noul curent psihologic ajunge în faţa unor noi confruntări chiar ideologice, cu deosebire privind mesajul social al noii psihologii. Un model de bază nu exista. În acest context trebuiesc înţelese rezultatele cutezătoare ale cercetărilor lui Loyd-Morgan, Jennings ş.a. Dar dintre toţi aceştia cele mai remarcabile au fost rezultaele obţinute de J.K. Thorndike.

2. Principiul conducător al “încercării şi erorii”

Principiul de bază a curentului behaviorist a fost cel al “încercării şi erorii”. Este un principiu în fond statistic, adoptat în final ca fundamental pentru reglarea comportamentului. Autorul la orgine a fost H. Spencer şi a fost dezvoltat pe urmă de Bain, creând o bază intensă noii orientării psihologice. A fost un principiul care a fost realizat în teoria generală a probabiltăţii, a cărei însenătate a fost intuită şi cnsiderată de însăşi Darwin. El a avut puterea de a da o poză unitară determinismului unor legi generale care acţionează atât în natură cât şi în societate.
Spencer când a formulat principiul “încercării şi erorii” a avut în vedere doar cuprinderea variabilităţii comportamentale. În măcura în care acestea nu pot fi prezise cu punct de plecare din structurile organice, deci nici din cele comportamentale, adaptarea la organism a lăsată la latitudinea unui principiu probabilist. În acord cu vechiul determinism relaţiile dintre un corp viu cu celălalt corp viu erau interpretate şi explicate doar în termenii legilor generale ale mecanicii. Pe acest mdel s-a clădit de altfel şi teoria reflexologică.. Perspectiva evoluţionistă a pretins interpretarea acestei realităţi dintr-o altă perspectivă, acea a teoriei probabilităţii Ori acesta funcţinează la fel de legic ca şi cauzalitatea fizică. Probabilitatea nu mai poate fi redusă la o problemă de subiectivitate - cum spune Spinoza. Pe această cale, deci probabilistă, comportamentul a dobândit a bază obiectivă şi deterministă.
Discuţiile şi deosebirile de vederi au apărut când s-a ridicat problema cuprinderii sub această formulă probabilistă a unor fenomene cu conţinut subiectiv, cum sunt cele privitoare la condiţiile şi sursele energetice ale comportamentului, însemnătatea variaţiilor din mişcări, cum pot fi recunoscute efectele favorabile ale performanţelor reuşite, rezultat a ce performanţele se desăvârşesc etc. Sunt rezultate ce nu mai pot fi explicate simplist din perspectiva de bază a principiului “încercării şi erorii”. Alte metodologii însă cercetătorii aceştia atunci nu dispuneau.

3. Reacţiile adaptative în behaviorismul timpuriu

Dascălii de excepţie a lui E.L. Thorndike (1874-1949) au fost James şi Cattell, ambii cercetători ai vieţii psihice a omului. În drum spre om Thorndike a poposit pe tărâmul psihologiei animale. În această perioadă în SUA psihologia comparată era într-o perioadă de înflorire. Thorndike a fost unul din pionerii săi experimentalişti, înfluenţat mai ales de lucrările darwinianului Lloyd-Morgan. Era perioada când se cocea abordarea fenomenelor de conştiinţă din perspectiva experimentală a studierii reactivităţii motoare, accesibilă din perspetiva explicaţiei împrumutate din sistemul ştiinţific al biologiei. Acestei linii investigative i s-a subordonat Thordike.
Din punct de vedere vital reacţiile organismului se subordonează scopului învingerii diverselor obstacole, să scoate organismul din situaţia problematică în care a intrat privat de să vrea, să răstoarne situaţia în favoarea sa. Ori Thorndike şi-a montat întregul angrnaj experimental, astfel ca să surprindă şi să reproducă principalele ocazii ale acestui demers. A iamginat în acest sens galerii de alergare de compleităţi diferite. Îna ceste galerii a aşezat subiecţii săi de experienţă, care au fost pisicile, câini, chiar maimuţe, care doar atunci puteau ieşi din lada experimentală şi să ajungă la recompensă, doar dacă rezolvau problema din interior: adică apăsau pe o pedală, apăsau un mecanism de deschidere, trăgeau de o sfoară etc. Comportamentul animalelor, independent de speie, avea ceva asemănător. Mişcările dezvoltate de ei erau diferite, dar traseul soluţionării era analog. Foloseau mşcări întâmplătoare de acelaş fel, zgâriau, muşcau din ladă, de gratii .., până când din întâmplare o asemenea astfel de mişcare se dovedea a fi cea care îl ducea la reuşită. La umătoarele aşezări ale animalului în situaţia experimentală numărul acestor mişcră se reduce remarcabil, se reducea timpul d execuţie soluţia ieşirii era mai repede găsită. În final această cale ra găsită minus greşeală. Ori întraga aceată evoluţie a comportamentului animalului putea fi reprezentată grafic, putea fi cuantificată numric.. Astfel Thordike a putut stabili cum comportamentul animal se subordonează principiului “încercării şi erorii” şi din întâmplare ajunge să găsească soluţia situaţiei problematic. O explicaţie opusă celei ale cărei legităţi se încerca pusă la punct în Europa, unde soluţia era rezultatul unei intuiţii mentale, la care animalul ajunge pas cu pas nu prin “încercare şi eroare”, ci dintrodată, prin reorganizarea bruscă a câmpului percepţiei.

4. Explicarea behavioristă a inteligenţei.

Rezultatele sale experimentale Thordike le-a valorificat în disertaţia sa de doctorat din anul 1898 - “Inteligenţa animală. Un studiu experimental al proceselor asociative la animale”. În această lucrare foloseşte o terminologie tradiţională, ca de pildă “inteligenţă”, “asociaţie” … dar cu un nou înţeles. Desigur, despre ddomeniul psihologic al inteligenţei se vorbea deja de la Hobbs, cum ar fi că ar fi de natură asociativă. După Spencer s-a acceptat ca fiind universalmente pusă în serviciul adaptării reuşite la mediu. Dar pentru întâia dată prin Thorndike abordarea şi valorificarea ei experimentală se face lipsit de a se apela termenii de conştiinţă sau de activitate “spirituală” sau mentală. Termenul de asociaţie nu însemna doar o simplă legătură dintre activitate amentală şi mişcare - ca în vechiul asociaţionism, ci o legătură dintre mişcare şi situaţie experimentală creată.
Este adevărat, această asociaţie - pe care ulterior Tolman o denumeşte conexiune - este rezultatul unei “căutări oarbe”, poate al unei reuşite întâmplătoare, al unor încercări repetat greşite. Dar pe această cale s-a reuşit descrierea obiectivă a ueni procesualităţi de învăţare. Dincolo de fenomenologia învăţării, Thorndike a căutat şi descris legile producerii şi evoluţiei acestui proces.

5. Legile învăţării

Printre primele legi formulate de Thorndike, fireşte, trebuie amintit pe cea al exerciţiului. Acesta a fost modificat dintr-un principiu al practicii într-o lege. În sensul legii, în cazul în care similitudinii condiţiilor care se repetă, acesta în final duce la întărirea, la creşterea în forţă şi în conţinut a legăturii elaborate dintre reacţie şi situaţia resectivă. La acesta se cuplează legea efectului, în acod cu care se precizează că, dintre diferitele reacţii în orice timp disponibile, în cazul unor condiţii stimulative similare, se vor bucura de posibilitatea cuplării la situaţie doar cele care se vor bucura de satisfacţia recompensei.
Ca o condiţie prealabilă intervine legea pregătirii: aceaastă lege spune că practica are tăria să modifice starea de pregătire a sinapselor pentru conducerea impulsului.
Legea transferului asociaţiilor spune că în cazul acţiunii simultane a doi excitanţi ajunge să se desprindă doar o reacţie, şi celălalt excitant este capabil să ducă la evocarea acelei reacţii.
Thorndike a pornit întodeauna de la premiza că sistemul nervos, buna funcţionare a acestuia, sunt indispensabile pentru producerea învăţării. Teoria sa neuronală a încercat să stabilească o legătură dintre senzaţia de satisfacţie sau insatisfacţie recompensantă cu buna funcţionare a circutelor de conducere nervoasă a impulsului. Această concepţia a sa neurologică stat mereu sub influenţa progreselor fiziologiei nervoase a lui Sherington - criticată de pavlovişti pentru interpretarea adaptabilităţii organsimului ca un tot unitar.

7. Însemnătatea lucrărilor lui Thorndike

Teoria lui Thorndike a reprezentat de la început un behavirism elevat, care a depăşit schema S-R simplistă formulată de Watson. Aceasta pentru că în schemă Thorndike itroduce din premize o variabilă intermediară, reprezentată de intervenţia sistemului nervos. Mai mult, tot ca element intermediar acţionează valenţele motivaţionale ale recompensei sau pedepsei … Contribuţia lui Thorndike s-a înscris deja într-un curent mult mai larg, unde cercetători de psihologie comparată erau lansaţi pe acest drum al studierii obiective a comportamentului animal, de verificare pe animale a universalităţii egilor de bază ale psihologiei. Contribuţia inovatoare a lui Thorndike priveşte cu deosebire introducerea categoriei de comportament în sistemul psihologiei. Termenul l-a folosit indirect, când a vorbit despre inteligenţă, despre învăţare. Într-un mod similar a procedat şi Descartes, care n-a vorbit nicicând direct de termenul de reflex; nici Hobbes despre asociaţie.
Istoricii psihologiei au stabilit că despre comportament ca terminologie propriu-zis psihologică vorbeşte McDougal. Dar care în scurt timp după ce behaviorismul şi l-a însuşit ca propriu, el a şi renunţat la a-l mai folosi. Termenul persistă o cale de acces, dintr-o abia apărută perspectivă de gândire, spre procese psihice cum sunt atenţia, voinţa, teoria motoare a recepţiei, a senzaţiilor. Nu a negat existenţa conştiinţei; prin folosirea termenului de comportament pur şi simplu şi-a permis să nu-l bage în seamă.

XVI. CURENTUL PSIHOLOGIC GESTALTIST

În noul sistem de gândire au existat două concepte care au generat nenumărate discuţi şi dispute: cel de gesatlt, care înseamnă “formă” - deci curentul este cel al “Psihologiei Formei” şi conceptul nou de insight, care îseamnă intuiţie. Realitatea este că noul curent teoretic a reuşit să înfrunte serios principiul fundamental al “încercării şi erorii” propriu curentului teoretic behaiorist. Oricum acesta a avut meritul de a limita extinderea prncipiului teoretizat de Thorndike.. Deşi pentru spontaineitatea “insight”-lui ca soluţie teoretică, mulţi au respins acest curent.

1. Planul de reconstrucţie al noii psihologii

În primii ani de dinaintea primului război mondial, în psihologia americană s-a declanşat o “revoltă” de tip behaviorist contra psihologiei Europe occidentale. Dar tot în Europa accidentală, în aceaşi perioadă se născuse deja o nouă mişcare psihologică diferită, care a declanşat o acţiune cu nimic mai puţin necruţătoare impotriva aceleiaşi psihologii introspecţioniste. Locul şi autorii acesteia a fost Germania. Tinerii psihologi germani, cu toţii erau crescuţi în spiritul unei filozofii erudite şi inconfundabile, cu respect pentru spiritualitatea umană. Ei s-au arătat nemulţumiţi de perspecitiva de gândire psihologică elaborată şi clădită de Wund şi şcoala sa. Aşa că s-a născut o recent apărută micare reconstructivă, pornită să respecte modelul de alcătuire al ştiinţelor naturii, dar să răspundă întraltfel problemelor de reflectare conştientă. De astă dată conceptul de bază a fost cel de Gestalt, de o structură, imaginată a exista în creier, de a se supune şi organiza în acord cu legile fizicii.
Discipolii lui Wundt îşi fixaseră ca obiectiv de cunoaştere structurile aflate la baza conştiinţei. Atacau în unic acea metodologie care făcea din suportul primar al “experienţei” un dat primar elementar al conduitei, capabil a se organiza în veritabile agregate, unelel reconstituibile cu susținerea asociaţiei. Ori tocmai împotriva unui anei asemnea perspective atomiste şi asociaţioniste s-a postulat şi noua categorie, cea de gestalt.
Pentru psihologia gestaltistă structura a reprezentat un întreg proces formativ, care nu poate fi refăcut şi alcătuit simplist de elementele din care se compune. Dimpotrivă: elementele în sine se supun şi urmează o altă ordine legică, pe cea a totului structural. Toate conceptele psihologiei getaltiste urmăreau, pe o astfel de reformulare, explicarea celor mai diferite fenomene psihice, de la simplele senzaţii şi până la categoriile cele mai complexe de personalitate. Postulatul acest fundamental, în acod cu care întregul nu poate fi redus la părţile sale constitutive a câşigat teren şi adepţi. Ea a însemnat o nouă replică zguditoare vechii psihologii instrospective; a însemnat în același timp o construcţie conceptuală nouă, diferită de conglomeratele structurale postulate de behavioriştii amecani reformatori - ca stând la baza conştiinţei - şi explicate din perspectiva teoriei S-R.
Trebuie aici subliniat faptul că înter-relaţia dintre întreg şi părţi nu poate fi izolată de ansamblul “gestaltic” al psihologiei, al cărei parte este. Pentru că orientare Wundt-Titchner nici pe departe să se fi epuizat prin tentativele lor de descompunere a conştiinţei în părţi. Vechile elemente structurale studiate pe cale introspectivă aveau lansate legăturile cu suportul fiziologic, rădăcini care nu putea fi atât de simplu depăşite.

2. Influenţa filozofiei fenomenologice

Punctul de plecare al unei importante părţi a orientării gestaltiste se află în gândirea şcolii lui G.E. Müller (1850-1934). Acesta în inițialul deceniu al secolului XX prelucrează o vedere cu totul diferită cu privire la suportul psihofiziologic al amintirilor în laboratorul său din Göttingen. În acea vreme a intrat pe scena disputelor filozofice Edmund Husserl (1859-1938) - profesor de filozofie tot din Göttingen, cu un program reformator în acord cu care logica poate fi reformulată fenomenologic, ca o cale de pătrundere la izvoarele activităţii metale şi a manifestărilor de conştiinţă. Dacă facem abstracţie de tot ceea ce îmbină şi defineşte pe om empiric ca fiinţă naturală, iar fenomenele de conştiinţă vor fi abordate cu metoda intuiţionistă, din punct de vedere fenomenologic se poate atinge culmea cunoaşterii esenţelor “pure”. Husserll a pus la îndoială indiferent ce altă încercare de abordare a fenomenelor de conştiinţă, altfel decât o făcea psihologiei insttrospective a epocii. Evocarea nu se ocupă de senzaţii, de percepţii, de sentimente, ci prin șuvoiul empiric trece la existenţă, pentru a pătrunde la formele sau structurile esenţiale ale fiinţei.
O asemenea perspectivă a pătruns şi în laboratorul de psihologie a lui Müller, unde a influenţat modul de fiinţare a gândirii specialiştilor psihologi de acolo - Janssch, Katz, Rubin ş.a. Ei au încercat să descrie din această nuă perspectivă de gândire filozofică formele manifestărilor elementare primare de trăire subiectivă. Acesta a însemnat, pe de o parte, că s-a pus la o parte încercarea de a mai reduce simplist fenomenele psihice de conştiinţă la datele fiziologice, pe de altă parte, manifestările psihice nu mai puteau fi raportate doar la proprietăţile externe ale excitaţiei şi la proprietăţile componentelor de simţ.

3. Importanţa noilor descoperiri în reflectarea vizuală

Una din cele mai interesante este cea a lucrării lui Edgar Rubin din 1915. Aici el lansează problema “fondului şi formei”. El a descoperit că formele lucrurilor din câmpul vizual au alt însemn decât cele cele materiale din fondul vizual. Forma se desprinde din fond, ca fiind unul creionat ca un întreg şi sesizat ca atare, pe când fondul se păstrează ca un dat continuu pe alături formă. Lucru demonstrat indubitabil de imaginile duble.
În anul în care Rubin (1912) şi-a început cercetările, un alt cercetător (Max Wwertheimeer (1880-1944) s-a apucat de studiul percepţiei vizuale a mişcării. Experimentul său a constat în a expune tahistoscopic doi excitanţi în succesiune (la început doar linii şi curbe) la viteze distincte de expunere. Dacă intervalul era relativ lung, subiectul le sesiza succesivitatea; în cazul unui interval mai scurt a constatat continuitatea simulatană a acestora. Dacă intervalul era lăsat la un timp optim de cca 60 miimi de secunde, apare fenomenul de percepţie a mişcării; anume subiectul dă act de constatare pentru producerea mişcării aceluiaşi obiect. El încetează de a mai percepe două obiecte. La un ocazie dat, când timpul optim inițiază prin a fi câte puţin depăşit, peste succesivitatea celor două obiecte subiectul va începe să perceapă o mijşcare pură. Recte aceşti subiecţi relatează că percpe nu un obiect, o simplă formă, ci o mişcare a obiectului, fără ca acesta să-şi schimbe locul. Weitheimer a denumit acest moment ca fenomenul . Pe plan fiziologic el a vorbit de un “scurt circuit” între cele două zone reflectate pe creier în ordinea succesivităţii receptate. Ori o asemenea perspectivă de gândire a percepţiei mişcării era deja esenţialmente diferită de cea de până atunci împărtăşită, în acod cu care imaginea mişcării era rezultatul unei excitaţii retiniene succesive şi în acod cu acesta excitarea zonelor de proiecţie din creier. Experienţele lui Wertheimer au avut câştig de pricină în susţinerea cauzei ireductibilităţii “imaginii totale” la părţile acesteia.
Aceste experienţe au fost considerate ca fiind fundamentale pentru întrega şcoală psihologică geştaltistă. Şi întradevăr, cercetările lui Wertheimer au pus bazele programului gestaltist de cercetare. Adciă:
Werteimer a abordat problema percepţiei mişcării ca un dat imediat, care nu poate fi descompus în părţi şi care nu poate fi dedus din ele. O concepţie pur sânge gestaltistă.
Condiţia fiziologică de funcţionare a scoarţei cerbrale este realizată ca o dispoziție cu o dinamică totală şi nu cu una structurală a conştiinţei. Spre analogie serveşte semnificaţia gândirii pure, de care vorbea tocmai în acea vreme şcoala de la Würzburg. Să mai precizăm faptul că însuşi pe Werhaimer tot această şcoală la format profesional. De asemenea, mai este necesar să precizăm că, totuşi, există o distincţie decisivă şi esenţială între puritatea gândirii şi cea a mişcării, aceaata din urmă fiind senzorio-perceptivă, în timp ce prima este se desfăşoară pe planul inteligenţei.
În afara de acestea, efectul  ca manifestare explicat de Wertheimer - ca un scurt-circuit în două zone de priiecţie ale scoarţei – reprezenta ceva natural, ceva care avea o legătură cu lucrurile reale din mediul înconjurător, pe când gândirea pură nu se afla în nici o legătură cu aceste lucruri - era un fenomen de conştiinţă tipic husserlian. La baza teoriei gestaltiste s-au aflat exact aceste două momente: fundamentare senzorială a faptelor de conştiinţă; în recunoaşterea corelatelor structurale fizice şi fiziologice ale reflectării.

4. Critica “teoriei constantelor”

La propunerea particulară a lui Wertheimer, în colectivul său de lucru sunt atraşi alţi colaboratori, Wofgang Köhler şi Kurt Kofka. Această grupare a devenit trupa de bază a mişcării gestaltiste. În prima lor publicaţie Köhler şi Kofka şi-au declarat nemulţumirea faţă de “veche” teorie a percepţiei - “faţă de psihologia elementelor”. Opinia lor a fost că punct de plecare a oricărei teorii trebuie să fie ceea ce este nemijlocit perceput. Deja Köhler, chiar în perioada de început a activităţii sale, a criticat acea teorie a “constantelor”, ipoteza legăturii nemijlocite dintre excitant şi reacţie. Era cât se poate de clar că, ceea ce Köhler numea “teorie a constantelor”, nu era altceva, decât “teoria cauzală” a percepţiei, născute în secolul al XVII-lea, din nevoia explicării teoretice mecanic psihofiziologice a faptelor de conştiinţă. În acord cu postulatul de bază există o relaţie nemijlcită şi precisă între efectul fizic al elementelor de conştiinţă şi substratul anatomo-fiziologic al acestora.
Când în psihofiziologie s-a actualizat “principiul anatomic” (de ex. “teoria energiei specifice” a stimulilor), aceasta a însemnat începutul deja pentru studiul elementelor senzoriale ca dat final al acţiunii conştiente, suportat şi dependent de substratul său morfologic.
Acest mod de gândire mecanicist considera organismul asemenea unui sistem izolat, cu trasee nervoase preformate, a cărei excitabilitate este decisă la nivelul unor centrii neervoşi fizici. Din perspectivele teoriilor fiziologice şi psihologice a vremii un asemenea mod de gândire s-a dovedit a fi unul incorect, care nu a rezistat probelor şi evidenţelor imediate; ele erau incapabile să cuprindă dinamica intestă a fenomenelor lumii externe, pe care s-o lege la disponibilităţile plastice de răspuns ale organismului.
Ceea ce behaviorismul născut peste ocean îşi propunea să explice prin studiul reactivităţii motoare, încercând să răspundă aceleiaşi nevoi explicative, gestaltismul s-a îndreptat spre studiul actelor senzorio-motorii. Erau două feluri complementare de abordare a activităţii psihice. Behaviorimul s-a restrâns la studiul direcţionat al reactivităţilor motorii; gestaltismul, cu moştenirea sa conceptuală fenomenologică a rămas sub influenţa paralelismului psihofiziologic, fără să prindă reuşit într-un ansamblul interacţiunea dintre fenomenele interne şi cele externe în activitatea psihică.

5. Ipoteza “insight”-lui

În constituirea acestui curent de bază al psihologiei - gestaltismul, opus celei behavioriste prima confruntare s-a produs finit la explicarea comportamentului maimuţelor. Pe astea Köhler le-a studiat în Insulele Teneriffe, unde a fost internat pe timpul primului război mondial. Ceea ce pentru explicarea inteligenţei a propus acesta nu coresponde pe nicăieri cu soluţia de tip S-R propus peste ocean de Thorndike. Ambele experienţe era de rezolvare de situaţii probleme: explicarea soluţiilor se făcea cu totul diferit. Behavioriştii susţineau sus şi tare că soluţia rezolvării situaţiilor problematice, contactul reuşită a scopului problemei, se putea realiza doar pas cu pas, prin progresive “încercări şi erori”; soluţia curentului gestaltist, propus de Köhler în acet caz particular era cea de mângâiere a scopului, a rezolvării problemei prin înţelegerea spontană şi grabnică a îtregii probleme. Adică în mintea animalului e cauzează o iluminare, adică un “insight”. Aceasta corespunde cu o restructurar a câmpului percepţiei în acord cu noua însemnătate a situaţiei dată de problema ivită.
Conceptul acest nou de insighrt ( = intuiţie) a generat nenumărate discuţii şi dispute. Realitatea este că ipoteza aceasta a reuşit să înfrunte serios principiul fundamental de “încercare şi eroare” al behaiorismului, chema propusă de Thorndike; a limitat extinderea acestui prncipiu. Deşi pentru spontaineitatea “insight a soluţiei, mulţi au respins acest curent.

7. Legile “gestalt”-ului

Legile de organizare a geştalturilor s-au înmulţit covârşitor. La un clipă ele erau în număr de peste 120. Dincolo de amintita lege a “formei şi fondului” s-au adunat multe altele referitoare la transpoziţia formelor, a constantelor, a formelor închise sau deschise, a pregnanţei ş.a. Ehrenfels dădea o importanţă deosebită transpoziţiei, ca deținând o funcţie semnificantă. A fost transformat într-un veritabil principiu de organizare a gestalturilor. Valabilitatea sa universală a fost verificată în experienţe pe maimuţe, găini şi oameni. – Exp. Pe găini capacitatea de a răspunde la valoarea relativă a culorii.
De asemenea pregnanţa formelor definea organizarea gestalturilor în spaţiu şi timp; legea bunei forme etc
Un obiect distinct al preocupărilor l-a constituit determinarea “constatentelor” perceptive. Indubitabil, experienţele psihologilor getaaltişti au contribuit decisiv la îmbogăţirea bazei experimentale a psihologiei, în rarisim privitor la descoperirea legilor de organizare a percepţiei. S-au fixat unele obiective centrale de preocupare referitoare la acţiunea contantelor, a bunei forme a transpoziţiilor ş.a. Problema rămâne în ce măsura explcaţiile propruse de gestaltişti pot fi acceptate şi în ce măsură. Deoarece natura imanent spontană a dinamicii organizării insightzurilor ridică serioase dificultăți de natură a determinismului lor cauzal. Explicaţia proprusă este oricum ceva mai mult decât vechiul determinsim mecaniscist.
Deplasarea explicaţiei pe problemele gândirii Kohler, a semnificaţiilor
Contribuţia lui Piaget în problema “transformărilor” din gestalturi - problema reconstrucţiei Chomskz iniţiator al unei teorii structuraliste.